Exploratori / Literatură

19 oameni își iau la revedere de la Laura Albulescu, unul dintre cei mai sclipitori oameni de carte & arte de la noi

de Andra Matzal

Publicat pe 10 iunie 2021

Chiar dacă pentru toți cei care au întâlnit-o sună ireal, a încetat din viață Laura Albulescu, redactor-șef al Editurii Art, creatoare de spații, întâlniri și evenimente culturale valoroase, ieșite din canonul plictisului, traducătoare și, în general, exploratoare în lumile cunoașterii. S-a născut în pragul cutremurului din 1977 și a murit după o lungă luptă cu boala, în Irlanda. Rămâne în urma ei o moștenire literară fabuloasă: unele dintre cele mai relevante cărți ale lumii traduse, scrise și îngrijite la inițiativa ei, unele dintre cele mai curajoase colecții literare din ultimele decenii, unele dintre cele mai originale proiecte literare de la noi. În tot acest timp, deși a muncit neobosită până în ultimele momente de viață, Laura Albulescu a rămas o prezență subtilă și discretă. I-am invitat pe câțiva dintre cei care au cunoscut-o și ale căror vieți le-a influențat, într-o formă sau alta, să-i scrie un scurt mesaj de mulțumire și la revedere. Deși majoritatea lor se îndeletnicesc zi de zi cu scrisul, aceasta a fost una dintre cele mai grele misiuni de pus în cuvinte. 


 

Cea mai elegantă editoare

Marius Chivu, scriitor și critic literar

Laura Albulescu a fost, pur și simplu, cea mai îndrăzneață și creativă editoare de la noi din ultimul deceniu. Iată șase realizări de la Editura ART pe care nimeni altcineva nu le-ar fi putut gîndi și/sau duce la capăt.

A publicat în mod constant, cu o încăpățînare vecină cu sacrificiul, autori a căror valoare literară este invers proporțională cu atractivitatea comercială: Thomas Bernhard sau Daša Drndić, ca să dau, din memorie, doar aceste două nume, pe care nu le voi recomanda niciodată îndeajuns. De altfel, cărțile colecției „Desenul din covor”, inițiată la începutul anilor 2000, le găsiți și acum prin librării cu prețul de 8 lei, deși e vorba de capodopere ale prozei contemporane. Ceea ce nu înseamnă că îi lipsea flerul comercial: Margaret Atwood, Mariana Enriquez sau Lucia Berlin, anyone? În plus, a dedicat serii de autor unor Hrabal sau Toni Morrison, și, mai ales, a acordat importanța cuvenită volumelor de proză scurtă: Faulkner, Levi, Capote, Vonnegut, Viet Thanh Nguyen sau Tom Hanks – nu există editură unde cărțile de povestiri să fi arătat mai bine. De asemenea, i-a omagiat cum se cuvine cu antologii postume pe Alex Leo Șerban și pe Antoaneta Ralian. Pe partea de eseistică, ei îi datorăm monumentala Istorie a corpului sau volumul lui Daniel Arasse, Nu vedeți nimic (pe lîngă reeditări din Bourdieu sau Bloom), cărți deopotrivă „grele”, greu de tradus, greu de vîndut.

Între 2009 și 2013 a coordonat seria numită „Prima dată”: nouă volume colective la care au contribuit peste o sută de scriitori, artiști, jurnaliști, sociologi, istorici ș.a. cu o gamă largă de tipuri de texte - confesive, eseistice, de ficțiune -, alcătuind, în cele din urmă, o arhivă de peste două mii de pagini de antropologie culturală românească.

Între 2011 și 2015 a fost managerul Librăriei Bastilia, un spațiu cultural conceptual 3 în 1: librărie, cafenea şi galerie cu expoziţie permanentă semnată de Ion Barbu, probabil cel mai mare caricaturist român şi un extraordinar PR pe cont propriu al poeziei româneşti. Cu pereții ei decorați de caricaturi și cu reproduceri manuale ale versurile marilor poeți români, cu evenimentele sale neconvenționale (concerte post-rock, proiecții de filme de artă, event-uri culinare live, pijama parties cu cărți), Bastilia a fost (și mă tem că va rămîne) cea mai originală librărie de la noi.

În ziua de 15 decembrie 2012 a fost editoarea din spatele Celui mai rapid scris roman din lume: omologat de Guiness World Book of Records, Moş Crăciun & Co. a fost scris de 53 de autori şi a fost realizat în 9 ore, 5 minute şi opt secunde, de la momentul startului pînă la apariţia primului exemplar tipărit.

În 2018 a scos o serie de audiobook-uri pe viniluri policrome, premieră/nebunie la noi, cu selecții din Faulkner, Levi, Hrabal, Sebald, Capote, Cortázar, Enriquez, Szczygiel sau Bourdieu (Bourdieu pe vinil colorat!), citite deopotrivă de actori și de scriitori.

În fine, a inițiat colecția „Arthur retro” la imprintul Arthur, pentru care a cutreierat anticariatele în căutarea unor traduceri cult din anii `60-`80 cărora le-a dat, cum se spune, haine noi. Și dacă tot am folosit expresia, o zic și pe-asta: Laura a fost și cea mai elegantă editoare, doar frumusețea ei concura cărțile pe care le iubea și pe care ni le-a pus și nouă în brațe.

Constructori ca tine sunt puțini

Iulia Gorzo, traducătoare

Dragă Laura, nu cred că efuziunile sunt genul tău, așa că voi încerca să fiu sobră. Știu că-ți plăceau mult cuvintele, mai ales cele jucăușe, mai ales cele inventate, dar uite că de data asta, n-am decât dintre cele banale. Sper că am reușit să-ți mulțumesc și să te admir câtă vreme ai fost cu noi, e o regulă la care țin din ce în ce mai mult, dar o să-ți mulțumesc și aici. Pentru proiectul pe care l-ai construit la Art. Musai de citit. Pentru că ai avut încredere să mă inviți la bord o bucată de drum. Cea mai frumoasă, pentru mine. Pentru punțile pe care le-ai clădit, între editor și traducător, între redactor și traducător, dar mai ales între carte și cititor. Constructori ca tine sunt puțini. Pentru flerul cu care alegeai cărțile și grija cu care duceai proiectul până la capăt. Pentru că uite, relațiile dintre editori și traducători pot fi calde. Îți voi fi mereu recunoscătoare. Așa cum îi sunt și extraordinarei Antoaneta Ralian, care mi-a zis într-o zi, cu vreo zece ani în urmă: „O știi pe Laura, prietena mea? E o fată sclipitoare și foarte frumoasă, cu care o să faci treabă bună.” Exact așa a(i) fost, iar treaba asta bună ți se datorează.

„Dicționarul de idei primite de-a gata” al lui Gustave Flaubert, publicat în 2018 de Editura ART, într-o ediție ilustrată de Mircea Pop, cu grafică de Alexandru Daș, a primit Premiul pentru design de carte în tiraj mare la concursul „Cele mai frumoase cărți din România”

Cea mai mișto concurentă pe care am avut pe piața noastră amărâtă de carte

Bogdan Alexandru Stănescu, scriitor, director editorial Pandora M

Publicam prin 2010 niștescrisori-eseu pe care i le trimiteam public lui Vasile Ernu. Într-una dintre ele am tradus un fragment „porno” dintr-o epistolă de-ale lui Joyce către Nora. Atunci m-a sunat Laura și m-a întrebat direct, cum făcea ea: „Salut, nu vrei să facem o carte cu scrisorile astea Joyce-Nora?” În primă fază m-am ofticat că nu-mi venise mie ideea s-o fac la Polirom, după care m-a luat spaima, pentru că nu mai tradusesem o carte din liceu. Așa s-a născut Dragă Nora și așa am devenit eu traducător. Laura mă suna și-mi propunea câte o bijuterie, știa cât îmi mănâncă jobul (știa cât îi ia ei din viață), așa că-mi dădea numai giuvaericale.

Scotea Laura seria aia de „Prima dată” și m-a cooptat și pe mine printre autori. Așa mi-am făcut mâna la proză. Când m-a băgat și în proiectul romanului colectiv  cu Moș Crăciun am avut revelația faptului că pot să scriu proză cu adevărat.

Când s-a deschis librăria Bastilia și Laura se mutase cu totul acolo, nu era loc din București unde să-mi placă mai mult. Și nu înțelegeam de unde are ea energia să facă și librărie și editură. Acum înțeleg: își rupea din viață, puțin câte puțin.

Am fost într-o zi splendidă de sâmbătă la Swimathon, strângeam bani pentru FILB, după care ne-am dus uzi leoarcă să bem o bere în 23 august, pe malul lacului. Eu scriam niște epistole imaginare către Osip Mandelștam și nu prea știam ce dracu’ să fac cu viața mea profesională. Stăteam vreo zece inși în jurul mesei (oare a și plouat la un moment dat?), când o aud pe Laura: „Bas, nu vrei să-ți aduni scrisorile alea într-o carte? Ți-o public eu.” Așa s-a născut Enter Ghost. Așa m-a făcut Laura pe mine și eseist. Îmi promisese că o să-l roage pe Mircea Martin să-mi scrie câteva cuvinte pentru coperta 4. Eram la un FILIT, la o bere cu Matei și cu Adela, când mă sună Laura: „Băi, ți-a făcut MM o prefață țuț, vezi pe mail!” Îmi trimisese prefața care era, într-adevăr, țuț. Așa era Laura, venea mereu cu vești bune (pentru mine, cel puțin). 

Eram amândoi prinși într-o cursă contracronometru: amândoi „făceam Ulise”. Eu începusem mai devreme, prin 2008, furasem startul. Mă suna: „Basule, tu crezi că scoți anul ăsta Ulise?” „Da, băi, în toamnă!” O simțeam cum se enerva. „Nu scot, Laura, nimic, n-am văzut picior de text.” Îmi plăcea s-o tachinez cu „Bourdieu al ei”. Avea ea o uitătură ironică, se uita la tine „pe sub ochi”, te amuțea. De multe ori îi ziceam de Bourdieu al ei doar ca să-mi arunce privirea aia. 

Când era vreo licitație nasoală o sunam pe ea prima:„Auzi, tu ești băgată la x?” Dacă zicea da, mă retrăgeam. În primul rând pentru că nu făceam față cu avansurile mele pițifelnice (termen brevetat de Laura), în al doilea, pentru că la ea ar fi ieșit mai bine cartea (mai frumoasă, mai pigulită). A fost cea mai mișto concurentă pe care am avut pe piața noastră amărâtă de carte. Și asta pentru că știa să facă o carte! Carte, nu produs de vânzare, nu bestseller „de la autorul...” Era o superprofesionistă și un om atât de mișto, cum nu pot descrie aici (și nici nu încerc, ca să nu dau în literatură). 

Îmi amintesc o noapte petrecută la Bastilia, când am ieșit cu toții în curticica din față și am înălțat lampioane zburătoare, chinezești. Îmi amintesc edițiile acelea de Porc cu piper când gătea Matei Martin în librărie, rețete inspirate din cărți. Ideile Laurei, numai din astea avea. A fost un om foarte iubit, de când mi-a sosit vestea asta cumplită îmi repet în minte, ca o moară stricată: „Săraca fată! Săraca fată!” Îmi pare atât de rău că nu am sunat-o mai des, că n-am fost mai om și mai prieten pentru ea! Drum lin, Laura!

Genul de om la care se vede întotdeauna că nu-l încape viața

Iulian Bocai, scriitor, redactor și traducător

Laura Albulescu a fost prima mea șefă și, de altfel, singura.

Era o personalitate, genul de om la care se vede întotdeauna că nu-l încape viața: prezență de spirit, inteligență, o îndărătnicie enervantă, o cultură literară și teoretică firești și idiosincrazii de persoană care știe foarte bine ce iubește și ce vrea și pe care și le trăia aproape cu serenitate, cu intuiție pentru cărțile bune și un ochi de dandy pentru lucrurile frumoase. Încăpățânată, nu-i plăcea să nu obțină ce vrea, dar când era de partea ta, erai blindat, deși nu era niciodată foarte clar ce trebuia să faci ca să ajungi acolo, așa că mulți oameni care n-o știau trăiau cu impresia că trebuie să meargă în jurul ei pe vârfuri, fiindcă în spontaneitatea și preferințele ei putea să fie și lipsită de răbdare. Îi plăcea să vorbească despre prieteni și-i plăcea mai ales să-i aibă. Mi-a făcut odată rost de un exemplar de protocol la Povestea lui Genji pentru cinci felii de pizza :)). Nu mai știu câte castroane de alioli pe pâine am mâncat cu ea în pauzele de masă, dezbătând în fiecare zi dacă să ne luăm și desert și luându-ne de fiecare dată. Drepturile pentru imaginile la Doctorul Aumădoare le-a negociat cu ilustratorul – foarte bătrân – aproape în ambulanță, și-acuma râd când mă gândesc. Nu mai țin minte de ce-am plecat prima oară de la Art, dar a doua oară am plecat pentru c-a țipat la mine. Dar m-a sunat o săptămână mai târziu să-mi dea nu știu ce traducere și-am râs și-a fost ok, că nu puteai cu adevărat să te superi pe ea, mai ales că sufeream și eu de același orgoliu, care de fapt la ea era virtute și de care acum – că s-a dus – mi-e foarte dor. Punea câte puțin din ea însăși în tot ce făcea și de câte ori traduceam cărți pentru Art și mă întreba cineva la ce lucrez, ziceam că „traduc ceva pentru Laura”. Când mi-a scris dup-aia că se mărită, i-am scris că în sfârșit i s-a îndurat inima să-și ia pe cineva, și mi-a zis că e fericită. Eu chiar o credeam fericită. M-a rupt vestea morții ei. E întocmai definiția morții nedrepte.

Laura făcea din tine un cititor fervent

Iulian Tănase, scriitor

Îmi amintesc la perfecție privirile Laurei, în care puteai citi tot felul de stări: blîndețe, tandrețe, duritate, lumină, penumbră. Laura făcea din tine nu doar un cititor fervent de cărți, în cazul în care nu erai deja, ci și un cititor al ființei luminoase și spectaculoase care era. În aceste momente, urăsc acest timp trecut la care scriu despre ea. Laura m-a făcut să-l iubesc pe Hrabal. Plănuiserăm să mergem într-o vacanță la Praga, oraș pe care ea îl iubea și pe care eu, atunci, încă nu îl văzusem, doar că viața ne-a deturnat avionul. I-am citit pe Daniel Arasse, Bora Cosic, Pierre Bourdieu, dar și pe alți autori, datorită ei. Laura mi-a dat ca temă pentru acasă să traduc volumul Ariel al Sylviei Plath. Încă am exemplarul pe care ea mi l-a adus într-o seară. Nu am dus la capăt traducerea, dar nici Laura nu și-a dus la capăt viața. Nu sîntem chit deloc. Moartea ei este scandaloasă.

Bogdan Ghiu, Laura Albulescu și Mircea Martin, la lansarea volumului „Sfinxul. Pierre Bourdieu și literatura” (2014), teza de doctorat a Laurei Albulescu

Un editor şi un „conspirator” cultural de clasă europeană

Bogdan Ghiu, scriitor și traducător

Vestea că Laura nu mai e mă lasă fără cuvinte: mi-a luat cuvintele cu ea. A fost (ESTE) cea mai importantă, ba chiar singura mea prietenă din ultimii douăzeci de ani. Am făcut foarte multe împreună și, mai cu seamă, ca pe atâția alții, m-a făcut să fac: dacă nu ar fi fost ea, cu ideile și creativitatea ei neobosite și cu marea, necruțătoarea ei luciditate, bună parte din ce am făcut până acum nu ar fi existat. 

Împreună cu Laura am făcut o întreagă cultură: Bourdieu (Limbaj şi putere şi simbolică, Schiţă pentru o auto-analiză, Dominaţia masculină, Regulile artei), Bataille (Partea blestemată), Baudrillard (Cuvinte de acces), Ricoeur (Răul), Pascal Engel și Richard Rorty (La ce bun adevărul?), Bruno Latour („Europa-refugiu”, în Marea regresie) și, mai ales, Gilles Deleuze  & Félix Guattari (Kafka. Pentru o literatură minoră și Mii de platouri). Pur și simplu, bântuiți de „Demonul teoriei”, Laura părea, la începuturi, că inventase editura Art pentru mine!

Dar înainte fusese revista Cuvântul: niciun număr (aproape!) fără Ghiu, plus conferințe și premii.

Mai presus însă de toate a fost dialogul nostru continuu despre tot și toate, cu mari acorduri secrete (și chiar dispute mai mult retorice, jucate) de nedezvăluit acum, al căror unic depozitar și cultivator, „curator”, am rămas, m-a lăsat să fiu: o să am grijă de acea vervă. 

Laura a fost o sursă de viață și de creație, o neobosită însoțitoare vigilentă, de o generozitate de neconceput în lumea clipei de față. Trebuia să am mare grijă, cum se spune, ce-mi doresc, ce proiect, oricât de vag, formulam, pentru că mă și punea, imediat, la lucru: nu aveam scăpare. În plus, știa ce mi se potrivește, ce mi-ar plăcea să fac, ce ar putea să iasă, și visa proiecte pentru mine, care s-au și realizat. Ce își poate visa un autor mai mult decât un astfel de înger păzitor-„exterminator”?

Complicitatea noastră morală și intelectuală a fost infinită, cu puțini oameni m-am înțeles așa cum mă înțelegeam cu Laura. După îndelungate și întortocheate preparative, după ce și-a susținut în mod strălucit doctoratul – despre Bourdieu, evident, marele bărbat! –, insistând să își publice teza sub formă de carte (pentru a pecetlui dizgrațiosul paradox al Universității tehnocratice actuale: profesorii, cu infime și eminente excepții, nu-și mai publică știința „în văzul lumii”, ci își iau, ca în armata comunistă, gradele „pe puncte”, între prieteni-„pair”, „în cerc închis și fără sentiment”, însă Laura, la fel ca mine, refuzase, cu infinită dreptate, să urmeze o carieră universitară, deci își putea dezvălui fără probleme doctoratul marelui public!), m-a rugat-obligat să îi scriu postfața. A fost un text foarte greu, pentru că trebuia, cum se spune, să-mi „pun între paranteze” relația de profundă și extinsă prietenie cu autoarea și, deci, să-mi „obiectivez” prietena.

Dar o postfață la o carte e una, pe când o postfață la viață e ceva imposibil.

Fără Laura, climatul cultural românesc devine şi mai sufocant şi mai lipsit de speranţă. A fost un editor şi un „conspirator” cultural de clasă europeană.

Mulțumesc, Laura! Știu că m-ai apărat de multe bârfe (și că amândoi, prietenia noastră, a fost subiect de bârfă), că m-ai susținut în absență în fața dușmanilor de ocazie sau de „carieră”, că m-ai suplinit, la nevoie, ca un „eu însumi” mult mai bun decât mine însumi, și că așa făceai pentru toți prietenii. Cum aș putea să o fac și eu, acum, pentru tine? Deocamdată mă simt pierdut, căci prin plecarea ta noi pierdem, sau, mai exact, suntem cei pierduți. Dar moartea e doar o bârfă la adresa vieții. 

Voi continua să lucrez cu tine, cea imposibil de anticipat.

„Sistemul periodic al elementelor”, de Primo Levi, unul dintre autorii-cult publicați de Art

Laura a croșetat chiar și sistemul periodic al elementelor

Andreea Caleman, traducătoare

„Laura, pot să te sâcâi? Îmi trebuie pdf-ul.”
„Lasă-mă puțin să scormonesc, că am o zi grea, se duc bătălii grele pentru Nobel. Dar sper să-l găsesc.”
„Pe austriac?!” (Peter Handke)

„Uite, Laura, un porc din Cortona! Că am văzut că-ți plac.”
„Tiii, ce polished și ferchezuit!”

„Andreea, dacă-ți place dementul de islandez pot să-ți trimit pdf-uri.”
„Ha, ha, îmi place, e așa de dark și ireverențios.”
„M-am gândit la un moment dat dacă să-l public sau nu. Cred c-aș fi linșată în România.” 

„N-au ajuns, Laura. Și azi citesc pe BBC: Giant hoard of missing mail found in garage... Acolo sunt și ale mele.” 
„Uau. Cică așa făcea și Faulkner cât a lucrat ca diriginte de poștă – din mizantropie.”

„Ai citit ultimul Pulitzer - The Sympathizer? E genial, îl scot acum, sunt ultra-entuziasmată, recomand pe unde apuc.”

„O să fac o serie de viniluri gen audiobook, printre care am băgat și Cartea verii.

„Irlandez? Bun, îmi plac irlandezii.”
„Da, sunt grozavi!”

„Mai sunt păsări mici, dar sunt prea timide, deci ai parte numai de speciile obraznice. E una care-mi place mult – are 12 grame și o gură cât casa. Wren se cheamă, nu am găsit echivalentul în română.”
„Și, au toate insignă la Soc Ornitologică, Laura?”

Laura rămâne o profesionistă cum visăm toți să fim. 
Laura a croșetat chiar și sistemul periodic al elementelor. 
Laura este acum Ocrotitoarea-tuturor-animalelor-mici în lumea ei ideală unde, mi-a zis cândva, sunt „mai mulți câini invizibili care nu năpârlesc niciodată”. 

You will never walk alone, Laura!

 

Unul dintre cei mai sclipitori oameni din lumea culturală românească a ultimilor 20 de ani

Luiza Vasiliu, editoare Scena9

În primul rând, Laura Albulescu a fost unul dintre cei mai sclipitori oameni din lumea culturală românească a ultimilor 20 de ani. Și unul dintre cei mai discreți, pentru că nu-i plăceau pompa și fastul la care leșină de obicei marile noastre spirite. 

Într-un domeniu al orgoliilor mărunte, Laura avea un orgoliu uriaș. Orgoliul muncii bine făcute, al traducerii deștepte, al textului șmecher, al cuvintelor potrivite, al copertei ochioase, al autorilor pe care nu-i poți lăsa din mână. 

 În al doilea rând, Laura Albulescu a fost prietena mea o vreme, și-n anii ăia am crescut cât alții în șapte, pentru că generozitatea ei și inteligența și râsul și eleganța și aventura erau tot ce ți-ai fi putut dori vreodată de la o soră mai mare dacă ai fi avut una. 

Țin minte că mi-a zis odată că n-aș fi o mamă bună și-atunci m-am supărat, de unde știe ea asta, dar acum tot ce-aș vrea ar fi să i-l prezint pe purcelușul ăsta de-un an și-o lună care chiar azi dimineață a scos din bibliotecă o istorie culturală a legumelor, ultima carte pe care am primit-o de la ea. Și să mai mergem o dată la Lisabona, să împărțim platouașe cu brânză și scoici, să bem vin după vin și să bârfim tot mapamondul. Pentru că mi-e dor și-mi pare rău că m-am supărat.

Se pricepe la asta, la ridicat oameni, ridicat locuri

Mircea Pop, ilustrator

Un om bun în minus. Mă întorceam acasă și m-a lovit un gând cum că Laura n-o să se mai întoarcă de nicăieri niciodată, n-o să mai facă multe lucruri. Mi-e cunoscut gândul, l-am mai întâlnit după bunici, nu-i un sentiment plăcut, dar brusc mi-am dat seama că nu mi se mai pare atât de enervant locul acela spre care ne îndreptăm cu toții, dacă asta-i compania. Cu Laura acolo lucrurile or să se schimbe rapid - nu există rai, dar probabil o să construiască ea unul, plin cu cărți. Se pricepe la asta, la ridicat oameni, ridicat locuri, un ghemotoc de energie care se revarsă peste toți cei aflați în raza ei, am primit și eu un strop, o să-l conserv cum știu mai bine.

Laura, Poppy și alte fleacuri

Monica Stroe și Bogdan Iancu, lectori în antropologie în cadrul Departamentului de Sociologie al SNSPA

Pe Laura o cunoșteam de puțin timp acum 6-7 ani, atunci când am fost martorii  unui desant de căutare și salvare organizat de ea pentru cei patru bulgărași  zămisliți de Olimpia, o cățelușă aciuată în parcarea din vecinătate și dusă de hingheri departe de puii ei, la unul din adăposturile sinistre ale Bucureștiului. 

Deși acaparată complet de ambițiosul proiect al Librăriei Bastilia, Laura a reușit, cu forța ei de uragan, să crească singură patru pufoși și să le găsească un om și o casă potrivite. La una dintre vizitele de dinainte să fie dați spre adopție i-am găsit pe cei patru (între timp se dolofăniseră comic) prelinși dintr-un raft al bucătăriei unde se cuibăreau pentru somn. Poppy a rămas la ea și împreună au început să construiască o relație simbiotică, ale cărei efecte miraculoase erau dovedite chiar de analizele medicale ale Laurei.  Laura și Poppy deveneau un spumos duo comic, pus în scenă  în (a)fumătoria de la etajul 2 din Librăria Bastilia, unde Laura încerca să-i împace amuzat-exasperată pe amicii pe care Poppy îi capsa în joacă, uneori, de pulpă. Atașamentul intens al Laurei pentru Poppy și tenacitatea cu care a luptat pentru maidaneza ei (de la afecțiuni medicale la fricile petarde și fulgere) ne-au inspirat și ne-au motivat în propria poveste cu Smilla, un alt cățel orfan, alături de care aveam să revizităm o mare parte din odiseea ei cu Poppy câțiva ani mai târziu. 

Energia, bucuria și generozitatea Laurei, așa cum le-am văzut în relația ei cu Poppy, dar și cu noi, ne vor lăsa, într-un fel pe care nu suntem în stare să îl procesăm, mai săraci de vitaminele sociale pe care le răspândea. Laurei îi datorăm deopotrivă refugiul Librăriei Bastilia, o adevărată cazemată afectivă, care ne-a protejat timp de 2-3 ani de grotescul orașului. De ea ne leagă o lecție copioasă de prietenie și un șir nesfârșit de fleacuri tatuate în memorie: un prosecco împărțit la înserat pe o insulă italiană populată de fazani și iepuri, cine efervescente, porci cu piper, bucuria explozivă cu care ne dăruia cărți pentru copii, micul său muzeu de porci (bibelouri, magneți, brelocuri). Forța, pasiunea și noblețea Laurei rămân cu noi mai departe.

„Câinele este una dintre cele mai minunate născociri ale universului”. Laura & Poppy

ポニョ

Constantin Vică, lector la Facultatea de Filosofie a Universității din București

Ca și personajul Ponyo din desenul animat al lui Miyazaki, Laura avea puteri magice și îi plăceau aventurile. Magia sa, egală farmecului său absolut, venea dintr-o înțelegere de Sfinx a literaturii, discursurilor, textelor, expresiei, gândurilor umane. Din fusul lui Bourdieu a tors firul de aur al unei gândiri inovatoare, nu doar cea de editor. Spunea că ea nu scrie, dar îți însăila literaturile într-un tipar alchimic, al sublimării. Căci viața întreagă i-a fost transsubstanțiere, ardere a trupului pentru ideile care dau lumină realității. Puternică în acțiune și poetică în nesfârșita facere a lumii, Laura a reușit să strângă împreună cele mai diverse minți în cele mai frumoase cărți. A tradus, a readus și a impus nenumărați autori, străbătând secole și geografii cu viteza gândului. „Supraviețuiesc, sunt andurantă”, zicea uneori în glumă. Dăruirea a fost grija ei de sine.

„i carry your heart with me (i carry it in
my heart) i am never without it (anywhere
i go you go, my dear; and whatever is done
by only me is your doing, my darling)
                                  i fear
no fate (for you are my fate, my sweet) i want
no world (for beautiful you are my world, my true)
and it's you are whatever a moon has always meant
and whatever a sun will always sing is you

here is the deepest secret nobody knows
(here is the root of the root and the bud of the bud
and the sky of the sky of a tree called life; which grows
higher than the soul can hope or mind can hide)
and this is the wonder that's keeping the stars apart

i carry your heart (i carry it in my heart)” (e e cummings)

„audioART” este o colecție de viniluri cu fragmente citite din câteva dintre cele mai reprezentative cărți publicate de Editura ART

A avut mîna ei magică în a face toate cărțile publicate în România să devină mai frumoase

Iulia Popovici, critic de artele spectacolului și secretar de stat la Ministerul Culturii

Singura dată cînd trebuia să lucrez editorial cu Laura, i-am tras o țeapă. Cu redactarea Datoriei lui David Graeber. În final, cred că Andrei (State) a făcut o treabă mai bună, dar tot m-am simțit tare vinovată.

Pentru că Laura e(ra) tipul acela de om despre care nu puteai spune că e editor, ci descoperitor și creator magic de lumi ale cărților. Pentru Laura, cărțile erau obiecte frumoase, cu coperte și ilustrații frumoase – adică inteligente, lipsite de banalitate, entuziasmate. Uneori, mă gîndesc că Laura a avut mîna ei magică în a face toate cărțile publicate în România să devină mai frumoase.

Cărțile erau și cuvinte care creau lumi (cred că din exact motivul ăsta era o jucătoare de scrabble la fel de bună ca unii scriitori pe care-i cunosc, de la funcția ei autodecisă, de președintă a Asociației Cuvintelor Mici și Mijlocii). Cred că atenția pentru cuvinte i se trăgea de la Bourdieu – o s-o leg, în capul meu, mereu de traducerile ei din Bourdieu. Și cu cărți prea pline de cuvinte ca să aibă altcineva curajul să le publice. După cum se vede și aici, în urma unui editor rămîn, de fapt, doar cuvinte.

Un cadou care îți schimbă viața

Anamaria Pravicencu, artistă și creatoare de proiecte culturale interdisciplinare

Eram proaspăt librar de bandă desenată, aveam o mie de idei, iubeam fiecare carte din librărie și înconjuram cu o grijă deosebită raftul cu carți scrise de femei, puține la număr, însă mult mai multe în selecția noastră de bandă desenată alternativă și independentă decât în portofoliile mainstream. Mă mândream cu ele de parcă erau toate ale mele. Atunci am cunoscut-o pe Laura, la librăria Jumătatea Plină, Andra ne-a adus-o cadou, cadou din acela care-ți schimbă viața. În ziua aceea, la o masă de pe terasa de la Café Lente, fix în fața ușii deschise prin care vedeam mica librărie dinăuntru, am vorbit de toate romanele grafice extraordinare pe care trebuie neapărat să le traducem în română, iar Laura, tratând foarte firesc minunea care se întâmpla, a zis „Hai!”. Puțin după aceea începeam să lucrăm împreună la Broderii, al doilea roman grafic al lui Marjane Satrapi, căci Persepolis era deja pe lista Laurei. Broderii e povestea noastră, a mea, a Laurei, a Andrei, a Ralucăi și a Irinei, o echipă de cinci femei care au editat și publicat împreună o carte despre femei, prietenie, iubire, tristețe, sex și mult umor. A fost prima mea experiență editorială, Laura m-a ținut de mână la fiecare pas, și nu mi-a mai dat drumul.

Cea mai federativă persoană din câte am cunoscut

Gabriel Horațiu Decuble, director al Departamentului de Limbi și Literaturi Germanice la Universitatea din București  

Ne-am adunat, când a picat ca un trăsnet vestea, să rememorăm episoadele alături de Laura. Știam de mult de lupta ei cu hingherul moarte, dar tot nu-ți vine să crezi și tot te sfâșie întrebările fără răspuns. Cât de cumplită va fi fost lupta? Nu e ca atunci când salvezi niște cățeluși din ghearele răului și le oferi un cămin, le găsești pe cineva care să-i îndrăgească sau îi adopți tu însăți. Cu moartea e ceva mai complicat. Nu te poți eschiva din fața ei cu saltul lui Poppy prin zăpadă.   

Ne-am adunat cinci oameni să o plângem pe Laura și să înțelegem deneînțelesul. Puțin a lipsit să nu intonăm, la un moment dat, imnul lui Liverpool. Locul nu permitea, dar prezența Laurei era atât de energetică, de aievea și de mobilizatoare, încât ni s-ar fi părut doar… firesc.      

Laura aducea oamenii împreună, oameni dintre cei mai diverși, făcându-i să armonizeze fie și numai pe durata unui proiect comun – și au fost multe astfel de proiecte! Apoi, ne vedeam din nou fiecare de drumul său, dar rămânea mereu în urmă acea stare de bine dată de prezența celei mai federative persoane din câte am cunoscut. Atât de federativă, încât nu văd cum strălucirea zâmbetului ei s-ar putea stinge vreodată din sufletele noastre.

 

Tot ce a construit are amprenta puternică și inconfundabilă a personalității ei

Adela Greceanu, scriitoare și jurnalistă

Nu pot să cred că scriu aceste rînduri. Cum nu pot să cred că Laura nu mai e cu noi. E ceva la care mintea mea se blochează. E ceva lipsit de sens. De cînd am aflat, îmi tot vin în minte imagini cu ea, rîsul ei, vocea ei, felul ei de-a povesti, felul ei de-a fi pasionată, revoltată, entuziasmată, cum am jucat o dată Scrabble și ea a inventat cuvinte argumentînd pînă în pînzele albe că are voie să le folosească în joc, spre stupoarea și amuzamentul tuturor, cum am făcut karaoke de ziua ei la Bastilia, cum i-a salvat pe Poppy și frații ei, cum venea cu Poppy la Bastilia... Am admirat-o enorm pentru puterea ei – dacă-și punea ceva în minte, era în stare să mute munții din loc –, pentru inteligența și eleganța cu care a construit Editura ART și Librăria Bastilia, pentru extrem de originalele ei idei editoriale (seria „Prima dată“, discurile colorate de vinil cu fragmente din cărți de la ART), pentru bijuteriile pe care le publica, alese cu atenție, cu fler și curaj (Aici a lui Richard McGuire, Nu vedeți nimic de Daniel Arasse, romanele grafice, colecția „Arthur Retro”, cărțile de non-ficțiune). Librăria Bastilia rămîne pentru mulți dintre noi cel mai drag spațiu dedicat cărților. Tot ce a construit are amprenta puternică și inconfundabilă a personalității ei, are rigoarea, eleganța și îndrăzneala ei. Și am spus, de fapt, atît de puțin, dar nu sînt în stare de mai mult decît acest text amărît și pițifelnic – ăsta era un cuvînt care-i plăcea ei. Cius-cius, Laurissima!

„Aici” de Richard McGuire este unul dintre cele mai originale și mai valoroase romane grafice din toate timpurile. A fost publicat la noi, în traducerea Laurei Albulescu, la Editura ART, una dintre foarte puținele edituri românești cu o colecție dedicată și consistentă de bandă desenată

Mai ții minte cum am început „munca cu cartea”?

Raluca Dincă, redactor și traducătoare

Dragă Laura virgulă enter (ce te mai amuzai când începeam mailurile așa!) Astăzi, cu tot golul în stomac și cu nodul în gât cât casa, vreau să notez, ca-ntr-un soi de dicteu automat, cât mai multe dintre fazele care ne-au consacrat de pe vremea când eram „ca două boabe-ntr-o păstaie” și pe care le rememoram constant, cu lux de amănunte, când ieșeam în urbe la o bere, la un mic, la o supă de roșii cu crutoane, la un cartof (prăjitura ta)... 

Mai ții minte când ne-am cunoscut, de ziua ta, pe 3 martie 2006, în sediul extrem de auster din Pitar Moș al revistei Cuvântul? Erai îmbrăcată în niște pantaloni grena, purtai un bolero tricotat asortat și aveai un breton magnific. Te-am admirat din prima clipă. Au urmat șase luni de muncă redacțională la revistă. A fost intens: m-ai și am învățat enorm. 

Apoi mai ții minte când mi-ai pus un șpalt în brațe și mi-ai spus să redactez cartea (erau niște poezii, Rondeluri pentru cai sălbatici parcă)? Iar eu nu știam ce-nseamnă „să redactez” o carte. Și nu te-am întrebat. De rușine. Așa că m-am apucat să citesc, am făcut niște corecturi, niște sugestii. A fost prima redactare din lungul proces pe care ne plăcea să-l numim „munca cu cartea”.

Mai ții minte când ne-am dat demisia de la Cuvântul, într-o după-amiază de septembrie, iar seara ne-am dus să mâncăm la „Copac” și era destul de răcoare, iar ție ți-era frig, și ți-am dat niște pantaloni de-ai mei în carouri supercolorate (pe care nu știu de ce îi aveam în rucsac) și un hanorac kaki? Ți-am făcut o poză înainte să plecăm pe care am intitulat-o „Ultimul moment petrecut în redacție”.  

Pe urmă, mai ții minte când pe 2 octombrie 2006, într-o luni, ne-am întâlnit la Romană, tu, MM [Mircea Martin], Nicoleta și cu mine, să luăm „treisutili” (cum aveam să-i spunem) până la Clăbucet ca să începem „munca cu cartea” la Editura Art? Acolo, în casa de pe strada Puțul lui Crăciun, la etaj, în biroul tău și al lui MM, am ales numele viitoarelor colecții: „Ocheanul întors”, „Desenul din covor”, „Demonul teoriei”, etc. 

Mai ții minte când te-ai luptat cu redactarea cărții cardinale Regulile artei a lui Bourdieu, ale cărei pagini erau pline de scrisul tău rotund și citeț, ca un volubilis ce invada rândurile? Am verificat corectura împreună, a fost al naibii de greu, ne pierdeam printre cuvinte, rânduri, pagini. Dar abia atunci am învățat cum se redactează o carte! Mi-a plăcut atât de mult „Așa se face că”, pe care-l foloseai tu constant, încât nu ratez nicio ocazie să-l plasez în vreo traducere.

Mai ții minte când mă puneai să imit scene din Liceenii („Mihai, nu știam că joci șah!”) și te amuzai teribil? Sau când m-ai chemat într-o bună zi în birou să-l imit pe MM de față cu MM? Vai, cum a fost!

Normal că îți aduci aminte cum alegeam împreună la tine în birou culorile pentru copertele colecției „Demonul teoriei”: verde+mov= love, și așa am pus la Cei care aduc groaza. Eseu despre perdantul radical de Enzensberger. Apoi ne îmbrăcam în așa fel încât să ne asortăm cu copertele. Nebunie, ce să mai!

Sigur îți mai aduci aduci aminte de momentul în care ai început să-mi spui „Iubițica”. Ajunseseși să-mi spui numai așa, încât, după o vreme, directorul tehnic al editurii nici nu mai știa cum mă cheamă. Iar Mihnea (Gafița) propusese în glumă să traducă titlul cărții lui Toni Morrison „Iubițica” ☺

Sau mai ții minte când, într-un an, de Ziua îndrăgostiților ne-am dus la o cofetărie de pe la Universitate și, ca să fie kitsch-ul total, am mâncat o prăjitură în formă de inimă?

Laura dragă, mi-ai pus șpaltul și pixul roșu în mână și m-ai învățat cum e faza cu redactarea și traducerea. Mi-ai lăsat atâtea amintiri, atâtea lucruri, m-am bucurat de încrederea ta, încât mă simt privilegiată. Îți mulțumesc pentru tot! Te iubesc, „păpușe”!”

Domeniul iubirii nu are de-a face cu domeniul dreptății

Eugen Ciurtin, istoric al religiilor

Exasperarea amuzată, perfect autoironică cu care spunea: și cu acest buget, până la târgul viitor, eu trebuie să obțin artificii. Și Liverpool. Și răspunsul la un interviu de atunci, despre primele Prima dată:

„La un moment dat, în emulaţia unei conversaţii cu nişte prieteni, a răsărit ideea. Treptat mi s-a conturat întreg proiectul. Într-o săptămînă, îmi era destul de clar cum va arăta“, asta fusese în str. Sf. Ștefan colț cu Racoviță, cu ceremoniile radiante împărțite cu dragul Garațiu. Și înscrierea ei într-un habitus cu adevărat clivat, cum învățase de la Bourdieu. Și portretul imparabil și concis pe care i l-a făcut cutărui exponat cultural național. Și sticlele de Guinness. Și eleganța ca soluție de etanșeizare a solitudinii (și încă a altceva), atunci când solitudine era. Și anii la Cuvântul, știind de pe atunci sigură ce merge și ce nu. Și fascinația ei pentru deplina perfecțiune justificată a cuvântului desengaño, care trebuia îmbrăcat cu Händel, în grija ei unanimă pentru toate cuvintele. Și un albăstriu elefant londonez umplut cu ceai. Și o scrisoare către Mumbai din Praga ei. Și Gionică Răducanu spunându-ne dar de ce să transcriu și ce ne-a spus atunci, după lansarea din fosta Absinterie, deja cu nici doi ani înainte să moară el. Și după-amiaza de duminică atât de paradoxal fericită când tu ai spus, ca să mă inițiezi, hai la bowling, primul meu bowling, cât am putut râde atunci, împleticiți în lansaje mai implauzibile din care extrăgeai cu seriozitate toată eficacitatea, popicele picau pieit. Și Liverpool, paint me red. Și așa și e, mi-ai spus ultima dată, domeniul iubirii nu are de-a face cu domeniul dreptății. Și iată.

Laura & piticul 77, în vilegiatură la Delft. Imagine din arhiva personală

Mulțumesc, L.!

Andra Matzal, editoare Scena9

În ultimele zile am citit multe amintiri despre Laura, care m-au făcut să prind cu coada ochiului conturul hărții pe care l-a desenat în viața mea. Fiindcă e unul dintre oamenii care, într-un fel numai al ei, generos și discret, m-au influențat decisiv. Am cunoscut-o acum mai bine de zece ani, când m-a invitat să-mi fie șefă la Editura ART, dar în scurtă vreme, mai ales după ce-am transformat mersul la redacție în lungi plimbări cu bicicleta și picnic prin parcuri, ne-am împrietenit. Laura își botezase bicicleta Gimini și a învățat repejor cum să se furișeze călare pe el printre mașinile trotuarovore.

E plin drumul nostru de urme și semne, dar am să pescuiesc din el unul singur, o dimineață de iulie, când ne-am trezit amândouă la fereastra unei grădini dement de frumoase din Brugge. Plecasem împreună în vacanță, cu rucsacul în spate prin Belgia și Olanda, însoțite de piticul 77, pe care Laura îl îndesase în traistă, să vadă lumea ca-n Amélie. Am ieșit pe străzile orașului-cartolină și, timp de ore bune am rătăcit printr-un târg de vechituri care ne-a luat mințile cu tonele lui de obiecte mici și frumuseți inutile, simboluri orfane și povești ce se cereau completate. Laura mă privea ca de fiecare dată când își dorea arzător ceva, dar știa că poate ar trebui să-și tempereze dorința: ca un copil mare, irezistibil și ironic în jocul lui. Am băut un roze pe marginea unui canal, în timp ce ne întrebam cum naiba reușesc să trăiască oamenii în locul ăla perfect, și după-amiaza am sărit într-un alt portal, muzeul de artă flamandă. Pe mine m-a bușit plânsul la Hieronymus Bosch și Laura mi-a explicat tandră și un pic clinică, așa cum era deseori, că sufăr de sindromul Stendhal. Când ne-am întors, mi-a dăruit cartea perfectă, Pictures and Tears, o istorie a oamenilor care plâng în fața tablourilor. Până la închiderea muzeului, ne-am holbat la femeile palide, pictate în culori hipnotice, la bebelușii lor stranii, dar mai ales la îngeri. Laura insista că cei mai expresivi sunt ai lui Hans Memling, și tind să-i dau dreptate. Spre seară, mi-am cumpărat un înger albastru, pe care-l păstrez și acum pe-aproape. A fost, fără îndoială, una dintre cele mai frumoase zile pe care le-am trăit până azi. 

De fapt, aproape fiecare întâlnire cu Laura și fiecare mesaj au fost, într-un fel, călătorii și schimburi, care mi-au mai deschis câte o cameră a cunoașterii. Datorită ei am descoperit, printre altele, minunățiile de texte ale lui Sebaldaventura arctică a lui Freuchen, proza izbitoare a Luciei Berlin, reportajele lui Szczygiel și ale lui Kapuściński, lumile halucinante lui Shaun Tan, straturile de timp dezgropate de Richard McGuire din Aici sau umorul lui Alison Bechdel. Ne-a dăruit tuturor o bibliotecă uriașă, meșterită ca nicio alta de la noi, în care putem înota vieți întregi. Alături de ea am învățat să editez primele texte și să coordonez prima mea carte, să fug de clișeele care sufocă spiritul viu al artelor, să fiu conștientă de puterea fiecărui cuvânt, oricât de mic. Datorită ei am continuat să traduc, printre picături, și chiar dacă e tardiv, las aici promisiunea de a termina cândva traducerea pe care mi-o propusese cu mare încredere cu doar câteva luni înainte să plece pentru totdeauna din lumea pe care-a iubit-o cu atâta poftă. 

Pe cât de liberi ne-a îndemnat să ne mișcăm printre cuvinte, pe atât de neputincioși suntem să le folosim acum, ca să ne luăm la revedere, orice-ar însemna lucrul ăsta. 

Tema de gândire

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK