Carte / Dependență

Recuperarea. Ce urmează după dependență

de Scena 9, ilustrații de Sorina Vazelina

Publicat pe 1 decembrie 0002

Studiu al relației dintre scris și alcool, istorie literară, dar și roman autobiografic, cartea lui Leslie Jamison, Recuperarea. Ce urmează după dependență (Editura Publica, traducere de Anca Bărbulescu), este o construcție hibridă și fascinantă, în care se suprapun amintiri, reflecții și studii de caz din lumea literară americană. Un studiu tolstoian al condiției umane, spune Andrew Solomon despre acest volum și într-adevăr e spectaculos turul de forță pe care îl face Jamison aici.

Când am început să beau, să beau serios, să devin conștientă de alcoolismul meu nu doar ca plăcere, ci și ca evadare, mi-a fost rușine, dar am fost și mândră. Încercările mele disperate de a dispărea din mine însămi sugerau că exista ceva sumbru și important – depresie, nevroză, complexitate psihologică – din fața căruia era nevoie să dispar. Nu că mi-aș fi pus pe mine durerea ca o haină. Mai degrabă încercam să înțeleg durerea ca pe un compost mental, cu scop estetic. Voiam să mă facă mai complexă, mai profundă. 

Cel mai des am condus băută, fără vreo pedeapsă, în California, în iarna de după ce am absolvit cursurile Writers’ Workshop, când locuiam cu bunica – Dell, mama tatălui meu – în casa ei bătută de soare de pe un vârf de deal, casa în care trăisem cu toată familia mare parte din copilărie. Eu încercam să scriu un roman. Ea era pe moarte. În lunile acelea, am stat într‑o cameră aproape goală, fără cine știe ce mobilă. Trăiam pentru ușurarea de a bea singură pe canapeaua mea extensibilă, după turele de noapte ca recepționeră și ajutor la o pensiune de pe malul oceanului, la care ajungeam cu mașina în zece minute, și după ce beam de multe ori la serviciu, în secret, mă urcam la volan amețită, mereu nerăbdătoare, să beau și mai mult, la mine în cameră, unde nu era nevoie să‑mi fac griji pentru nimic.

Zi de zi, mă trezeam cât de devreme puteam şi fumam pe balconaşul de lemn. Zilele erau toate numai cer albastru şi soare, straniu de identice, şi în fiecare zi mânjeam aerul sărat cu norişori de fum; lăsam grămăjoare cenuşii de scrum fărâmițat pe scândurile lustruite de vânt. Mi s-au îngălbenit degetele. Îi amestecam lui Dell fulgii de ovăz cu laptele şi stăteam cu ea cât mânca, enervată că pierdeam timpul în care voiam să scriu, dar mă simțeam vinovată pentru propria enervare fiindcă voiam să fiu genul de persoană care nu simte aşa ceva.
(...)
Seară de seară, când mă întorceam acasă în Dodge-ul meu Neon roşu pe care dădusem o mie de dolari şi care avea un schimbător de viteze vai de mama lui, îmi făceam probleme mai ales pentru indicatorul de „stop” din vârful dealului abrupt din spatele pensiunii. Întotdeauna ambalam motorul când ridicam piciorul de pe ambreiaj şi mereu îmi era frică să nu atrag, cu huruitul maşinii, polițişti ascunşi prin întuneric. Chiar şi pe porțiunile drepte, conduceam încet – suspicios de încet, în mod sigur – şi schimbam vitezele smucit şi chinuit.

Când ajungeam acasă, urcam în cămăruța mea şi beam una din sticlele furate de la serviciu. Nu-mi păsa că nu era rece. Când bei un Chardonnay ieftin pe nume „Veselul de doi dolari” – şi când îl bei singură, pe o canapea extensibilă, în timp ce cauți pe Google foşti colegi de liceu şi urmăreşti companiile imobiliare la care lucrează acum –, îți dai seama că nu temperatura contează. Pe canapeaua mea extensibilă, bând vin călâi, nu puteam să neg că tot ceea ce conta era să mă îmbăt şi că asta contase întotdeauna.

În perioada aceea din California, încă mă mai străduiam să păstrez despre mine însămi o imagine romantică de scriitoare singuratică, de autoare care bea din greu, dar se trezeşte în fiecare dimineață să scrie la roman – de fapt nu, nu dar, mai degrabă şi, mai degrabă pentru că. Nopțile în care beam de una singură făceau parte din acelaşi plonjon psihologic din care se năştea romanul sumbru pe care începeam să mi-l imaginez, despre o tânără singură care are grijă de bunica ei pe moarte. În afară de asta, cartea nu avea altă idee. Nu era chiar romanța logicii albe, mitul lui Jack London despre profetul beat şi serul adevărului pe care îl reprezenta băutura pentru el. Locuiam cu bunica, cu fratele şi cu cumnata mea, de-abia mă întrețineam cu două joburi şi mă feream ca o laşă de puținele responsabilități pe care le aveam; adormeam tulbure după şampanie roz cu sirop de tuse şi prin visele mele ciudate bântuia un Brad Pitt cu părul lung. Nu era o viață plină de petreceri în curte cu bratwurst pe grătare şi luminițe atârnate în copaci; nu era o viață plină de băutură cu alți scriitori beți la mese de bar pe care îşi ciopliseră inițialele alți scriitori beți, mai celebri. Era doar o canapea extensibilă şi o sticlă de Chardonnay la temperatura camerei. Uneori îmi turnam vinul în pahar, alteori nu. Paharul începuse să pară o simplă prefăcătorie.

*

În 1944, a apărut un roman care respingea complet logica albă. The Lost Weekend al lui Charles Jackson refuza ideea băuturii ca portal metafizic. În roman, alcoolismul nu este neapărat plin de sens, ci pur şi simplu este. Pe scurt, povestea avansează aşa: un tip pe nume Don Birnam se îmbată. S-a mai îmbătat şi se va mai îmbăta. Bea, adoarme beat, se trezeşte. Bea până rămâne fără bani, după care mai face rost de nişte bani şi o ia de unde rămăsese. La un moment dat încearcă să-şi amaneteze maşina de scris şi merge pe jos aproape o sută de cvartale până să-şi dea seama că toate casele de amanet sunt închise de Yom Kippur. Altădată, fură geanta unei femei ca să vadă dacă reuşeşte să scape nepedepsit. Nu scapă.

Cam asta e toată povestea: băutură şi iar băutură. După cum observa criticul John Crowley, romanul era revoluționar prin simplitatea şi redundanța lui neobosite – prin faptul că respingea structura narativă clasică. Don Birnam nu reprezenta o nouă tipologie de personaj pentru că era bețiv. Era o nouă tipologie de personaj pentru că beția lui îl marca drept om bolnav, nu drept om cu un albatros existențial atârnat de gât. Don nu e zdrobit de lumea decăzută şi nici de ororile războiului şi nici de cruzimea iubirii, ca specimenele bețive de masculinitate ale lui Ernest Hemingway sau patriarhii sudici degradați ai lui William Faulkner, sau soții patricieni rătăcitori ai lui F. Scott Fitzgerald. Don e pur şi simplu dependent de o anumită substanță fizică. Bețiile lui sunt patetice şi repetitive. Nu îl aruncă în ghearele subtile ale tribulațiilor metafizice, pur şi simplu îl împing să se facă de râs prin tot centrul Manhattanului.

The Lost Weekend, apărută când Jackson avea 41 de ani, la opt ani după ce se lăsase de băutură (prima oară), în 1936, a devenit imediat bestseller. A ajuns să se vândă în aproape un milion de exemplare doar în timpul vieții lui Jackson. The New York Times a numit-o „cel mai captivant dar adus literaturii dependenței de la De Quincey încoace” şi a afirmat că putea fi folosită drept „manual pentru organizații ca Alcoolicii Anonimi”, organizație pe care – pe atunci – Jackson o disprețuia.

În 1942, în timp ce lucra la roman, Jackson i-a scris unui psihiatru de la Spitalul Bellevue din New York, doctorului Stephen Sherman, ca să-i ceară permisiunea de a vizita secția pentru alcoolici în scopuri de cercetare. Jackson mai fusese acolo ca pacient, dar – ceea ce nu e de mirare – nu îşi mai amintea mare lucru. I-a trimis doctorului şi primele câteva capitole din carte, în căutare de feedback sau, probabil, doar de aprobare. Doctorul Sherman a fost de părere că romanul „ar avea o certă valoare clinică” şi a spus că învățase din el „mai multe despre ce gândeşte de fapt alcoolicul” decât de la majo- ritatea pacienților lui, mai ales din pasajele care evocau singurătatea şi „identificarea cu geniul pustiu”.
     
 În roman, Don are planuri mari, vrea să-şi scrie memoriile. „Dacă ar reuşi să scrie suficient de repede”, îşi spune el – şi, probabil, dacă ar reuşi să nu-şi amaneteze maşina de scris –, „ar putea să o consemneze în toată perfecțiunea ei finală”. Dar titlurile pe care şi le închipuie Don pentru cartea lui îi trădează îndoielile: „Don Birnam: Un erou fără roman” sau „Nu ştiu de ce îți spun toate astea”. Se întreabă de ce ar interesa pe cineva povestea vieții lui: „Cine ar vrea să citească un roman despre un ratat şi un bețiv?”. Aici, evident, ne dă cu tifla nouă, cititorilor, care facem exact ce nu-şi închipuie Don că ar vrea cineva să facă: să citească un roman despre un ratat şi un bețiv, despre un scriitor aspi- rant care nu e în stare să rămână treaz cât să scrie povestea propriei beții.

Don ne ajută catalogând toate eşecurile estetice ale pro- priei poveşti: nu are punct culminant şi nici încheiere. Nu are suspans emoțional. Personajul ştie deja cum se va simți şi după primul pahar, şi după al zecelea, cum se va simți a doua zi de dimineață când se va trezi mahmur, pentru că a mai trecut prin toate astea. Într-un „moment culminant” mai jenant decât celelalte, spre sfârşitul cărții, Don se luptă cu o cameristă, pe care încearcă să o convingă să descuie dulapul cu băuturi, şi e copleşit de un moment distinct literar de ură de sine: „Melodramă! În viața lui nu se mai aflase într-o situație atât de penibilă, de teatru prost. Se simțea ca un tâmpit. Îşi ofensa bunul-gust, simțul adecvării, cea mai profundă inteligență”.

Nu știu de ce îți spun toate astea: lui Jackson îi era ruşine de propria poveste chiar în timp ce o scria şi îi atribuia ruşinea personajului său. Lui Don îi e ruşine nu doar de acțiunile lui, ci şi de genul de care aparține, de faptul că băutura lui nu produce nimic interesant: „Nici măcar nu era decent de dramatică sau tristă sau tragică sau regretabilă sau comică sau ironică sau altceva – nu era nimic”.

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK