118 persoane sunt sechestrate într-un hambar și lovite cu pușca. Unei femei însărcinate îi „împușcă copilul afară din burtă”. Alții sunt transportați către lagăre în vagoane de vite. Pe drum sunt uciși cu ciocanele și aruncați la groapa comună. „Am fost acoperit de trupuri neînsuflețite”, scrie un bărbat. Altul îi transmite mamei, înainte de moarte: „Dragă mamă, ultima mea dorință: sănătate și o viață lungă! Noapte bună! Anton.”
Sunt la Teatrul Evreiesc de Stat și ascult, alături de alți o sută de oameni adunați în sală, mărturii ale romilor din Al Doilea Război Mondial. Stomacul mi se face pumn, pieptul mă înțeapă la „noapte bună!”. Mă gândesc la mama puștiului din lagăr, apoi la mama mea, la o mamă universală. Cum ar reacționa orice mamă din lumea asta când ar primi o asemenea scrisoare? Ascult mărturii intime despre cum viața unui om e transformată de alții într-un lucru mărunt, dispensabil lumii înconjurătoare.
Joia trecută s-a lansat în România prima arhivă digitală care-și propune să unească într-un punct al internetului toate creațiile romilor din Europa, uitate și respinse de istorie. Pe site găsești adunate cântece, poezii, mărturii despre Holocaust și eseuri. E un spațiu dedicat celor care nu au avut o voce până acum pe scenele pe care se scrie istoria.
Oricând se întâmplă ceva,
Ei investighează romul.
Ei îl investighează
și îl biciuiesc până la moarte.
Asta nu aflăm din manualele noastre de istorie. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, guvernul român condus de Ion Antonescu a deportat 26 000 de romi în Transnistria. Aproximativ 11 000 au murit din cauza bolilor, muncii grele, foametei sau violenței autorităților. Istoricii aproximează că un sfert din populația romă a Europei a dispărut în lagărele de concentrare ale Germaniei naziste și ale aliaților ei. Aproape un secol mai târziu, 7 din 10 români nu au încredere în persoanele de etnie romă.
A doua zi după lansarea arhivei digitale, m-am întâlnit cu Ioanida Costache și Petra Gelbart, două cercetătoare în etnomuzicologie implicate în proiect, să aflu cum contribuie muzica la istoria noastră universală.
„Proiectul te face să te gândești ce înseamnă să fii o persoană romă autentică. Multă lume crede că trebuie să fii sărac, să locuiești în pădure sau să n-ai educație”, spune Petra, autoarea secției cu muzică de pe site. Petra are un doctorat în etnomuzicologie de la Universitatea Harvard și e fondatoarea Inițiativei pentru Muzică Romani din cadrul Universității din New York. Piesele pe care le alege pentru arhivă nu sunt de găsit decât în trecut. Sunt voci dintr-o lume străină de ecranele televizoarelor, care te cheamă din urmă să te oprești puțin în loc și să le asculți, ca niște amintiri ascunse care revin iar și iar în prezent, până când ești pregătit să le accepți. Sunt cântecele Holocaustului romilor:
Ia veniți, măicuță, încoa
să vă spun chinul și durerea mea.
Într-o joi de dimineață,
maică, au venit jandarmii în casă.
N-au venit ca să stea, au venit ca să ne ia.
Ne-au dus în Transnistria,
unde era viața grea.
Trenule, când oi pleca
să șuieri cât oi putea,
să te-audă mama mea.
„Melodiile trebuie să aibă un anumit nivel de excelență artistică sau o semnificație contextuală. Spre exemplu, cântecele Holocaustului nu sunt importante pentru abilitățile lor tehnice, ci pentru mesajul și povestea pe care oamenii le cântă”, îmi spune Petra. Arhiva e deschisă completărilor.
Petra s-a născut în Cehoslovacia, dar când avea zece ani a emigrat în State împreună cu părinții ei. Mama și-a dorit pentru ea o carieră de muzician și a dat-o la lecții de pian de la șase ani. Mai târziu, muzica a devenit parte din cercetarea ei academică și un hobby, pe care-l exersează, din când în când, pe scenă, alături de trupa cu care cântă melodii tradiționale din cultura romilor ruși și piese despre Holocaust.
La lansare, trei lăutari au interpretat pe scenă două dintre piesele care au rezistat trecerii timpului. După ei, a cântat și Petra. „De obicei, cânt piese învățate acasă. Familia tatălui mamei mele aproape a fost ștearsă de pe fața pământului în timpul Holocaustului. Puțini oameni realizează ce miracol a fost că mama s-a născut imediat după război. Nimeni nu trebuia să se mai nască. Trebuia să fi murit cu toții”, îmi povestește ea. „Așa că mă bucur că m-am născut și cânt aceste cântece, mai ales pentru cei care nu au realizat până acum că Holocaustul romilor a existat”. În România, discuțiile despre Holocaustul romilor abia au început, iar mulți români încă neagă existența lui. Un punct de pornire în dezbaterea publică l-a construit filmul Aferim, al regizorului Radu Jude, care atinge problema sclaviei romilor, un secol mai târziu.
Lăutarii invitați pe scena Teatrului Evreiesc de Stat au fost selectați de Ioanida Costache, care are 28 de ani și studiază fenomenul muzicii lăutărești, cu o bursă la Universitatea din Stanford. În 1985, părinții ei au emigrat din România în State. La început, a memorat muzica lăutărească din amintirile părinților. A crescut cu fluierăturile tatălui și melodiile cântate de mama, prin casă. Când a apărut Youtube-ul, a descoperit bucuroasă înregistrări cu cântece, încărcate de români pe internet. Trecuseră 30 de ani de când părinții Ioanidei nu mai auziseră sunetele copilăriei lor. I-a plăcut muzica asta atât de mult, încât a pornit un proiect de cercetare și a venit în România, unde a cunoscut lăutari și supraviețuitori ai Holocaustului. Pe unii dintre ei i-a înregistrat cântând.
„Să vezi persoana aia în fața ta, știind că a fost în lagărele de concentrare, cum îți cântă cântecul suferinței sale, e ceva foarte emoționant și incomunicabil”, îmi explică Ioanida. „E ceva foarte puternic în muzică, în mod special. Îi ajută pe oameni să-și comunice emoțiile și sentimentele legate de experiența suferinței într-un mod în care nicio mărturie citită nu o face. În același timp, îi deschide și pe ei, și pe tine către același spațiu emoțional. Poți empatiza mai mult cu suferința omului.”
Pe scenă, lăutarii interpretează cântecele Holocaustului sub forma doinei, cântecul de jale românesc. Ioanida spune că le-a dat un cântec al Holocaustului înregistrat, iar ei au ales stilul cel mai potrivit pentru atmosfera creată de versuri. Celălalt cântec interpretat, Mamo, Mamo, a fost sugerat de lăutari și e despre suferința romilor în sclavie. În arhiva digitală RomArchive, România contribuie cu articole despre trupa de teatru Giuvlipen, cântece de-ale lui Salam și manele, ca fenomene ale culturii rome după Revoluția din ‘89. Unul dintre lăutari, Nicu Ciotoi, e profesorul de vioară al Ioanidei și parte din proiectul ei. Cercetătoarea îmi povestește că l-a cunoscut acum patru ani, cântând în Centrul Vechi din București. Pe vremuri, cânta la nunțile comuniștilor. „El nu mai are un loc în lumea muzicală profesionistă. Mulți dintre cei cu care cânta au murit”, îmi explică ea.
M-am săturat de necazuri
La fel cum calul se satură de hamuri.
După interviu, mergem să-l salutăm, în Piața Unirii din București. Îl găsim cu vioara strânsă, pregătit de plecare. Pălăria cu bor larg și vata din urechi îl protejează de vântul puternic din stradă. Îmi spune că în familia lui, vioara e tradiție de o sută de ani, pe care a întreținut-o în tinerețe alături de fratele mai mare. „Acum cânt mai rar. Toată lumea vrea manele. Generația de-acuma nu ne știe pe noi, îl știe pe Salam”. Pe scenă cântă mai mult în Occident. Anul trecut, în decembrie, a cântat la Paris, însoțit de cercetătoarea Speranța Rădulescu, unul dintre cei mai importanți muzicologi de la noi.
Poți consulta sau îmbogăți arhiva aici.
