Lumea noastră / Adolescenți

11 liceeni din învățământul privat și public vorbesc despre meseriile pe care le visează

de Delia Marinescu, Venera Dimulescu, ilustrații de Roma Gavrilă

Publicat pe 14 martie 2020

După ce am aflat de la puști ce frici au, am colindat din nou Bucureștiul și am vorbit cu elevi de la un liceu public și unul privat despre cum își imaginează ei primii ani din viața de adult, ce meserii vor să-și aleagă și unde cred că o vor practica. Am pornit la drum cu întrebările noastre după ce am citit cel mai recent studiu la care au răspuns 10 000 de tineri din zece țări din regiune și am aflat că mai mult de jumătate dintre respondenții din România cred că fără noroc și cunoștințe nu își pot găsi un loc de muncă. Șomajul în rândul celor mai tineri dintre adulți e de patru ori mai mare decât media națională. Dintre românii care lucrează, cei care au între 20 și 34 de ani sunt cei mai săraci. În 2016, aproape unul din cinci tineri din Europa, cu vârste cuprinse între 20 și 34 de ani, nu mergeau nici la școală și nu aveau nici job.

Lunea trecută, în ultima zi dinaintea închiderii școlilor din cauza pandemiei care a cuprins lumea, am stat de vorbă cu o clasă de-a douășpea, de la „Ștefan Odobleja”, un liceu teoretic public din cartierul Rahova, și cu una de-a zecea, de la liceul privat francez „Anna de Noailles” din Băneasa, unde taxa de școlarizare e de peste 7000 de euro pe an.

În ambele școli, am început prin a le povesti cum vedeam noi viitorul în adolescență, în urmă cu mai bine de zece ani, cum ne-au încurajat părinții să alegem o meserie care ne face plăcere și ne dă un sens, dar le-am spus și de vocile mai puțin solidare, care ne-au avertizat că visele noastre nu sunt suficient de pragmatice sau că nu ne-am descurca să ni le împlinim.

Înainte să începem să povestim cu elevii din Rahova, profa lor de filosofie, Nora Grigore, o cercetătoare cu trei doctorate care s-a întors în România pentru că nu și-a găsit de lucru în State, i-a pus la curent pe elevi cu ultimele știri despre coronavirus. Profesoara i-a sfătuit să se spele des pe mâini, să ia vitamina C și să evite mersul la mall. „Nu mergem, că oricum n-avem bani”, a răspuns cu zâmbet o elevă. La clasa de la etajul întâi al școlii din Rahova, în toaletele căreia nu găseai hârtie sau săpun, ne-au întâmpinat niște puști hotărâți să pornească pe drumul de adult în țara lor, alături de frați, veri sau iubiți cu care speră să-și întemeieze mici afaceri locale. Speriați de sărăcie, cei pasionați de meserii umaniste sau artistice, cum ar fi dansul sau limbile străine, sunt dispuși să renunțe la visul lor în favoarea unor meserii care să le ofere o siguranță financiară.

La liceul din Băneasa am stat de vorbă cu elevii în cerc, pe scena sălii de teatru a școlii, echipată și îngrijită ca o sală de cinema. Majoritatea elevilor au vorbit în engleză, pentru că vin din familii mixte. Profa de teatru, Magalie Pollet, franțuzoaică stabilită de nouă ani în România, își dorește ca puștii să creadă în visurile lor și să muncească cu adevărat pentru a și le împlini, dar în același timp, să-și trăiască adolescența și să nu se grăbească cu gândul atât de mult spre viitor. Aici am găsit o mână de adolescenți care speră să-și construiască un viitor oriunde în lume, mai puțin în România. Copiii sunt deja obișnuiți să călătorească și să-și schimbe des domiciliul, în funcție de deplasările cu munca ale părinților. Mai toți speră că ai lor îi vor susține în carierele ambițioase la care visează, fie că vor să devină cercetători care salvează lumea sau antreprenori de succes. Numai unul ne-a mărturisit că vrea să studieze și să locuiască în România după bac.

Le-am dat puștilor cuvântul, de la liceul public din sud-vestul capitalei, la cel privat din nord.

 

„Suntem descurajați de frica asta colectivă de a păși în exterior”


Cred că am căzut toți într-o plasă, că ne-am ales facultățile bazându-ne pe ce credem noi că o să funcționeze în viitor și ce meserii o să ne aducă mai mulți bani. Deși suntem conștienți toți de chestia asta, tot nu punem piciorul în prag să zicem: da, mă, uite, eu vreau să fac asta. Suntem descurajați de frica asta colectivă de a păși în exterior.

Acum un an-doi, voiam să dau la jurnalism și apoi m-am gândit dar uite câți sunt la jurnalism și se plâng că nu găsesc un loc de muncă. După m-am gândit la psihologie, dar mi-am dat seama că și acolo e un risc, că poate nu ești atât de bun și după câțiva ani o să fie mai greu să te reprofilezi. Și după o tonă de opțiuni de genul ăsta, te gândești: mai bine mă fac contabil, că tot e cineva care trebuie să aibă grijă de contabilitate într-o firmă și nu moare meseria asta. Eu aș vrea să dau la limbi străine, dar vreau să aplic și la resurse umane, ca să fiu sigură că am așa, o marjă de eroare. (Katy 18 ani)


Eu voiam să mă duc la o postliceală de asistente, pentru că mă gândeam că este o meserie bănoasă, care nu va muri, iar după ce termin pot să am un loc de muncă asigurat. Îmi place să lucrez cu oamenii și să fiu lângă ei – adică dacă te duci acolo trebuie să vrei să ajuți oameni, eu așa o gândesc.

Am sprijin din partea mamei mele și din partea prietenilor, sunt înconjurată de oameni care sunt lângă mine mereu. Mama mă îndeamnă să fac ceea ce-mi place, să mă duc cu drag la muncă. Poate m-ar descuraja gura lumii, oamenii invidioși care mi-ar zice că nu pot să fac anumite lucruri, dar sper să nu pun la suflet vorbele lor. (Anca, 18 ani)


Și eu mi-am pus problema că trebuie să-mi aleg o facultate la care să merg cu tot sufletul, dar pe parcurs mi s-a dus chestia asta. Am realizat că în viață ai nevoie de bani și degeaba mă duc la o facultate frumoasă, dacă nu reușesc să fac bani. Mă gândeam să merg la UNATC, pe coregrafie, pentru că am făcut zece ani de dans sportiv și sunt foarte atrasă de dans. Dar dup-aia m-am gândit: cum o să-mi iasă din asta mai mulți bani, așa cum mi-aș dori eu? Nu prea am cum, cel puțin nu în țară, pentru că multe săli nu prea mai merg, nu se mai duc copiii spre dansuri. Așa că m-am hotărât să merg la Drept, la Cantemir, la fără frecvență, sâmbăta și duminica, și în timpul săptămânii să fac altceva. M-am gândit să mă apuc de aplicat gene. Fata care-mi pune mie gene face o grămadă de bani, câte un milion jumate de la cinci persoane în fiecare zi, și m-am gândit să fac cursuri cu ea. Între timp, prietenul meu și-ar deschide un salon de tatuaje și am aduce bani împreună. Și după ce-mi strâng eu bani și punem bani deoparte, mă gândeam să mă duc pe specializarea de grefier și apoi să mă angajez cum trebuie, la stat. Pentru că ai salariul destul de mare, ai concedii. Cunosc pe cineva care lucrează asta și n-are nicio treabă. (Mirela, 19 ani)

Eu vreau să plec la facultate în Danemarca, la știinte cognitive. Am aplicat deja, acum aștept un răspuns. Vreau să plec din mai multe motive:
1. M-am gândit de-a lungul mai multor ani și aici n-o să am ce să fac atât de mult încât să-mi placă – și ca facultate, nu neapărat ca job.
2. Facultatea de acolo o să mă susțină financiar, atâta timp cât eu dau rezultate. Condiția ca statul să îmi dea banii aceia este ca eu să muncesc două zile part-time pe săptămână. Și o să mă angajez în anii de facultate și o să văd oarecum în ce zonă vreau să merg cu munca.
3. Am persoane cu care pot să plec, prietenul meu și cel mai bun prieten al nostru. A contat foarte mult că nu plec singură, pentru că eu nu sunt foarte deschisă la oameni pe care nu-i cunosc și mi-ar fi luat foarte mult timp să mă obișnuiesc. (Catinca, 18 ani)


Nu prea sunt de acord în general cu sistemul de învățământ din România. Mi se pare o prostie, deoarece prioritizează anumite discipline și nu ține cont de ce ești tu pasionat. Mi se pare că statul te vrea mediocru la mai multe chestii, în loc să fii bun la ceva. Mie cel mai frică îmi este de faptul că facultatea ar fi o pierdere de timp, pentru că sunt mulți care au făcut o facultate și n-au rezolvat nimic. M-am gândit și la plecat, însă vă zic sincer, eu vreau să rămân aici. M-am obișnuit cu oamenii și cu atmosfera și dacă ar fi să am bani acum, nu aș pleca în altă țară, aș locui aici. Anul trecut, mi-am descoperit pasiunea legată de antreprenoriat și o să devin antreprenor. O să mă ajute și vărul meu, deoarece acționează în domeniul acesta, în piața de imobiliare. Statul nu cred că este un obstacol pentru mine, pentru că dacă te influențează cineva din exterior înseamnă că ești slab din punct de vedere mental, părerea mea.  
(Bogdan, 18 ani)

 

„Nu vreau să uit România, dar nu vreau să-mi fac viitorul aici”

 

În viitor, vreau să fac jocuri video sau să devin Youtuber. Sună stupid, chiar așa este, dar asta e. Dacă stai bine să te gândești, e foarte greu să faci rost de bani la început. Apoi, nu este o opțiune stabilă – industria jocurilor e pe val acum, dar în viitor s-ar putea să nu mai fie. Dacă aș fi Youtuber, le-aș arăta oamenilor cum se face programare sau aș juca chiar eu jocuri video. Aș avea un job care mi-ar face mare plăcere. Părinții îmi zic să iau note mari la școală ca să intru la Universitatea din Suffolk, Anglia, specializată în programare și jocuri video.

M-am născut în Qatar, dar stau aici de un an, că tata e diplomat și ne mutăm mereu. Ultima oară am stat în Tunisia. România e ca oricare altă țară pentru mine. Prefer să stau în casă și să nu mă uit afară, singurul meu interes e mâncarea.

Vreau să lansez un joc video, dar proiectul e mare și va dura foarte mult timp, va trebui să-l fac în echipă și să-mi iau un alt job pe lângă. E despre cum în lumea noastră, toți avem superputeri, dar suntem învinși de un tip malefic, care vine din alt univers. Cred că voi avea nevoie de noroc ca să-mi realizez proiectul. Îngrijorarea mea ar fi: vor dori oamenii să-l joace? (Silviu, 15 ani)


Până la 13-14 ani voiam să lucrez în aviație, îmi plăcea mult ideea de fată în aviație. Dar mama era foarte îngrijorată că nu sunt bună la mate și încerca să mă convingă că asta nu e meseria mea și eu tot mă supăram pe ea. După ce ne-am documentat împreună despre facultăți, mi-am dat seama că eu dacă merg la un birou și nu-mi place, nu pot să fac chestia aia. Acum doi ani m-am apucat serios de pictură. Știu că tehnologia e din ce în ce mai avansată, iar meseriile viitorului sunt pe digital, dar parcă mi-ar plăcea să fac ceva cu mâna mea. Dacă vorbesc cu cineva și îi spun că vreau să mă fac pictoriță, îmi spune: a, păi o să mori de foame! Dacă nu ai relații și nu devii cât de cât cunoscut, nu prea ai succes. Știu și eu chestia asta pentru că, atunci când mama a încercat să mă convingă, mă gândeam: băi, dar dacă o să ajung ca oamenii ăia de pe stradă, care au tablourile puse pe o clădire?

Nu vreau să stau aici. Părinții mei mereu mi-au zis să plec în străinătate, d-aia m-au și dat la școala asta. Mereu mi-au zis: tu trebuie să ajungi mai bine ca noi, nu face aceeași greșeală ca noi, să rămâi în România. Mi-ar plăcea să merg în Australia, pentru că oamenii acolo sunt destul de pasionați de artă. Am fost acolo în vacanță. (Anastasia, 16 ani)

Vreau să fac ceva în știință, cercetare despre boli contagioase, precum coronavirus. Oamenii se îngrijorează de bombe atomice, dar o singură bacterie e suficientă ca să distrugă o specie întreagă. Coronavirus poate fi înspăimântător pentru că nu putem să-l vindecăm, dar nu mi se pare atât de periculos, dacă-l comparăm cu gripa. Nu văd niciun obstacol în viitor, dacă vreau să fac ceva, găsesc o cale. Nu m-am gândit prea mult unde aș vrea să merg sau dacă să rămân în România. Sunt din Franța și stau în România de doi ani, dar am mai venit aici și în urmă cu patru ani. (Matteo, 16 ani)


De câțiva ani îmi doresc să devin designer de haine. Tot timpul am fost atras de artă, de galerii, de haine. În viitor mă văd în Franța sau în Anglia, deloc în România. Și mie mi-au zis părinții să plec de aici și să nu mă întorc. Cred că mama ar înțelege dacă m-aș întoarce, dar tata nu prea. Cred că l-aș fi dezamăgi dacă aș merge pe partea asta artistică, pentru că el nu vede deloc în acest domeniu. Mai avem prieteni care sunt artiști și tata nu prea îi apreciază. În România mi se pare că există o mentalitate din Evul Mediu în care toată lumea îți zice că trebuie să faci economie și chestii din astea. În Franța, Anglia sau Belgia, arta e un domeniu în care poți să te exprimi fără prejudecăți. Mi-e teamă că nu voi reuși, pentru că succesul nu e niciodată garantat în domeniul ăsta. (Eric, 16 ani)


Acu patru luni m-am hotărât să mă fac inginer auto, pentru că îmi plac foarte mult mașinile. Pentru studii, vreau să fac ceva nou pentru mine. În afară de doamna Pollet nu știe nimeni: vreau să fac studii de actorie, fac deja teatru de câțiva ani. Dacă nu reușesc să mă fac actor, măcar să am o diplomă de inginer auto, care să mă ajute. În Belgia am văzut o școală foarte bună și în America, dar acolo e foarte scump.

Cu părinții e mai complicat, cum să vă zic, orice le-aș spune, nu prea mă susțin, nu prea îi interesează. Ei vor să fac studii de management, ca tata, nu vor să înțeleagă că vreau să fac ceva care mă pasionează. Nu știu dacă mă vor sprijini dacă m-aș hotărî să dau la actorie. Mi-e teamă că nu voi câștiga suficient încât să am o viață normală.
Sunt în România de aproape 12 ani, mama e unguroaică și tata e francez. După facultate, nu vreau să rămân aici, mi-ar plăcea să merg în Belgia și Olanda. Nu vreau să uit România, dar nu vreau să-mi fac viitorul aici. Eu sunt ungur și cum să vă zic, nu am nicio problemă cu România, dar sunt niște persoane la școală și-n afară care m-au înjurat, m-au și bătut pe motivul ăsta. (Cristoff, 16 ani)


Mereu au vrut să deschid o companie, preferabil retail. Îmi place și vreau să urmez calea tatălui meu, care a făcut asta când a venit din Franța în România, acum 25 de ani. Eu sunt născut aici, mama e româncă. Vreau să fac studiile în România, probabil o școală de comerț. Sunt foarte multe oportunități de business aici. Îmi place tot ce e legat de business: să vorbesc cu oamenii, să fac un deal bun, să fie ambele părți fericite. Mi-ar plăcea să lucrez cu tatăl meu, dacă se poate, mi-ar plăcea să-i preiau afacerea. Mă gândesc că dacă fac eu direct o companie sunt șanse să nu reușesc. Necesită mult noroc și multe conexiuni. (Alexis, 15 ani)

14 martie 2020, Publicat in Lumea noastră /

text de

  • Delia MarinescuDelia Marinescu

    Reporter pe teme sociale. Se simte privilegiată că oamenii o lasă să le descopere viețile.

  • Venera DimulescuVenera Dimulescu

    Reporter. Îi plac conversațiile oneste și mersul pe jos. Cel mai tare o motivează nedreptatea.

    Mai multe despre Venera aici. O mai găsiți și pe Casa Jurnalistului.

ilustrații de

  • Roma GavrilăRoma Gavrilă

    Desenează, face colaje și ilustrații, din când în când și bandă desenată. Consumatoare de fistic prăjit. Nu crede în categorii.


Audio

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK