„Minecraft: Filmul” nu e o capodoperă, dar nici catastrofa care se anunța. E un film la care râzi și ți-e rușine după. Cam la ce te-ai aștepta de la un film regizat de tipul care ne-a dat „Napoleon Dynamite”?
Ce faci, Costache, iar la filme de copii? Iar, prieteni. Dacă merge Morozov la Mickey 17, ce să-i faci, merg eu să văd dihăniile mișcătoare, ca să știi dacă s-o faci și tu. Mai important, fiind tocilarul de serviciu, am jucat Minecraft destul la viața mea. Pe vremea când nu știau copiii de el, nu era (sau era?) cool, nu era cumpărat de Microsoft, nu apăruse documentarul, nici măcar nu-și dăduse creatorul arama pe față. Așa că, deși n-am prea explorat lumea Minecraft în ultimii ani, mă simt mai mult decât competent să opinez pe subiect.
Minecraft e un joc care a prins mult la copii pentru că-i lasă să-și dea frâu liber imaginației, dar a prins și la părinți pentru că nu are prea mult conținut discutabil. Ca să fie în ton, filmul vorbește mult despre creativitate, dar nu prea livrează experiența jocului. Reușește, în schimb, să fie ocazional amuzant și să construiască o serie de personaje care să prindă la ăia mici, dar în care să vadă și adulții târâți la Minecraft ceva. Dar să începem cu titlul. Minecraft: Filmul nu e o traducere corectă – originalul e A Minecraft Movie, adică „un film Minecraft”. Distincția mi se pare importantă, pentru că filmul are loc în lumea Minecraft, însă n-are prea multe de zis despre lumea aia. Povestea e asezonată cu elemente din joc, unele devin chiar importante și sunt mai mult decât suficiente pentru ca fanii tineri ai jocului să râdă și să arate înspre ecran ca-n mema cu diCaprio. Am văzut asta live – într-o sală de premieră IMAX, plină de influenkeri și păreriști digitali, cei câțiva copii veniți cu părinții erau fascinați. Părinții nu știau, însă, ce e un Enderman sau ce e Netherul (un fel de dimensiune paralelă tip iad, cu porci și flăcări), dar nici nu trebuia să știe. Pentru că aveai referințe din anii ‘80-’90 marca Jared Hess și pe Jennifer Coolidge flirtând cu un țăran din Minecraft. Pe scurt, ai de ce să râzi și să te simți bine la Minecraft: Filmul, cu mic, cu mare.
Prima problemă a filmului e că e un pic prea împrăștiat și că Hess marșează un pic prea mult pe umorul lui specific, care nu e pentru toată lumea. Dacă ați văzut două filme de Jared Hess sau de soția lui, Jerusha Hess, știți deja despre ce vorbesc. E un fel aparte de comedie cringe, care marșează pe ciudățenii personale și personaje ciudate. Filmele Hessșilor se folosesc de personaje bizare și pestrițe, aruncate în situații relativ normale, dar pe care reușesc să le facă ciudate. E un fel de auteur filmmaking,doar că nu place nici publicului larg, nici criticilor, ci doar unui segment aparte de dubioși (printre care mă număr). De aceea, Hess mi s-a părut o alegere bizară pentru un film cu pretenții de blockbuster, mai ales unul pentru copii. Sigur, noi muream de râs când zicea Napoleon Dynamite ceva inept, dar au trecut 20 de ani de la acel film, poate singurul succes veritabil al lui Hess. Ce o să creadă noua generație?
E greu de zis, dar trebuie să recunosc că din mașinăria hollywoodiană de masticat conținut și turbările lui Jared Hess a ieșit un mix bizar pentru toate vârstele. Protagoniștii noștri sunt Henry (Sebastian Hansen), un copil creativ, și sora sa, Natalie (Emma Myers, prietena colorată din Wednesday), care face social media pentru o firmă de chipsuri. Sau poate că personajul principal e Steve, jucat de Jack Black cu toată forța Jack Blackiană a o mie de sori. Sau poate e Jason Momoa ca Garett „Gunoierul”, fost gamer profesionist și protagonist tipic de film de Hess – personajul cu cele mai multe ocazii de dezvoltare pe ecran. Cu siguranță nu e Dawn (Danielle Brooks), o agentă imobiliară iubitoare de animale care-l face pe Trâmbițașu să pară băiat cuminte – dar ar trebui să fie Jennifer Coolidge, directoarea adjunctă a școlii unde învață Henry, care are un rol inexplicabil de mare, dar binemeritat. (Acel rol este rolul de Jennifer Coolidge însăși, pe care-l joacă de la American Pie și Best in Show până la White Lotus). Se conturează problema – anume că avem multe personaje care fac multe chestii și, chiar dacă nu te pierde firul narativ, de multe ori îți pierzi interesul în chestiile Minecraft din film. Aia e, asta pățești când ai o baterie de scenariști, cinci la număr și un studio care urmărește cu atenție și îngrijorare unde îi curg banii.
Filmul merge, însă, în ciuda lipsei sale de Minecraftereală, pentru că ne dă niște lucruri la care sincer nu mă așteptam, într-un film de copii. O întreagă scenă construită pe tensiune faux-sexuală între Jack Black și Jason Momoa – n-o să vă dau spoilere dar o să o recunoașteți imediat. Romanța sus-numită dintre Jennifer Coolidge și un țăran cu nasul mare din joc. Jared Hess ca vocea unui monstru porcin cu accent de surfer dude. Un profesor de sport slash istorie, care pare extras cu forcepsul din alte filme ale lui Hess. Bizar, complet inegal, dar funcțional. E un film de copii, totuși.
Ei, iată problema cea mai mare. Da, Minecraft e un film pentru copii, care livrează umor și pentru ei și pentru adulți; da, e un film de joc care livrează cam puțin conținut specific jocului, dar toate astea i se pot ierta. Însă, ca film pentru copii, marșează pe o morală – și anume că prietenia și creativitatea sunt importante. Cu prietenia o mai scoate la capăt – dar creativitatea? Pentru că avem atâtea personaje care se bat pe spațiu pe ecran, două dintre ele fiind literal rock star Jack Black și bomba de energie și carismă care e Momoa, protagonistul nostru Henry are de suferit. De sor-sa și de Dawn nu mai zic – nu li se dă de făcut nimic, pare că jumătate din film se bat sau dau ochii peste cap la personajul lui Momoa. Or, să-ți piezi protagonistul creativ pe drum, într-un film pentru copii cu și despre creativitate (mai ales într-unul Minecraft), mi se pare o crimă.
Râzi la Minecraft, te distrezi. Uneori vezi pe ecran lucruri pe care le recunoști din joc, alteori din viață. Jack Black cântă. Momoa e amuzant. Jennifer Coolidge e Jennifer Coolidge. Totul se termină cu bine. Dar nu știu dacă, preadolescent fiind, rămâi cu ceva din film. Dacă nu ești preadolescent rămâi cu sentimentul că filmul ăsta putea să fie mult mai creativ (sau măcar interesant), dacă nu avea cinci scenariști și i se lăsa regizorului ciudățel mai mult spațiu să se desfășoare. Așa, iese ceva tolerabil, dar cam lipsit de vlagă.
