În toamna anului trecut, am adunat povești împărtășite de câțiva dintre zecile de mii de srilankezi care au venit să muncească în România în ultimii ani. Citește aici cum au găsit unii dintre ei România și ce le-ar scrie celor pe care i-au lăsat în urmă acasă.
La finalul anului 2024, erau înregistrați peste 140.000 de angajați non-UE, iar pentru 2025 guvernul a menținut plafonul de 100.000 de avize de muncă.
Peste 10.000 de muncitori străini aduși legal în România nu pot fi angajați.
Statul câștigă cel puțin jumătate de miliard de euro pe an din taxe (din impozitele pentru salariile muncitorilor străini)
Muncitorii străini acoperă un deficit de 600.000 de persoane pe piața muncii din România.
„Invazia” inventată: cum a devenit o strategie de incluziune a migranților din București ținta urii xenofobe din România
Cifre, beneficii economice, victime sau noul motiv de polarizare în societate. Foarte rar, aproape niciodată povești, istorie. Mult context, puține nume – adesea, pseudonime. Credințe, tradiții, superstiții, oameni adevărați, cu amintiri, talente, frici, prieteni – astea nu vând, așa că nu plătesc.
Cifre să fie, dacă așa se cere. Aproximativ 20.000 de srilankezi trăiesc în România, au permis de ședere și contracte de muncă. Alte câteva mii trăiesc fără permis de ședere sau contract de muncă, ci cu frica permanentă de returnare forțată în țara de origine. Țara lor de origine este o insulă situată în Oceanul Indian, la distanță aeriană de 6.700 de km în avion, față de România. Are o temperatură medie anuală de 28°C. Băieți și bărbați care și-au petrecut întreaga viață la o temperatură medie de 28°C bat, de cinci ani, străzile orașelor românești pe moped și bicicletă electrică, la temperaturi de sub zero grade, angrenați într-una dintre afacerile profitabile ale momentului: livrare de mâncare la domiciliu. Afaceri ce cumulează un miliard de euro în România, din care ei se aleg cu 2-3-400 pe lună, după ce achită cazarea, mâncarea, închirierea vehiculului și rata imprumutului pe care l-au luat ca să vină aici. Alții, nu. Alții lucrează în ateliere auto, bucătării, baruri, birouri, companii.
Dacă stai de vorbă cu srilankezi, afli din primele minute că țara lor nu traversează cel mai ușor deceniu. În mai puțin de zece ani, insula a trecut, pe lângă o epidemie internațională care a afectat țările cu o economie emergentă în mod considerabil diferit, printr-o serie de bombardamente cunoscute drept atacurile din ziua de Paște, în 2019, iar mai înainte de asta, inundații care au strămutat până la 500 de mii de persoane în 2017.
În 2021, președintele de atunci a decis să interzică peste noapte importurile de fertilizanți și pesticide sintetice. Milioane de fermieri au fost nevoiți să treacă exclusiv la produse organice, iar această tranzacție subită a dus, în doar șase luni, la o scădere de aproximativ 20% a producției de orez și de 18% a producției de ceai, principalul produs de export al țării.
Unii dintre agricultorii care au fost victime ale acestei politici nefaste, trăiesc sau au trăit la un moment dat în România.
Atunci, pentru prima dată în istoria țării, srilankezi de diferite etnii, grupuri religioase, pături sociale și generații, au ieșit în stradă pentru a protesta pașnic împotriva guvernului de la vremea respectivă, cerând o schimbare politică și asumarea responsabilității pentru crimele economice din anii precedenți. Mișcarea a apărut după luni de zile în care țara se confruntase cu întreruperi de curent electric, creșteri ale prețurilor și insuficiență de combustibil, alimente și medicamente.
De fapt, dacă mergi mai departe în istorie, o istorie pe care tinerii srilankezi din România au trăit-o doar parțial și despre care povestesc mai degrabă din cele auzite de la generațiile anterioare, afli că părinții și bunicii lor au trăit un război civil sângeros care a durat 26 de ani. s-a soldat cu moartea a 100 de mii de oameni în acest sfert de secol și s-a încheiat în 2009.
În 2024, peste 300.000 de srilankezi au migrat pentru muncă. Conform Biroului srilankez pentru ocuparea forței de muncă în străinătate, în acel an, peste 10.000 au ajuns în România.
***
În lunile septembrie și octombrie ale lui 2025, am adunat povești împărtășite de câțiva dintre zecile de mii de srilankezi care au venit în România în ultimii ani. Într-un spațiu comunitar din Pallady, srilankezi și români s-au adunat de șase ori pentru a se cunoaște — prin povești, prin anecdote, tradiții, hărți, jocuri. Avishka, Chathu, Malindu*, Vikum*, Ravindu, Dilhani, Ann, Andreea, Sabina, Lorand, Oti și alții, au împărțit, pentru câteva ore, același spațiu.
Unii au rememorat primele lor interacțiuni cu România
M-am născut în Sri Lanka, înconjurat de sunetul oceanului și de căldura soarelui auriu. Viața era frumoasă… până când a venit COVID-ul. Ne-a distrus. Financiar, emoțional, în toate felurile. Plănuiam să emigrez în Statele Unite, dar, cumva, am ajuns aici, în România. Am venit singur, mi-am lăsat familia în urmă.
Când am aterizat la București și am ieșit din aeroport – Doamne! – nu mai simțisem niciodată un asemenea frig. Pentru că cerul era senin, am crezut că era cald. Mare greșeală. Înghețam de frig.
A doua zi, m-am dus la primul meu loc de muncă. Nimeni nu vorbea engleză. Doar română. Eu tot repetam: „Da, da, da.” Așa am supraviețuit prima săptămână, cu „da.”
Apoi a venit șeful să mă ia. Un bărbat în vârstă, poate de șaptezeci de ani. A spus: „Dă jos masca.” Eu am zis: „Domnule, COVID…” El a răspuns: „Nu e COVID aici! Dă jos masca!”
Nu îmi dădeam seama dacă glumea sau vorbea serios, dar m-am așezat lângă el. Conducea ca un pilot de curse — la șaptezeci de ani. În acest timp, ce eu mă rugam în gând: „Doamne, te rog, nu așa! Nu pot să mor în România chiar din prima zi!”
Nimeni de la birou nu mai văzuse o persoană asiatică până atunci și toți se uitau la mine. Era acolo, însă, un om bun. Îi spuneam „Unchiul Vali”. Stătea într-un colț, îmi zâmbea, mă ajuta cu orice. A murit anul trecut…
La serviciu, mi-au dat un test. Șeful credea că nu știu nimic. Dar le-am arătat ce pot să fac: design, calculatoare, tot. După câteva săptămâni, au început să mă respecte. Au înțeles că srilankezii sunt oameni educați, talentați, muncitori.
Și totuși, mi-era dor de casă. De mâncare, de soare, de zgomotul de acasă. După șase luni, mi-am pierdut pofta de mâncare. Plângeam aproape în fiecare seară. Am văzut zăpada pentru prima dată; era frumoasă, dar eu nu eram fericit. Eram doar… departe.
Șeful mi-a spus că mă ajută să-mi aduc familia. Mi-a promis acte, sponsorizare, tot. Dar soția mea nu vrea să vină. Spune: „Viața noastră e aici. Bătrânii noștri au nevoie de noi.”
Așa că aici sunt: la jumătatea drumului, între două lumi. Tehnic, sunt aici. Dar, în mintea mea, trăiesc alături de familie. E un sentiment ciudat. Nu pot să-l descriu în cuvinte.
(Prietenul lui Vikum*)
***
Era o dimineață luminoasă pe Aeroportul Henri Coandă-Otopeni, pe 16 decembrie 2023. Am ieșit prin ușa mare de sticlă care dădea spre parcarea auto și am simțit un frig pătrunzător. Nu-mi dădeam seama de ce frigul era din ce în ce mai intens. Să fi fost, oare, pentru că mi-am lăsat toți cei dragi la mii de kilometri depărtare? Sau era climatul la care trebuia să mă obișnuiesc în următoarele luni, până trecea iarna?
Mi-am văzut reflexia în ușa de sticlă pe lângă care trecusem, alături de Aka, un tânăr scund, cu rucsacul aproape de aceeași mărime cu el. Am mers amândoi la magazinul din apropiere, „Non-stop Minimarket” și primele lucruri pe care le-am cumpărat în România au fost un pachet de țigări și o brichetă mică, elegantă.
Ne-am îndreptat spre gară, ca să ajungem într-un oraș din sud-vestul României, într-o călătorie de aproape 11 ore. De la minimarket nu am cumpărat nimic altceva în afară de acel pachet de țigări și brichetă. Și nu aveam nimic de băut sau mâncat. Am ajuns înfometați și obosiți.
În sfârșit, am coborât amândoi din tren, iar prima persoană pe care am văzut-o a fost vărul meu, mai mult decât un frate pentru mine. Mă aștepta pe peron. M-a îmbrățișat strâns. Am făcut un high five în același stil în care făceam în copilărie, când eram „oile negre” ale familiilor. Legătura dintre noi este foarte puternică, ca între frați. Nu ne mai văzusem de doi ani.
Ningea afară. Sunt sigur că era mai frig decât dimineața, dar acea îmbrățișare m-a încălzit ca niciodată, urându-mi bun-venit. A fost prima dată când m-am simțit binevenit în România.
(Malindu*)
Pe parcursul unor ateliere, srilankezii au povestit spontan episoade din copilărie și adolescență care i-au marcat
Copil fiind, eram teribil de neastâmpărat. Mereu voiam să mă urc și să mă cațăr. În Sri Lanka, avem cocotieri peste tot și îmi plăcea mult să beau apă de cocos proaspătă. Lângă casa noastră, era un copac foarte înalt, mult mai înalt decât mine, iar când aveam opt sau nouă ani, am decis că-i timpul să mă urc singur în el. Dar abia puteam să îl cuprind cu mâinile. Cumva, am reușit să ajung destul de sus și să culeg o nucă de cocos, dar abia când m-am uitat în jos am realizat cât de sus ajunsesem. M-am speriat, am încercat să mă mișc puțin, să cobor încet. Următorul lucru pe care mi-l amintesc e că eram pe pământ, corpul mă durea și simțeam ca și cum aș fi ars, cu pielea zgâriată peste tot. Coaja cocotierului este aspră și te zgârie când o atingi.
Când tatăl meu m-a văzut pe jos, s-a supărat și mi-a spus: „Ți-am spus să nu te mai urci în copaci! Dacă vrei nuci de cocos, roagă pe altcineva să ți le ia!” Dar, vezi tu, eu eram foarte încăpățânat. Când voiam să fac ceva, trebuia să o fac.
În Sri Lanka, avem un fel de tradiție în rândul băieților tineri, de la opt ani încolo, să mergem la vânătoare de nuci de cocos — chiar dacă ai propriii tăi copaci. Mergeam noaptea, cu o lanternă, marcam casele care aveau copaci buni, apoi ieșeam pe furiș. Este nevoie de două persoane pentru a vâna nuci de cocos: una se cațără, cealaltă ține lanterna. Cel din copac taie nucile și le lasă să cadă încet, iar cel de jos le adună. Nucile acelea sunt întotdeauna mai gustoase decât ale tale. Există o tehnică pentru cățărări: trebuie să înaintezi ca o broască, sprijinindu-te de trunchi cu ambele mâini și împingând în sus cu picioarele. Coborârea mai ales este dificilă, dar dacă te oprești în poziția potrivită, poți să aluneci cu grijă.
(Indika)
Eroul este din Sri Lanka. Țara lui a trecut printr-un război cumplit, un război civil între două grupuri: tamil și singalezi. Când băiatul a împlinit 18 ani, s-a înrolat în armată, a învățat regulile războiului, disciplina, antrenamentul, apoi a fost trimis în linia întâi. Prietenii lui au mers cu el, unii dintre ei nu s-au mai întors. Unul dintre cei mai apropiați, a murit într-o explozie. El însuși era rănit când a încercat să-și salveze prietenul, să-l ducă înapoi în tabără, dar era deja mort. Explozia distrusese totul: drum, clădiri, vehicule.
A trebuit să se ascundă două sau trei zile printre ruine, înconjurat de foc și fum. Când, în cele din urmă, a reușit să ajungă în tabără, a rămas acolo patru zile pentru a-și reveni. După ce a primit medicamente pentru dureri, s-a întors din nou pe front. Războiul a durat treizeci de ani. Pe 18 mai 2009, s-a încheiat în cele din urmă.
(Chathu)
În alte rânduri, au împărtășit experiențe din România, de care își vor aminti multă vreme de-aici înainte
Era 2024, eu tocmai împlinisem 24 de ani. Mă aflam în România de o lună și, împreună cu prietenii mei, plănuiam să facem un picnic împreună. Am ales malul unui râu din afara Bucureștiului și pentru asta am mers la piață cu o zi înainte pentru a cumpăra carne, fructe și băuturi. Eram eu și alți patru prieteni: Chandimal, Amila, Ranga și Kalum. Vremea era frumoasă, iar spațiul de lângă râu plăcut. Am început să pescuim, să pregătim grătarul și să prăjim peștele și carnea. Mirosea atât de bine, iar noi ne bucuram din plin de moment.
Apoi, a trecut pe lângă noi o turmă de oi cu câinii de pază. A fost prima dată în viața mea când am văzut oi. A fost o zi minunată.
(Avishka)
În final, au scris, unii pentru prima dată, scrisori către cei dragi de acasă
Înainte să mă apuc să scriu această scrisoare, vreau să explic motivul din spatele ei. Nu sunt genul de persoană care scrie scrisori, deși mi-ar plăcea foarte mult să primesc. Cu acest gând în minte, îi scriu tatălui meu drag și iubit. Sunt foarte sigur că trăiești într-o altă lume, așa că, te rog, trimite-mi iubire. Scriu această scrisoare ca să te informez… Poate că mă voi opri aici. Poate că nu sunt un bun scriitor — nu am scris niciodată scrisori. În afară de una singură, de dragoste, pe care am scris-o… dar asta este altă poveste.
Îți scriu această scrisoare ca să-ți spun că îți mulțumesc din suflet pentru nemărginitul sprijin și încurajarea pe care mi le-ai oferit, care m-au făcut să ajung în locul în care sunt astăzi. Această călătorie nu a fost un drum liniștit, am avut multe dificultăți, critici și un amestec din toate. Acum lucrez la o companie în București și ocup un post respectat. Îmi place mult acest loc. Bucureștiul este primul oraș în care am început să lucrez pentru o companie europeană.
Dar primul meu an în București nu a fost ușor. În fiecare zi mă gândeam să plec. Mulți colegi erau nemulțumiți de faptul că eu ocupam acel post și încercau să îmi scadă încrederea în mine. După un timp, am început să vorbesc cu mine însumi și să mă întreb: „Care este motivul acestor probleme la locul de muncă? Cum pot să ies din ele?” După câteva zile, sinele meu interior mi-a spus: „Ce ar face tatăl meu în această situație?”
Vezi tu, familia noastră este foarte unită. Ne tratăm părinții cu mare respect și îi prețuim. Suntem foarte apropiați de ei, chiar dacă nu le arătăm mereu. Mai ales taților. Mamelor, în schimb, le arătăm respectul în fața celorlalți, dar cu tații nu e la fel. De aceea, tată, îți scriu această scrisoare, ca să îți spun, în fața tuturor, cât de recunoscător îți sunt. Nu am mai scris niciodată o scrisoare, ai răbdare cu mine.
Așa că, dragă tată…
(Vikum*)
Fotografii de Nawanjana Nisitha
*Numele au fost schimbate pentru a proteja identitatea persoanelor
Acest text face parte din proiectul „Aproape. Cultura Noilor Migranți. Focus: Sri Lanka”, produs de co/laborator film.
Proiect cultural co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național. Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.
Proiect co-finanțat de Primăria Municipiului București prin ARCUB în cadrul Programului „București. Împreună” 2025. Pentru informații detaliate despre programul de finanțare al Primăriei Municipiului București prin ARCUB, puteți accesa www.arcub.ro
