Scena9 a început într-o cameră de la Casa Jurnalistului în care a sunat un telefon. Era Cosmina de la BRD: „Am vrea să purtăm o discuție despre o revistă nouă de cultură”. Aham, mi-am zis, ce treabă are banca cu jurnalismul? Dar m-am dus la întâlnire, blindată cu replica „Singura condiție e libertatea editorială totală” - și convinsă că n-o să mai fie încă o discuție.
Două luni mai târziu, în ianuarie 2016, puneam pe hârtie un dream team de colegi cu care să construim de la zero o nouă publicație de cultură tânără, după chipul și asemănarea efervescenței scenei artistice de la noi. (Andra, las și-aici, să rămână scris, că dacă n-ai fi spus da, toate acestea n-ar mai fi existat.) Primele ședințe de redacție au fost prin baruri și la mine acasă, a mai durat până s-avem o masă și niște scaune ale noastre. Dar nu conta, ne contaminaserăm de entuziasmul de-a face împreună să existe în realitate ceva care avea formă doar în mințile noastre - o revistă online de cultură într-o țară cu acces&consum cultural limitat. Cinci jurnaliști construiesc o barcă - ăsta ar putea fi titlul Capitolului 1.
Și cheamă niște prieteni. Capitolul 2. Ne-am uitat în jur și ne-am întrebat cine sunt oamenii care ar avea ceva semnificativ de spus despre lucrurile care ne preocupă. Am făcut liste de scriitori, critici, cineaști, fotografi, ilustratori, filosofi, cercetători și le-am dat spațiu de joacă. Încercam să recuperăm un aer firesc al dezbaterii și argumentării, să extindem domeniul culturii dincolo de frontiera limitărilor noastre, să provocăm întâlniri neașteptate, să scuturăm creierul de praf și oboseală și, dacă se poate, să mai și râdem din când în când.
Fiecare om care-a trecut prin redacție (și-au fost în anii ăștia câteva sute) a modelat câte puțin felul în care scriem și înțelegem realitatea. Fiecare cititor la care-am ajuns (și-au fost câteva milioane) ne-a arătat unde are nevoie de noi și cu ce-i putem fi de folos. Cu pânzele pline de energia lor, am ajuns să documentăm, pe lângă obligatoriile literatură-film-teatru-muzică-arte-vizuale, materiale despre dreptul la avort, istoria Holocaustului, solidaritate, vaccinuri, Nobeluri false, discriminare, poluare, locuire, violență, sănătate mintală etc. etc. Și barca s-a facut navă. Capitolul 3.
În fiecare an publicația a tot crescut. Acum avem un newsletter săptămânal și-o revistă tipărită anual, un echipaj priceput la navigație (inclusiv prin situații de criză și/sau amenințări cu procese), câțiva finanțatori pe care i-am convins să susțină proiecte editoriale speciale pe teme care ni se par vitale - dezinformare, schimbări climatice -, încă o mie de subiecte pe listele următorilor ani, o fundație și o rezidență surori și un finanțator de bază, care insistă de șase ani să se țină de promisiunea „libertății editoriale totale”. Tocmai am intrat în Eurozine, rețeaua celor mai importante reviste culturale din Europa. Pe scurt, suntem bine.
N-aș fi putut pleca de la Scena9 dacă nu știam că suntem bine. Că am ajuns într-un punct în care construcția structurii de rezistență s-a încheiat. Că nava merge mai departe bine-mersi și fără omul care-a răspuns la telefonul din camera de la Casa Jurnalistului.
Plec pentru că am nevoie să învăț. Am 38 de ani, dintre care vreo 20 mi i-am petrecut lucrând pe ogorul cultural. E destul deocamdată, sau așa mi se pare acum. Schimb puțin macazul și virez spre jurnalismul de investigație, pe care l-am practicat o singură dată temeinic, în cazul Burnei, și care de-atunci nu m-a mai lăsat în pace. Am nevoie să învăț cum se face, cu toate instrumentele pe care le poate avea la îndemână un jurnalist de investigație în 2022, așa că din septembrie voi fi reporter și editor la RISE Project.
În care echipajul pornește în noi și noi aventuri. Capitolul 4. Coordonarea navei Scena9 va fi preluată de Ioana Pelehatăi, unul dintre cei cinci oameni de la început, care a crescut în toți anii ăștia cât alții în șaptesprezece și care poate, cu privirea ei atentă la tot ce mișcă-n jur, cu înțelepciunea nuanței și luciditatea ei tăioasă, să țină toate firele la un loc și toate capetele pe umeri. Alături de ea sunt colegii noștri Ionuț Sociu, Oana Filip, Ioana Cîrlig, Venera Dimulescu, vegheați de la distanța unor „concedii” de maternitate&paternitate, de Andra Matzal și Vlad Odobescu. Un dream team teribil, de care mi-e foarte greu să mă despart de tot. Poate și pentru că abia acum, la finalul unei veri în care am tot pregătit despărțirea, îmi dau seama cât de mult a însemnat Scena9 pentru mine (și, oricât aș fi încercat în ultima săptămână, tot n-am găsit cuvintele potrivite pentru asta), poate și pentru că nu poți părăsi cu adevăr ceva ce-ai construit.
Fantoma unei editoare va bântui serile prin redacție, strecurând pe tablă câte-o idee de subiect sau verificând dacă nu cumva cineva a uitat ferestrele de la balcon deschise și-a lăsat ploaia să bată peste reviste.
