„Te-ai schimbat în acești ultimi ani. Ai devenit altcineva. Am vorbit timp îndelungat, ne-am dat explicații unul altuia, ți-am reproșat modul în care te-ai purtat cu mine când eram copil, severitatea ta, tăcerea ta, aceste scene pe care le-am înșirat mai devreme, și tu m-ai ascultat. Și eu te-am ascultat. Pe tine, care toată viața ai repetat că problemele Franței erau provocate de străini și homosexuali; acum critici rasismul în Franța și îmi ceri să îți spun mai multe despre bărbatul pe care îl iubesc.” - Édouard Louis, Cine l-a ucis pe tata?
Citatul de mai sus, de la finalul volumului Cine l-a ucis pe tata? de Édouard Louis este expresia sintetică a unei scurte perioade de reconciliere dintre autor și tatăl său, după o lungă relație tumultuoasă. Louis, care poartă la naștere numele Eddy Bellegueule (în traducere Moacă Frumoasă, motiv de bullying în școală pentru scriitor), pe care îl schimbă mai târziu pentru a scăpa de conotația umilitoare, dar și pentru a marca ruptura de mediul în care a crescut, face în mai multe dintre scrierile sale autobiografice investigații pe firul memoriei în care conectează problemele din familia sa cu paradigma social-politică a vremii.
Cine l-a ucis pe tata? vine în succesiunea a două cărți concentrate pe propria persoană, Sfârșitul lui Eddy Bellegueule, în care își povestește copilăria într-o familie muncitorească dintr-o zonă rurală din nordul Franței, și O istorie a violenței, care analizează un incident agresiv a cărui victimă a fost prin prisma creșterii rasismului anti-magrebian în Franța. Scrierile autobiografice ale lui Louis nu se rezumă însă la politizarea memoriei. Unele recuperează, fie și tardiv în cazul tatălui, între timp mort, relațiile compromise cu părinții săi (Cine l-a ucis pe tata?, Combats et métamorphoses d'une femme), altele arată un traseu al transformării personale pentru a-și depăși condiția socială (Changer: méthode, Sfârșitul lui Eddy Bellegueule) sau vorbesc despre singurătate și frică în conjuncție cu sexualitatea (O istorie a violenței). Scriitura lui Louis este frustă, directă și sintetică. Scrie puțin și concentrat, cu nerv, uneori cu scurte pasaje de o lirică abrazivă, care amintesc de versurile lui Stromae. Cărțile lui Louis au fost dramatizate mult în ultimii ani nu doar pentru că în teatru există o modă a autobiografiilor explorate din perspectivă politică, eventual la intersecția cu alte teme (de exemplu, Milo Rau făcea asta într-un spectacol celebru, La reprise, cu performeri neprofesioniști care își aduceau biografiile pe scenă într-un cadru care mai conținea ficționalizarea unei crime homofobe reale și o reflecție asupra teatrului). Stilul lui Louis e teatral, iar unele cărți, de exemplu cea despre tată și cea despre mamă, au forma unor monoloage, cu adresare directă, care pot fi folosite ca atare pentru spectacole cu un singur performer. Ivo Van Hove, Thomas Ostermeier, Milo Rau și mulți alți regizori mai puțin notorii din întreaga Europă, dar și studenți la facultățile de teatru și liceeni au creat spectacole după cărțile sale. Louis însuși joacă în varianta lui Ostermeier de la Cine l-a ucis pe tata? și are apariții video într-un spectacol creat împreună cu Milo Rau, The Interrogation în care se pune sub lupă chiar demersul artistic al investigațiilor autobiografice. „Putem scăpa de biografia noastră prin artă, sau arta este doar rezultatul unei eliberări eșuate?” zice Louis despre acest spectacol în a cărui variantă inițială, din 2021, ar fi trebuit să performeze live, dar cei doi creatori au ajuns la concluzia că s-au blocat și au reluat procesul de creație un an mai târziu (e interesant cum eșecurile artistice devin o bună materie primă pentru spectacole ulterioare atunci când ele sunt asumate – și Leta Popescu a făcut asta în Dă-te din soare).
Andrei Măjeri este primul regizor care aduce un text de Louis în teatrul din România. Din start, Măjeri optează pentru polifonie (dramatizarea Mihaela Michailov): monologul este reprezentat de un personaj principal multiplicat, avatarul lui Louis, iar celelalte personaje (mama, tatăl, colegii etc.) sunt materializate și au, uneori, propriile voci. Cu șase actori — Adelin Tudorache, Alex Iezdimir, Varga Hunor-József, Iustin Danalache, Vlad Ionuț Popescu, Eduard Chimac —, Măjeri reconstituie copilăria lui Louis și relația eșuată cu tatăl său într-un cadru performativ bazat pe coralitate, sincronie, coregrafie de grup, fizicalitate. Este un spectacol care se apropie de Medea`s boys, hit-ul său de la Teatrul Apollo 111.
Cadrul scenic creat de Adrian Balcău la Sala Mică a Teatrului Metropolis – care este chiar mică, cu o scenă în semicerc și publicul foarte aproape de ea – este o sală de sport de școală, cu saltele și mobilier aferent, inele, cal, spaliere. Cortina roșie ascunde spațiul de joc la intrarea publicului, dar lasă să se audă vocile băieților care se antrenează. O altă cortină, argintie, va despărți mai târziu spațiul între trecut și prezent, între Eddy Bellegueule și Édouard Louis. De la început, prin acest marcaj scenografic și coregrafic – parada băieților care trec ritualic pe la toate aparatele de gimnastică –, regizorul stabilește un spațiu al masculinității, al forței demonstrative într-o cultură macho, care validează un corp atletic. Și totuși, în această etalare de masculinitate forțoasă își fac loc ezitant, aproape imperceptibil, mișcări și atitudini diferite. O cambrare a spatelui realizată cu un pic de afectare, o săritură un pic prea grațioasă, o mișcare un pic feminină etc. Ceva aproape insesizabil pare să bruieze glorificarea masculinității musculoase.
De aici încolo, povestea se dezvoltă geometric. Masa în familie este un spațiu al conflictului și abuzului, nediferențiate însă de momente de veselie autentică. Rolurile de gen se tranșează clar: tatăl, cu masculinitatea lui toxică și agresivă, propovăduind cum e să fii bărbat, și mama, între victimă a violenței domestice și propria gândire limitată. Bullyingul devine regulă la școală. Copilul începe să perceapă că unele dintre dorințele sale – să vadă filmul Titanic, de exemplu – sunt considerate devieri de la normă, dar nu știe de ce.
Accidentul de muncă al tatălui, invaliditatea accentuează sărăcia și agresivitatea din casă. Se produce astfel un cumul de acțiuni violente fizic și emoțional care converg către homofobia cu care scriitorul se confruntă acasă și la școală, deși dintre toți, el înțelege cel mai târziu în ce constă faptul că e diferit. Scenele se succed în chei diverse, cu inserții muzicale (multă muzică franceză, în parte a epocii, anii '80, live și înregistrată), cu pasaje dramatice precum cele care ilustrează violența tatălui, jucat în mare parte de Alex Iezdemir, și suferința sa după accident, sau cu ironia dramatic-duioasă și un pic caricaturală din reprezentarea mamei într-o rochie transparentă de către Varga Hunor-József.
O contribuție majoră are Andrea Gavriliu, a cărei coregrafie susține structura formalistă a spectacolului prin pasaje de coregrafie de grup care ilustrează orchestrarea polifonică a textului. Biografia lui Eddy Moacă Frumoasă devine astfel reprezentativă pentru un grup social. Este vorba despre copiii muncitorilor care au trecut prin mișcările de afiliere la stânga din anii '60-'70, după care au fost dezamăgiți de modul în care puterea politică i-a folosit ca mașină de vot, continuând să adâncească ghetoul social în care trăiau: muncă grea în condiții dure, beneficii sociale și financiare anulate, acces dificil la educație și asistență medicală.
Când clasa muncitoare a glisat spre dreapta politică, s-a dus la extrema ei, a devenit naționalistă pentru că „străinii ne iau locurile de muncă”, rasistă pentru că „străinii sunt magrebieni” (efectul direct al colonialismului francez în nordul Africii), homofobă căci nu exista niciun fel de educație anti-discriminare și naționalismul se însoțește bine cu familia tradițională, care se asociază, tot tradițional, și cu violența domestică. Este un cocktail social înecăcios din care copii precum Louis au ieșit greu pentru că era nevoie să conștientizeze universul îngust în care trăiau și violența lui, iar aici, sexualitatea anormativă a scriitorului a funcționat ca un factor progresist, pentru că l-a forțat să se extragă dintr-un mediu ostil homofob. Pentru toate acestea există însă o responsabilitate care trece de cea a individului și merge către clasa politică și într-un pasaj scurt, dar puternic, Louis face un rechizitoriu președinților și premierilor francezi care au luat măsuri anti-sociale, reducând beneficiile sociale ale clasei muncitoare. În spectacolul lui Măjeri, acest pasaj este materializat de asemenea polifonic, cu mai mulți actori într-o scenă care amintește de spectacolul lui Petro Ionescu, Partea 2. Puterea: politicieni la costum își strâng mâinile într-o juxtapunere de discursuri, dar și cu voci care aparțin personajelor reale sau repetă numele lor, mixate de un performer într-un ritm hip-hop. Design-ul sonor riscă însă să bruieze textul, care este deja un pic detensionat prin polifonie.
Aici îmi pare a fi riscul spectacolului, în posibila edulcorare a textului politic al lui Louis prin sincronie și coralitate, prin formalismul vizual al spectacolului, șlefuit estetic un pic prea mult și prea intens, dar fără intenția de a folosi această estetizare ca o critică. Bine susținut de actori, care funcționează cu partituri, nu în roluri de caracter – Măjeri demonstrează iar că lucrează foarte bine cu grupuri de performeri și că descoperă tineri actori pe care-i pune abil în valoare –, spectacolul fură spectatorul, deturnându-i atenția de la text, care se aude, dar rămâne cumva, cu toate problematicile sale, în plan secund. De exemplu, nu știu dacă pasajul cu care am început acest articol se regăsește pe scenă pentru că atenția mi-a fost captată de imagine, iar textul, dacă există în spectacol, mi-a trecut pe lângă ureche (textul ar trebui să fie în spectacol pentru că împreună cu încă vreo două fraze, care apar în scenariu, formează singurul pasaj care arată reconcilierea lui Louis cu tatăl său).
Finalul îl arată pe Eduard Chimac — care seamănă și fizic, prin părul blond, nu doar prin nume, cu Louis – într-o poziție de forță, la inele, de unde se strecoară grațios într-o minunată fustă roz pal din pene. Traseul parcurs de Louis, de la toxicitatea macho până la asumarea identității queer, este surprins elegant într-o singură imagine.
Cine l-a ucis pe tata? este un spectacol frumos despre identitate, precaritate și traumă familială, despre cum politica determină modul de a gândi și despre cum putem schimba propria mentalitate. Dar este și un spectacol cu șase actori care funcționează excelent, cu rigurozitate, ca grup de individualități într-o coregrafie și o polifonie bogate creativ și stricte ca execuție.
Spectacolul a devenit repede un hit teatral se joacă și asta se vede din faptul că în acest moment, biletele pentru reprezentațiile anunțate în ianuarie și februarie sunt deja epuizate.
FOTO main: Andrei Gândac
Teatrul Metropolis, Sala Mică
Cine l-a ucis pe tata?
Dramatizare de Mihaela Michailov după cartea omonimă a lui Édouard Louis
traducere: Alexandru Matei
Regia: Andrei Măjeri
Dramaturgia: Mihaela Michailov
Scenografia: Adrian Balcău
Coregrafia: Andrea Gavriliu
Sound design: Adrian Piciorea
Pregătirea muzicală: Alexandra Ștefan
Asistent regie: Alex Mirea
Foto: Alin Gîndac
Cu: Adelin Tudorache, Alex Iezdimir, Varga Hunor-József, Iustin Danalache, Vlad Ionuț Popescu, Eduard Chimac
