În anii '90, în timpul copilăriei petrecute într-un oraș din Moldova, consideram că muzica populară e muzică pentru bătrâni și eram convins că va dispărea treptat și firesc odată cu dispariția publicului său fidel. Însă deceniile tranziției s-au scurs unul după altul, iar muzica populară nu a dispărut din peisaj. Dimpotrivă, după anii 2000, reușește să atragă un public variat, inclusiv din rândul tinerilor. Cum de se întâmplă asta, pe o piață muzicală dominată de glam occidental? De ce aleg o parte dintre tinerii din România să se dedice unui gen muzical ce pare deconectat de realitatea cotidiană, blocat într-un trecut idealizat și înțesat de clișee? Este succesul actual al muzicii populare un simptom al revigorării recente a diverselor curente naționaliste autohtone?
Am încercat să găsim răspunsuri cu ajutorul unor interviuri realizate cu tineri din mediul rural din câteva localități din județul Sălaj. Am fost interesați să vorbim în special cu aspiranți la o carieră de solist de muzică populară, dar nu i-am ocolit nici pe cei care sunt implicați, într-un fel sau altul, în industria de divertisment folcloric (dansatori, figuranți în videoclipuri, organizatori de evenimente sau de ansambluri populare). Textul de față adună concluziile unei prime etape dintr-o cercetare antropologică pe această temă pe care vrem să o extindem.
Apropierea tinerei generații de muzica populară este strâns legată de evoluția societății românești în deceniile de după căderea comunismului. Din discuțiile cu tinerii din județul Sălaj au reieșit constant două teme principale: plecarea la muncă în străinătate a cel puțin unuia dintre părinți (rezultând de aici, în unele cazuri, perioade ale copilăriei petrecute alături de bunici) și consumul intensiv de programe de televiziune axate pe muzică populară. Acestea sunt rezultatul unora dintre fenomenele sociale cele mai vizibile petrecute în anii de tranziție: migrația transnațională și liberalizarea industriei culturale și de divertisment. Mai recent au intrat în ecuație noile tehnologii digitale și rețelele de socializare, dar acestea nu fac decât să potențeze un fenomen care se afla deja pe un traseu ascendent.
Pe toată perioada tranziției, dar mai ales după integrarea în Uniunea Europeană, plecarea la muncă în străinătate a reprezentat principala/unica soluție pentru cei rămași fără un loc de muncă ca urmare a dezindustrializării și a terapiei de șoc de la sfârșitul anilor '90. Acest fenomen de masă a avut ca rezultat, printre altele, și o reevaluare a apartenenței regionale și naționale, o repoziționare față de locul de origine și față de cultura și tradițiile asociate acestuia. Odată cu generalizarea migrației, muzica populară a început să-și câștige un loc de frunte nu doar în playlistul muncitorilor migranți (alături de genuri precum manele sau etno, care au fost mult mai prompte în a reda greutățile întâmpinate de aceștia), ci și în serbările organizate de administrațiile locale din întreaga țară cu ocazia reunirii comunității în timpul concediilor de vară. Acest tip de evenimente au reprezentat (și reprezintă încă) un bun prilej pentru afirmarea unei noi generații de soliști și de ansambluri, stimulând totodată și apariția unor inițiative locale dedicate promovării folclorului.
O altă consecință a migrației o reprezintă generațiile de copii crescuți de bunici. De cele mai multe ori, bunicii sunt cei care îi familiarizează pe nepoți cu muzica populară. Fără ca noi să-i fi selectat pe baza acestui criteriu, aproape toți tinerii intervievați au, sau au avut, cel puțin unul dintre părinți plecați la muncă în străinătate. Copilăria petrecută alături de bunici a avut ca fundal sonor, de cele mai multe ori, muzica posturilor radio și a celor de televiziune dedicate muzicii populare. Claudia (19 ani, angajată într-un magazin din Șimleul Silvaniei) a copilărit alături de bunica sa, perioadă în care și-a descoperit interesul pentru această muzică, ascultată la radio sau TV: „mie îmi plăcea mult populara… de mică. Și tot timpul dansam.” Șerban (22 ani), el însuși plecat la muncă în Spania pentru o perioadă (unde a realizat o rubrică cu muzică populară la un radio românesc), spune că dragostea sa pentru costumele populare pe care acum le colecționează i-a fost inspirată de bunicii săi.
Un alt factor care a ajutat la lărgirea audienței acestui gen muzical este apariția televiziunilor de profil, dedicate exclusiv difuzării de muzică populară. Acestea au apărut începând cu anii 2000 (Etno TV, deținută atunci de Silviu Prigoană, începe să emită în 2002) și nu se adresează întregului popor, așa cum făceau emisiunile TV de dinainte de 1989, ci încearcă să exploateze o audiență de nișă, un grup de consumatori dedicați muzicii populare. Toți cei cu care am vorbit ne-au declarat atașamentul lor pentru programele acestor televiziuni, în special Hora TV, post local care transmite cu precădere muzică populară din Transilvania. Mai mult decât un simplu pretext de petrecere sau relaxare, contactul cu muzica de pe Hora TV a reprezentat pentru o parte dintre cei intervievați ocazia care le-a facilitat manifestarea înclinațiilor muzicale. Tatăl Denisei (11 ani, laureată a unor concursuri de interpretare și deja cu prezențe TV la activ) își amintește: „Era mică… 4-5 ani avé. Mergea televizorul foarte mult la noi pe Hora, pe Hora TV… și… tot timpu’ dansa, cânta. Ș-am zis hai să-ncercăm. Și când o fost de 5 ani am încercat ș-am dus-o la o profesoară de canto aci în oraș, în oraș la noi, în Zalău”.
Nu în ultimul rând, toți cei implicați în industria muzicii populare, de la amatori la profesioniști, au reușit să se folosească de tehnologiile digitale pentru a-și promova munca și pentru a-și extinde audiența. Facebook a reprezentat cea mai la îndemână opțiune de expunere a fotografiilor pe care Patricia (24 ani, studentă la master în Cluj) a început să le facă în timpul liceului caselor vechi din sat, bătrânilor și costumelor populare ale acestora. Pentru Șerban, TikTok pare a fi locul ideal în care poate să-și demonstreze talentul de improvizare și declamare a strigăturilor („Tulai Doamne, bine mn-ii/ Când pot râde și glumi/ Alături cu pretinii/ Ș-apoi lume dorule.” ), dar și să monetizeze acest talent prin crearea de strigături la cerere, contra cost. Pentru toți cei interesați de stabilirea unei reputații în domeniu, prezența pe YouTube este, la fel ca cea pe TV, indispensabilă. Chiar și cei care nu aspiră la o carieră de solist văd în platforme precum Facebook sau YouTube o oportunitate de a transforma tradițiile locale în capital social și/sau economic. Anca (21 ani, studentă în Cluj și figurantă în câteva videoclipuri de muzică populară) este tentată de ideea realizării unor materiale video în care să ficționalizeze dintr-o perspectivă comică aspecte din viața cotidiană a satului său natal: „Deci noi dacă ne-am apuca din nou de filmulețe, am da o bombă… ar bubui, ascultă-mă.”
*
Cum explică tinerii interesul lor pentru folclor și tradiții? În cazul copiilor (Rebeca, 13 ani și Denisa, 11 ani), lucrurile au decurs oarecum „firesc”: stimulate de ceea ce vedeau la TV, cele două fete au avut de mici înclinații muzicale, iar părinții au decis să le înscrie la cursuri de muzică. Mădălina (21 ani, studentă în Cluj), e pasionată de cântat tot din copilărie, când urmărea, împreună cu bunicii, programe TV dedicate muzicii populare. E de părere că muzica populară e singura care mai păstrează „trăirile autentice ale românului”: „E mai complexă, așa mi se pare… și costum, și tre’ să ai o anumită conduită.” Pentru acești tineri, cultura tradițională este puternic asociată cu ideea de autenticitate, iar produsele acesteia sunt văzute în opoziție cu mărfurile societății de consum contemporane: „Îmi plac foarte mult cămășile vechi, alea din pânză. Îs foarte simple, [...] mi se par mai pure. Îmi plac și astea… mai colorate, da’... parcă mai mult alea” (Anca). Același lucru este valabil și pentru Șerban: „Toată dragostea asta a mea a pornit… de mic. Îmi plăcea… tot felu’ ce-i vechi.”
Aprecierea estetică a obiectelor de artă populară a fost pentru mulți motivul apropierii de tradiții. Patricia a fost fascinată de costumele populare ale bătrânilor, motiv pentru care a început să le facă poze acestora în costumele de sărbătoare, dar și în contextul vieții obișnuite, de zi cu zi. La fel și Florina (18 ani), care o secondează acum pe mama ei în colecționarea costumelor și care ia în calcul să urmeze cursurile unei facultăți de etnologie. „Pierderea tradițiilor” a reprezentat dintotdeauna una dintre spaimele folcloristicii românești, pe care acum o regăsim coborâtă din discursul specialiștilor chiar în rândul purtătorilor de tradiții. Din cauza vechimii costumelor și a altor obiecte de uz casnic ale gospodăriei tradiționale, unii tineri, precum Șerban, au început să le colecționeze, cu intenția de a le expune, într-o bună zi, într-un muzeu. Tot în acest scop a înființat, alături de Claudia un ansamblu de dansuri populare. Întrebată de ce a ales să se implice, Claudia spune: „ne-am tot gândit… cum să păstrăm tradițiile.”
Toate aceste fragmente de interviu ne demonstrează (încă o dată) că locuitorii zonelor rurale au învățat de mult rolul care le-a fost atribuit de discursul intelectual dominant, perpetuat, într-o formă sau alta, începând cu cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea - acela de depozitari ai unor comori milenare care trebuie păzite cu sfințenie. Ei au internalizat temele centrale prin care a fost descrisă cultura lumii rurale românești: preocuparea pentru autenticitatea manifestărilor artistice și permanentul pericol al dispariției acestora în fața marșului uniformizator al modernizării. Soliștii de muzică populară sunt cu atât mai mult tributari unui asemenea discurs deoarece activează într-o industrie care impune tocmai acest tip de slalom printre jaloanele „autenticității” și cele ale succesului de public. Pentru Mădălina, de exemplu, muzica tradițională nu trebuie să se depărteze de autenticitate, iar ca solist trebuie „să treci contemporaneitatea prin filtrul autenticului.” În cazul ei, acest lucru înseamnă grija pentru autenticitatea costumului și a melodiei, combinate cu niște versuri care să o reprezinte, care să spună ceva despre viața ei, dar în care e atentă să nu-și ia prea multe libertăți de exprimare.
*
Dincolo de migrație, de înflorirea unei industrii de divertisment folcloric și chiar de motivațiile declarate de tinerii cu care am discutat, cum am mai putea explica succesul de care se bucură muzica populară în rândul tinerilor din mediul rural? Este de ajuns să consultăm câteva rapoarte, studii și statistici realizate în ultimii ani pentru a putea înainta spre explicații ce țin de problemele sistemice ale României, în special spre degradarea sau chiar lipsa unei infrastructuri culturale în mediul rural. Într-un asemenea mediu, muzica populară rămâne printre puținele variante de exprimare artistică accesibilă.
Doar în două dintre localitățile în care am realizat interviuri există o oarecare ofertă cultural-artistică dedicată tinerilor (un ansamblu de dansuri populare sprijinit de primărie și părinți și, respectiv, diferite activități organizate de un ONG pe timpul verii). În rest, cei interesați de dezvoltarea abilităților artistice trebuie să se deplaseze în orașele din apropiere (Șimleul Silvaniei, Zalău) sau chiar în orașe din județe vecine. Oana (12 ani) și Florina (18 ani) merg săptămânal la Zalău pentru lecții de vioară, pian și canto. Mama lor ne spune că, din cauza orarului foarte încărcat, se gândea să renunțe: „O fost foarte aglomerată treaba, da’ nu mai rezistam. [...] Eu lucru până la 7, de multe ori până la 10… soțu’ până la 8… Și când ajunj’ acasă, hai Florin la Zalău cu fetile. Să steie două ore, o oră cu una, o oră cu cealaltă… pă cân’ vine-acasă-i miazănoapte.”
Problema infrastructurii culturale în mediul rural nu se reduce numai la oportunitățile de educație și implicare artistică oferite localnicilor, ci chiar la existența unor locuri fundamentale pentru o comunitate cum sunt biblioteca sau căminul cultural. Numărul bibliotecilor publice a scăzut, între 2007 și 2015, pe tot cuprinsul țării de la 2635 la 2052. În județul Sălaj există doar 61 de biblioteci publice la un număr de 239.534 de locuitori. Căminele culturale lipsesc din aproximativ 21% din localitățile țării, iar acolo unde există, multe dintre ele sunt în stare de degradare, închise, lipsite de echipament adecvat sau folosit în alte scopuri decât cele pentru care au fost construite. Una dintre consecințele deteriorării infrastructurii culturale în mediul rural o reprezintă adâncirea inegalității accesului la cultură pentru locuitorii din mediul rural comparativ cu cei din mediul urban. Abandonarea celor din mediul rural și din urbanul mic reprezintă, după unii autori, o încălcare a dreptului fundamental la accesul la cultură garantat prin lege.
În ciuda resurselor limitate, tinerii din mediul rural sunt dornici să se implice în activități culturale. Atunci când a înființat ansamblul de dansuri populare, Șerban nu a trebuit să caute membri prea mult, mulți tineri venind din proprie inițiativă. Patricia, care timp de câțiva ani a organizat în satul său natal reconstituiri ale unor momente importante din viața comunităților tradiționale (nunta, claca), a fost ajutată de câțiva zeci de voluntari, atât tineri, cât și adulți. Mai mult, o parte dintre cei plecați la muncă în străinătate ajunseseră să-și programeze concediile de vară în țară în funcție de momentul când aveau loc aceste reconstituiri.
Aceste evenimente, ca de altfel și spectacolele organizate de Șerban împreună cu ansamblul său, au atras un public numeros dintre localnici și rezidenți ai satelor din zonă. Există așadar o energie a comunității care poate fi canalizată spre dezvoltarea sensibilității artistice și a creativității. Însă această apetență nu este întâmpinată de oportunități pe măsură. De cele mai multe ori, singurele alternative pe care tinerii din mediul rural le au la dispoziție sunt cursurile de dansuri sau cântec popular. Chiar și atunci când încearcă să suplinească lipsa de interes a autorităților prin dezvoltarea unor alternative culturale personale (precum Șerban sau Patricia), aceștia aleg să-și dedice interesul formelor de cultură cu care sunt cei mai familiari și care, totodată, sunt și cele mai susținute de autorități, mai intens promovate mediatic și cu priză la publicul de toate vârstele.
Din această perspectivă, opțiunea tinerilor din mediul rural pentru muzica populară poate fi privită ca o consecință a lipsei unei infrastructuri capabilă să le stimuleze interesul spre zone diverse ale culturii, să le deschidă noi orizonturi de explorare. Această carență structurală este suplinită de un strat discursiv care inundă spațiul public cu clișee despre țăranul român și „tradițiile” sale și care face din țăran un simbol identitar definitoriu pentru întreaga societate. Situația descrisă mai sus a fost rezumată foarte clar de Patricia: „Aveam șaptișpe ani când mi-am dat seama că vreau să fac un eveniment, când am făcut scena aia cu șezătoarea. Și nu știam ce altceva, nu știam că ar exista altceva, sau că s-ar putea altceva și… era tot ce mă gândeam că se poate face.”
Deși opțiunea tinerilor pentru folclor și tradiții este, în sine, la fel de respectabilă ca oricare altă preocupare culturală, problematică este asocierea făcută de o bună parte a mediilor intelectuale și politice, începând cu secolul al XIX-lea, dintre cultura țărănească și ideile de națiune, etnie, stat național. În tot acest timp, folclorul a servit ca argument în articularea diferitelor versiuni de naționalism românesc — de la mișcarea de unificare și independență națională, la naționalismul antisemit și eugenic din interbelic, la național-comunismul ceaușist și până la naționalismul conservator al zilelor noastre. Această continuă asociere dintre folclor și ideologia naționalistă este deja bine sedimentată în imaginarul cultural și politic al societății românești, ambii termeni fiind folosiți pentru a se susține reciproc.
În aceste condiții, nu este de mirare că răspândirea interesului pentru muzica populară (și numeroase proiecte urbane de fusion în care aceasta a fost integrată, precum cel al formației Subcarpați) să aducă cu sine și răspândirea unei viziuni etnocentrice asupra națiunii, o viziune în care nu au loc exprimările multiculturale, deschiderea către alte culturi, minorități, grupuri marginale sau solidarități de clasă. Patricia ne-a povestit că unii dintre voluntarii care o ajutau cu entuziasm în organizarea evenimentelor nu au fost de acord cu invitarea unei trupe de dansuri populare din Ucraina în cadrul unui spectacol organizat în sat pe motiv că „nu erau românești”. „Mi-ar fi plăcut să… aduc la Marin o diversitate mai mare de culturi… și chiar vorbisem asta cu oamenii, cu voluntarii în perioada respectivă și… au fost foarte reticenți la propunerile astea.” Dacă acest etnocentrism va ajunge să fie dominant în societatea românească, nu muzica populară este cea care poartă responsabilitatea, ci lipsa unor politici de dezvoltare coerente capabile să reducă decalajul dintre sat și oraș (și dintre clasele aflate la capetele ierarhiei sociale) și mascarea carențelor majore prin obișnuitul recurs la „valori” și „tradiții”.
Textul de față reprezintă rezumatul unei prime etape dintr-o cercetare realizată de Theodor Constantiniu și Valer Simion Cosma. Varianta academică a apărut în Studia Universitatis Babeș-Bolyai Dramatica, nr. 1/2022. Mulțumim celor care au acceptat să stea de vorbă cu noi, în contextul muncii de teren, împărtășindu-ne poveștile lor legate de interesul față de muzică populară și activități cu caracter folcloric.
Referințe:
- Dumitru Sandu, 2010. Lumile Sociale ale Migraiei Românești în Străinătate, Iași, Polirom;
- Alexandra Urdea, 2014. “Folklore Music on Romanian TV: From State Socialist Television to Private Channels” in VIEW Journal of European Television History and Culture, 3(5), pp. 35–49;
- Barometrul de Consum Cultural 2017: Cultura în pragul Centenarului Marii Uniri: identitate, patrimoniu şi practici culturale, coord. Carmen Croitoru, Anda Becuţ Marinescu, Dumitru Borţun, Bârlad: Universul Academic; Bucureşti: Editura Universitară, 2018;
- Barometrul de Consum Cultural 2018: Dinamica sectorului cultural în anul Marii Uniri, coord. Carmen Croitoru şi Anda Becuţ Marinescu, Bucureşti, Editura Universitară: Universul academic, 2019;
- Barometrul de Consum Cultural 2019: Experiența și practicile culturale de timp liber, coord. Carmen Croitoru, Anda Becuț Marinescu, București, Editura Universitară: Universul academic, 2020.
