Muzică / Punk

După 25 de ani de punk: „We are still angry old men”

de Ionuț Dulămiță, fotografii de George Popescu

Publicat pe 18 ianuarie 2017

– Te enervează chestii din sistem, chestii legate de relaţia dintre oameni, sărăcia, spune Dima, bateristul din Tel Aviv al trupei de hardcore punk Molotov Cocktail, care locuieşte în Berlin.

– Te enervează cum oamenii sărbătoresc Ziua Naţională când străzile sunt pline de homeleşi. O să scriem o piesă despre asta, intervine Gabby, liderul formaţiei, care s-a născut în Bucureşti.

– În Bulgaria am oprit concertul pentru c-au venit nişte nazişti, continuă Dima. De ce într-o ţară ca asta există oameni ce promovează idei care le ucid societatea, de ce vin la concertul unei trupe care încearcă să-i încurajeze pe oameni şi-i doare-n cur de ideile ei? Asta mă enervează.

– Pentru asta există un termen internaţional: „ignoranţă”, spune Gabby. Prostia e internaţională, nu contează în ce ţară eşti sau ce naţionalitate ai. Cred că e acelaşi procent de oameni ignoranţi peste tot în lume. Poate că sunt mai mulţi acum în SUA, că l-au ales pe Trump.

*

Molotov Cocktail a cântat pe 8 decembrie în clubul Fabrica din Bucureşti, alături de alte patru trupe. Au venit să-i vadă câteva zeci de oameni din firava comunitate locală de punkeri, care l-au purtat pe brațe pe Gabby. Formaţia a sărbătorit luna trecută 25 de ani de existenţă printr-un mini-turneu în Bucureşti, Salonic şi Sofia. Ca „part-time punkers” trecuţi de prima tinereţe, membrii ei păstrează spiritul underground al punk-ului old school, care-a scos formaţii pe bandă rulantă în Vest înainte de 2000. Te atrag prin muzica nefinisată, care se supune mesajului, prin energia brută și prin vocea sarcastică, cu infuzii brit, americane şi est-europene, a lui Gabby. O voce formată în fabrica de punk CBGB’s din New York, oraşul în care bucureşteanul fugit în Vest înainte de Revoluţie a înfiinţat trupa, în ’91.

Stage dive în Club Fabrica, București, decembrie 2016.

Până să cânte în locuri ca Fabrica, Molotov Cocktail a concertat în venue-uri celebre pe scena punk de peste ocean, precum CBGB’s, The Gas Station sau ABC no Rio, împărţind scena cu nume ca The Varukers, MDC, The Subhumans, Chaos UK, Ratos de Porao, Agnostic Front sau Pennywise. Jello Biafra, liderul Dead Kennedys, le-a scos un single, iar trupa a fost în turnee prin Brazilia, Columbia sau Japonia. Ne-am întâlnit cu membrii ei în subsolul de la Underworld – micul club punk din Bucureşti pe care-l manageriază frontman-ul Gabby Molotov. Din ’91, de când e formația, prin ea s-au perindat vreo 20 de oameni. Gabby a fost singurul constant. Acum, trei dintre membrii actuali – Vlad, un român care-a locuit în Barcelona, neamţul Mitch şi Dima – stau în Berlin. Gabby se întâlnește cu ei de două-trei ori pe an.

Frontman-ul a dat prima oară de muzica rebelă în ’78, când un prieten de familie i-a adus din RDG o casetă pe care erau trase The Clash şi Sex Pistols. „Nu-mi prea plăcea. Le puneam la toţi prietenii să-i oftic. Noi ascultam Rolling Stones, Beatles, Led Zepellin. Când am înţeles versurile şi-am descoperit mesajul, a început să-mi placă. Era anti-tot”. În ’83, când abia terminase liceul şi intrase la Construcţii, a fugit din ţară cu un unchi la un alt unchi, care locuia în Grecia. A stat două luni acolo şi-a lucrat ca ajutor de mecanic, dar nu i-a plăcut. Aşa c-a plecat în SUA, unde mergea unchiul cu care fugise  – soția lui era deja în New York. Cum dura mai mult să-i facă cineva chemare, Gabby a ajuns mai întâi în Massachusetts prin World Council of Churches.

 „M-au sponsorizat nişte pocăiţi (râde). Am stat patru luni la ei. Mi-au făcut o cameră-n mansardă, drăguţ, frumos. Fumam iarbă şi beam bere pe blat acolo. Tipul era mare profesor la universitatea de christians din Massachusetts. Mă lua în weekend-uri când predica pe-acolo şi ăia toţi cu mâinile pe sus, cu ochii închişi, şi mă uitam, pula mea...Joi aveau youth nu ştiu ce şi le cântam la chitară. Beatles, ce mai ştiam şi eu. N-aveam ce să le zic, că oamenii m-au ajutat”. 

După ce unchiul lui s-a stabilit în New York, Gabby s-a mutat şi el acolo şi-a dormit vreo lună jumate la el pe canapea, apoi într-un demisol, la altă familie de români. A fost iar ajutor de mecanic, a lucrat pe taxi, în construcţii sau într-o fabrică „de făcut board-uri pentru calculatoare”. Era fascinat de scena muzicală, așa că „m-am apucat de formații”. „Până la Molotov Cocktail, am cântat într-o grămadă de trupe. Micuţe, obscure, majoritatea de punk. Am simţit apropierea [de punk], rebeliunea era în mine. N-am ajuns acolo şi mamă, totul e perfect. Cred că mulţi punkeri nu erau amărâţi. Cred că erau middle class. Middle upper class. Când ştiai că tata e inginer, mama ingineră, puteai să fii rebellious. Fenomenul nu e doar working class. A fost mai mult în Anglia. În State, majoritatea punkerilor nu erau amărâţi. Ca middle class, când eşti tânăr, ai timp să te gândeşti la rebeliune, nu work, work, work, mai mergi şi la şcoală şi hai să mai şi dormi”. 

În ’91, a înființat cu-n tip şi-o tipă Molotov Cocktail, cu care, în același an, a trecut de o audiţie şi-a cântat prima oară la CBGB’s – clubul de punk cu o capacitate de 271 de persoane înființat de Hilly Kristal, unde s-au lansat multe nume mari, precum Ramones, Patti Smith, Talking Heads sau Blondie. „Atunci, toată lumea care suna decent şi avea câţiva prieteni care să vină la concert, să fie 30-40 de oameni, intra. Nu erau audiţii pentru Museum of Modern Arts”. În ’92, Gabby s-a angajat la CBGB’s, unde a lucrat 14 ani. Mai întâi ca stage manager, apoi ca inginer de sunet. În paralel cânta cu trupa. Îşi trăgeau singuri piesele pe casete şi-şi făceau singuri vestimentația și tricouri de vândut. Au intrat în valul de trupe care-au ales stilul do it yourself şi sound-ul brut în loc de comercial.

Club Fabrica, București, decembrie 2016.

„Luam carton subţire, îl tăiam, îl lipeam cu glue şi ne făceam casete din alea de carton, slide. Puneam versurile înăuntru şi le vindeam”. În ’94, formaţia a scos un singleJerks In Progress – cu Jello Biafra de la Dead Kennedys. „Avea label-ul lui independent, faimos în toată lumea – Alternative Tentacles. A fost big deal pentru noi, ne-a pus pe hartă. Am început să mergem în turnee, chestii, nebunii”. Molotov Cocktail a scos apoi primul album, la CBGB Records – United Colours Of Poverty and Shame (1999). „Ni l-a scos Hilly. Ne-a pus într-un studio din ăsta mişto: 24 tracks, 500 de dolari pe zi, lockdown, numai noi acolo, fiţe, aiurea. Două zile am fumat iarbă şi ne-am îmbătat şi după aia mamă, mai avem cinci zile să facem albumul”.  

Trupa și-a făcut propriul apoi propriul label, Eastern Threat Records, și a scos al doilea album – Once Upon A Time In America (2002). „A fost distribuit prin America de Sud, că aveam deja o reţea de cunoştinţe, ne ştiam toţi în zona asta. Mai ales dacă aveai şi label. Trimiteai zece CD-uri sau zece viniluri şi îţi trimiteau şi ei la schimb. Aşa era distribuţia underground. Pe noi ne tot sunau companii majore să semnăm, că eram populari la New York, şi le puneam condiţii imposibile, că ne distram: zi-i lu’ Madonna să-mi trimită o poză-n pielea goală pe fax şi semnăm sau semnăm, dar vrem să cântăm în deschidere la U2. Altfel am fi fost sellouts. Îţi pierdeai toţi prietenii şi oamenii care te respectau şi oricum ăilalţii nu te plăceau, că nu erai comercial”. În perioada aia de efervescență punk, Gabby juca baschet cu băieţii de la Beastie Boys şi s-a împrietenit cu Eugene Hutz, de la Gogol Bordello, când acesta nu era încă celebru și cânta la formația The Fags din Vermont.

Molotov Cocktail - One Finger

Despre ce se cânta atunci?

Despre Bush, despre New World Order, despre Reagan, despre chestii social-politice. Era şi punk gen Ramones, mai pe rock'n'roll, pe aluzii la chestii sociale, nu neapărat politice. Dar pe mine m-a atras zona asta şi-am asociat întotdeauna muzica cu mesajul. 

Cum era la CBGB’s?

Era cel mai dirty club. Atmosferă frumoasă, toată lumea care lucra acolo era mişto. Salariul nu era bun, era below average. Eu, lucrând la sunet, a fost mai uşor, că mai plecam într-un turneu cu o formaţie cu care câştigam foarte bine, trupele care cântau mai dădeau tips, că suna super bine sunetul. CBGB’s a fost renumit pentru sunet, era cel mai tare dintr-un club mediu. Era o fabrică de muzică. Şapte zile, şapte formaţii pe seară. 49 pe săptămână. Hai nu 49, dar 40 sigur. Headliner-ii mari cântau cu încă două-trei formaţii, în rest era build de cinci-şase formaţii.

Am văzut un film despre CBGB’s în care managerul era vai de capul lui ca businessman.

Noi lui Hilly Kristal îi ziceam în glumă winner by default. Era un tip înalt, bine făcut, cu barbă. Un om liniştit, relaxat. Cred că era timid de felul lui. Câteodată mai şi ţipa şi se auzea în tot clubul, că avea volum. „You’re fired!”. Dar îi angaja înapoi, avea suflet bun. Muta mobilă, avea câinele ăla care dormea şi se căca peste tot, ca-n film. Era un fel de ogar cu părul lung care se căca fix în mijlocul culoarului, când intrai, şi dormea pe birou. Ziua, Hilly cânta bluegrass la chitară, în birou. Avea şi-o formaţie, cam oribilă. Era gen Big Lebowski, lăsa totul să curgă. Și a curs 33 de ani în favoarea lui.

1999, Boston. Poza ce apare pe coperta spate a primului album. Fotografie obtinuta prin amabilitatea Molotov Cocktail.

Care erau problemele sociale în perioada aia?

Eu am stat în squat-uri de prin ’86-’87 până prin ’90-’91, când m-am mutat pentru prima oară într-un apartament. Jumate de East Village era gol, clădirile erau arse, ca-n filme. La fiecare colţ erau homeleşi cu cazanul în flăcări. Ce să spui mai mult pe teme sociale? Jumate din East Village dormea în cutii de carton. Erau numai artişti, punkeri, junkies şi locals. Majoritatea stăteau în locuinţe sociale unde se vindeau droguri şi unde erau împuşcături în fiecare zi. Prin ’98-2000, a început Giuliani cu elicoptere, cu police peste tot. A instaurat police law şi s-a pierdut tot farmecul ăla de cartiere. A vândut tot lui Trump şi lu’ ăştia, high risehigh rise

Care a fost cel mai outrageous lucru la care ai participat, unde să simţi violenţa şi ura?

Cred că protestele pe care le-am trăit cel mai hardcore au fost în New York, când Giuliani a închis parcul nostru din cartier, unde erau homeleşi mulţi în cutii de carton. Au fost riot-uri trei ani la rând. Poliţiştii îşi mascau numărul de la insignă şi băteau pe toată lumea. Şi lumea riposta cu pietre, de pe acoperişuri. Asta era în ’88-’89-’90. Eu stăteam în squat-uri pe vremea aia şi eram implicat personal. Ne evacuau, evacuau squat-urile prietenilor noştri, mergeam, îi susţineam, ne baricadam, ne mai arestau, mai scăpam, mai dădeam cu o cărămidă. Dar am fost surprins și în Grecia, prin 2004, când am cântat prima oară acolo. După concert, în Atena, au atacat secţia de poliţie şi au ars patru maşini de poliţie. Am rămas aşa, mamă.

Molotov Cocktail - Cop Party (United Colours Of Poverty And Shame)

De ce te-ai întors în România?

Pentru că Giuliani a transformat un oraş cu caracter în Disneyland, ca să vândă tot. Se închisese şi CBGB’s (n.r. – în 2006), totul era scump. Mulţi prieteni au plecat. S-a îmbolnăvit şi taică-miu. Nu era de job. Eram patru sunetişti la CBGB’s şi toată lumea voia să ne angajeze. Aveam multe cereri de turneu, dar nu-mi mai ardea să stau toată ziua în microbuz sau în autobuz, în fiecare zi în alt oraş. Mai ales că nu era formaţia ta. Te întorci acasă, nu mai ai prietenă. După 15 ani, nu-ţi mai arde. Când ai 20, îţi arde să faci asta. Aici, [în Bucureşti], am barul meu, sunt mai relaxat. 

Mai ai şi trupa Dead Ceauşescus.

Da, e un side project drăguţ, cântăm de două-trei ori pe an. Cântăm de ziua lui Ceauşescu, pe 26 ianuarie, poate de ziua Under-ului, în martie, poate de 23 august, poate de Halloween, poate de 1 Mai. Toate poate-urile astea se materializează în vreo două. Dead Ceauşescus e o chestie distractivă. De aia îi şi spunem tragicomedy in one act. La Molotov, versurile sunt mai serioase.

Dead Ceaușescus, martie 2015, București, Club Underworld.

Ce-ai făcut când te-ai întors în România?

Am redeschis barul (n.r. – Underworld s-a deschis iniţial în 2004, când a investit Gabby în el, şi s-a închis în 2006). În 2008 l-am redeschis ilegal pe lângă Gara de Nord. Era punkoteca Underworld în exil. Deschideam la început numai vinerea şi sâmbăta şi după aia şi duminica, că voia lumea să vină. Făceam şi concerte acolo, într-o sufragerie din asta. După aia am zis să intrăm iar în legalitate [în 2010]. A fost şi faza cu summit-ul anti-Nato din 2010. Planificam să demonstrăm anti-Nato, totul paşnic. Am închiriat o hală unde să facem bannere, la Timpuri Noi, ca să protestăm împotriva chestiilor care nu ne convin. Era un protest ilegal, dar poliţiştii n-au aşteptat să ieşim în stradă. Au venit şi ne-au atacat într-un spaţiu legal închiriat, pe persoană fizică, unde găzduiam nişte oameni din alte ţări care voiau şi ăia să protesteze. Au dat cu lacrimogene şi au bătut pe toată lumea din hală. Ne-au arestat pe toţi. După aia am pichetat toate staţiile de poliţie până i-au eliberat pe toţi la 12 noaptea, fără niciun fel de acuzare, că n-aveau ce.

Care e diferenţa între ce-ai văzut în SUA ca fenomen punk şi ce-ai găsit aici?

(Râde) Hai să fim serioşi. Aici e atât de mic fenomenul, încât e aproape mort.

De ce n-a prins punk-ul aici?

Nu e istorie de protest aici. Şi Bulgaria e mai punk. Atâta timp cât sunt mai mulţi extremişti de dreapta, e balanţa şi cu stânga. Şi sunt mulţi punkeri acolo. Când am cântat acum la Sofia, la concert, [punkerii] le-au rupt tricourile la nişte nazis. Noi ne-am oprit şi-am zis că nu mai cântăm şi-au plecat. Oamenii de-acolo au un pic de atitudine, de iniţiativă. Am mai văzut ceva ce m-a surprins în Bulgaria. Unde am cântat, era o fabrică gen Pionierul, un spaţiu din ăsta enorm. Aveau skate ramp la etajul 5, la 4 spaţiu de concerte, la 3 săli de repetiţii, la 2 galerii de artă. Frig, încălzeau cu tun de-ăsta. Nu cred că era locuit, cred că era doar pentru activităţi. Ar fi frumos să fie o chestie din asta aici, dar trebuie multă muncă şi mulţi oameni implicaţi. Şi oameni mai tineri, cu energie mai multă, ca să aibă zvâcul ăla. Aici cred că s-a obişnuit lumea să take it easy. Sunt câteva formaţii, dar mult prea puţine. Acum nu mai e nici la modă, toată lumea e pe electronică, pe din astea. Cred că e mai de protest muzica electronică decât punk-ul acum, în România. Văgăuni din alea în care vezi toţi pastilaţii, alea-s mai punk decât concertele punk.

Standul cu tricouri și CD-uri de vânzare. Club Fabrica.

Când a început să scadă valul punk?

Sunt cicluri. Orice e underground şi e mişto devine pop la un moment dat. De asta au apărut Green Day, Offspring, Blink 182, Sum 41, toate trupele astea. Grunge-ul a devenit mai popular decât metalul. Când lucram la CBGB’s, Vanilla Ice şi Bruce Dickinson aveau amândoi trupe grungy cu bază de metal, trying to cash in. Vanilla Ice își pierduse toţi banii, iar Bruce Dickinson plecase din Iron Maiden și cântau amândoi la CBGB’s pentru 100 de oameni. 

Valul a început să scadă încă din anii ’80. În anii ’70 a fost primul val, marea nebunie, apoi a venit al doilea val, ’79-’80, cu Dead Kennedys, Minor Threat, Bad Brains, Black Flag etc. şi toate trupele mari influenţate de ei, apoi, la mijlocul anilor ’80, trupele englezeşti şi americane au trecut pe metal. Nu ştiu de ce. Suicidal Tendencies, DRI, Varukers, Discharge, toate trupele mari au trecut pe metal. Apoi a revenit în anii ’90 şi a scăzut iar din 2000 încolo, când a intrat în mainstream, cu Green Day şi toate formaţiile alea semi-pop, semi-sociale. A devenit acceptat să protestezi şi să fii la MTV, e OK să ai mohawk. În 1994, dacă purtai mohawk în New York şi aveai cercel, strigau oamenii din maşini Hey, faggot. Acum punk-ul se întoarce din nou.

Mai sunt squat-uri prin lume?

Sunt, dar tot mai puţine. Mai ales în Europa. În Barcelona şi în Berlin, unde erau enorm de multe, ori s-au semi-legalizat, ori sunt evacuate tot mai mult, că na, gentrificarea ajunge peste tot. Cred că, din Europa, Grecia e acum cea mai punk, ca atitudine, de rebel. Mai sunt şi Spania, Franţa, Italia, Germania. Dar în Germania, de exemplu, au trecut la next level. Au luat clădirile până la urmă, le-au făcut centre sociale, sunt mai bătrâni, au copii, îi cresc în stilul ăsta alternativ, își cultivă grădinile lor, au cantină pentru săraci, adăpostesc imigranţi, fac chestii culturale.

În multe locuri din Germania se întâmplă asta. Şi-n Olanda, în ţările care au început mai devreme cu squat-urile. Punkerii au crescut, nu mai au 18 ani, creste şi se bat cu poliţia. Acum fac chestii mai constructive. Şi aşa cum punk-ul a ajuns mainstream, aşa şi gândirea asta, uşor-uşor...De exemplu, în Berlin, în Amsterdam, în Bremen, au congressmen punkişti, care militează pentru tot felul de chestii OK. Ăsta e pasul următor. Să faci uşor-uşor societatea să gândească mai bine, să zic aşa, mai puţin lacom şi mai puţin rasist. Chestii care acum sunt cam mainstream din păcate şi sunt imprimate de sute şi mii de ani de sclavagism şi războaie în DNA-ul nostru.

Dima

I just woke up in a pool of blood, all my nightmares came to life, I turn on the news, everything's bad, This day's gotta end cause I had enough, recită Gabby din cea mai recentă piesă a trupei, Not My Way

– I-ai scris jurnalul lui Mitch? îl întreabă Vlad. Vlad e la chitară, Mitch la bass.

I went downstairs, my bike had a flat, I got laid off, I went to the bar and had two shots, This day’s gotta end cause I had enough. My girlfriend says she's pissed, she says she's leaving, she says I drink too much, Oh, well, whatcha gonna do? Now I'm homeless... Hahahaha. Da, i-am scris jurnalul lui Mitch.

– E o glumă proastă, spune Mitch, care poartă o geacă de piele veche de 23 de ani, mai longevivă decât toate relaţiile amoroase pe care le-a avut. Colegii de trupă îi zic mereu the homeless guy.

– Nu-i o glumă proastă, e realitatea. E viaţa, ştii? Mitch, Mitch, e aşa: Cioc, cioc, cioc. Cine e? Viaţa. Go away, go away, go away!

Mitch în Club Underworld.

După ce s-a terminat nebunia punk de peste ocean, Gabby a mutat trupa în Europa, în 2006, înainte să se întoarcă în România, în 2008. „Formaţia a avut line-up european de-atunci, pentru că ştiam că o să vină Trump”. Activitatea ei s-a redus foarte mult în ultimii zece ani, devenind mai degrabă un hobby și-o punte de consolidare a prieteniei actualilor membri și-a ideilor pe care le împărtășesc. Cei patru s-au cunoscut prin prieteni comuni, pe o scenă underground unde toată lumea știe pe toată lumea. „Scena punk-rock e foarte conectată la comunitate”, spune bateristul Dima. „Nu e doar despre muzică, e mai ales despre idei. Dacă oamenii de pe scena punk aderă la aceleaşi idei, ai mulţi prieteni. Nu contează de unde vii sau în ce condiții ai crescut”.

Guantanamo Bay Vacation - piesă compusă cu actualul line-up

Molotov Cocktail cântă „despre viața de zi cu zi și despre chestii politice – împotriva rasismului sau pentru drepturile omului” în locuri underground din Europa, printre care și squat-uri. Cele mai mari venue-uri de pe această scenă sunt cele care adună 300-400 de oameni. Mișcarea punk s-a cam subțiat în Europa de pe la mijlocul anilor 2000, spune Dima: „Tot mai puţini tineri sunt interesaţi de asta. Punk-ul era ca o uşă pentru tineri care aveau idei rebele. Acum, industria pop încearcă să preia ideile astea rebele, dar nu nu le fac reale, aşa că oamenii sunt cam confuzi, cred. La concertele din Grecia şi Bulgaria am văzut totuși mulţi tineri”. Cu toate astea, se organizează încă numeroase evenimente într-o comunitate puternic interconectată. Renumită pe scena necomercială, trupa nu-și bate capul cu promovarea, deși Gabby ar vrea să lucreze pe viitor la partea asta. Dacă pe la începuturile sale europene, Molotov Cocktail avea și 26 de concerte în 30 de zile, acum cântă de două-trei ori pe an. Membrii se văd la fel de des, cu puțin timp înainte de concertele programate, și repetă sau mai lucrează la piese noi. „Nu mai avem timp şi energie”, spune Vlad. „But we are still angry old men”.

De la stânga la dreapta: Mitch, Dima, Vlad și Gabby

Trupa a scos până acum doar două albume și câteva single-uri și compilații, vreo 50 de piese în total. „Suntem foarte productivi, hahaha”, spune Gabby. „Acum trebuie să compunem chestii noi. Ne luăm a vacation, multă băutură, multe droguri, stăm împreună câteva săptămâni şi avem încă un album. Tanaaaa. Yeyee. We got a record, ooo”. „Mie-mi plac tipii ăştia şi mi se rupe dacă cântăm aceleaşi lucruri”, intervine Mitch. „Pentru mine e mai important să fiu cu tipii ăştia. E greu să găseşti oameni care gândesc la fel”. Pentru vara viitoare, Molotov Cocktail și-a propus să cânte la festivaluri. „A trecut multă vreme de când n-am mai făcut asta”, spune Gabby. „Vara, Europa e plină de festivaluri punk. O să încercăm să cântăm la Rebellion, în Anglia, care e cel mai mare, în Republica Cehă, în Germania, la Exit, în Serbia, o să vedem”.

Mitch, Vlad și Dima au locuit toți în squat-uri, dar s-au mutat cu chirie, în Berlin. „Îmbătrânim şi noi”, spune Vlad. „Dima are şi copil”. Lucrează împreună în tâmplărie, construiesc stand-uri pentru convenții sau târguri. „E la fel ca şi cu muzica”, spune Vlad, „fiecare îşi face singur programul. Şi se plăteşte foarte bine”. Nu se gândesc să strângă bani, să cumpere sau să-și facă o casă; punk-ul e oricum împotriva ideilor ăstora. Când i-am întrebat ce-au învățat din traiul în squat-uri, a răspuns Vlad: „Cel mai important e că locuieşti într-o comunitate şi înveţi să înţelegi mai bine oamenii şi-ţi deschizi mintea. Alftel, stai în casa ta şi crezi că lumea e frumoasă și bună, dar dacă începi să împarţi şi să faci lucruri cu alţii, înveţi ce înseamnă viaţa pe bune. Şi cum să te lupţi cu teama faţă de ce te aşteaptă mâine şi să trăieşti pentru azi. Să faci ce-ţi place”.

Așa, pentru final, aveţi vreun mesaj pentru Trump?

Vlad: Fuck you!

Gabby: I want to fuck your wife! She's got some operations, but I would fuck her.

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK