Artists in Progress / Folclor

VIDEO De joc, de jale, de la Școala Populară de Arte

de Ioana Pelehatăi, fotografii de Andrei Becheru

Publicat pe 23 august 2019

Am plecat la drum spre Deva la jumătatea lui iunie, ca să vedem cum se desfășoară serbarea de final de an la Școala Populară de Arte din oraș. Când spui „școală populară de arte”, îți răsar în gând tot soiul de imagini clișeizate: tineri și copii în costume populare, ansambluri folclorice în miniatură, coruri de codane în uniforme din fote și ii, săli de clasă în care cei mici învață să încondeieze atent ouă și să picteze sfinți pe sticlă sau lemn. 

E cald tare când ajungem la Deva, iar strada pietonală din centru, pe care se află Teatrul de Artă, lenevește aproape pustie sub soarele ascuțit, fără umbre. Spectacolul de final de an de la Școala Populară de Arte începe la ora 17 - pe la 16 încep să sosească familii cu umerașe la purtător și copii îmbrăcați în ii, ițari, fote și opinci.

Spectacolul urmează să se desfășoare într-un foaier îmbrăcat în marmură, cu o mică scenă și fără cabine de schimb sau spațiu de repetiții. În timp ce unii părinți își ocupă locurile devreme în sală, în holul prin care intri în sală un cor de vreo 10 tineri, majoritatea fete, trec prin repertoriul serii. Se chiuie, se dau strigături atent repetate, iar profesoara ține ritmul și-i încurajează pe cei care mai disonează sau uită versurile. În sală intră mici artiști cu trollere din care-și scot costumele și cutii de instrumente muzicale, uneori aproape cât ei de mari.

O educație bazată pe valori tradiționale poate să pară anacronică în 2019. Naționalismul și protocronismul epocii comuniste ne-au supra-saturat pe toți cu tezaure folclorice, folcloriști și folcloriste, dolănești și loghine, cântări ale României și stilizări ale portului și meșteșugurilor, pe care etnologii de astăzi le consideră kitsch. Cu toate astea, instituția școlii populare de arte supraviețuiește în România - și pare și foarte activă. Fie ele din Teleorman sau București, Cluj-Napoca sau Ploiești, Pitești sau Deva, aceste școli există ca să țină tradiția în viață, să educe tinerii în spiritul valorilor specific românești și să asigure și divertisment, adeseori în orașe și sate unde prea multe alte alternative nu există. 

La o primă căutare, Google îți lasă impresia că fiecare reședință de județ adăpostește o școală populară de arte. Când te uiți la oferta educațională, cam aceeași peste tot, ajungi să te întrebi: Cine mai are nevoie de folclor în 2019? Ce îi aduce pe copii și tineri la cursuri de canto și dans popular? Cum văd tinerii artiști populari viitorul meseriei lor?

Istoria multora dintre școlile populare de artă din România începe din interbelic, din dorința unora dintre intelectuali de a forma artiști care să reprezinte spiritul național, proaspăt instaurat oficial prin Marea Unire de la 1918. După ce traversează complicata perioadă a celui de-al Doilea Război Mondial, sunt preluate de Partidul Comunist Român. Pentru statul socialist, cultura și divertismentul servesc drept instrumente utile pentru ocuparea timpului liber al cetățenilor, într-un cadru instituționalizat, aliniat ideologiei oficiale.

Astăzi, școlile populare de arte sunt în subordinea consiliilor județene. Le guvernează o serie de ordonanțe de urgență de după jumătatea anilor 2000. Prima dintre ele, OUG 118/2006, descrie dezolant, dar veridic realitatea „din teren”:

„[M]ajoritatea căminelor culturale, caselor de cultură, altor așezăminte culturale se află fie în situația de a oferi cetățenilor doar servicii culturale minimale și de cele mai multe ori de o calitate îndoielnică, fie și-au încetat activitatea, deoarece sediile acestora și-au schimbat destinația, fie s-au degradat în așa măsură încât sunt total inadecvate activităților culturale (...)”

Ca și alte instituții de același fel din țară, Școala Populare de Artă din Deva are specializări în muzică (instrumente: vioară, pian, acordeon, clarinet, saxofon, taragot, sopran, fluier, orgă electronică, chitară; și canto de muzică uşoară și populară), arte vizuale (pictură, grafică, pictură pentru copii, sculptură, ceramică, tehnici în pictură, iconografie) și coregrafie (dans popular). În anul școlar 2018-2019 a avut 56 de elevi admiși în total. Cursurile de pian durează cinci ani, iar celelalte câte trei. Taxa de înscriere e de 500 de lei la oricare disciplină, cu excepția dansurilor populare și a meșteșugurilor, care se oferă gratuit, pentru promovarea tradițiilor pe cale de dispariție.  

Pe hârtie existența unei astfel de școli sună firesc și necesar, într-un peisaj cultural aproape pustiu, odată ce ieși din bulele marilor orașe. Dar cum arată, de fapt, un spectacol de final de an la o astfel de școală? Cât sunt de entuziasmați elevii școlii de ceea ce învață? De ce să mai cânți muzică populară în 2019, ca adolescent? Ce spun părinții și profesorii despre ce le oferă școala celor tineri? Ne-am dus să aflăm de la deveni câteva răspunsuri la întrebările astea.

***

„Să nu uităm că poporul român s-a născut de la opincă”, mi-a spus unul dintre profesorii de la Școala Populară de Artă din Deva, când l-am întrebat ce nevoie mai avem în 2019 de folclor. În foaierul Teatrului de Artă continuau să urce pe scenă mici saxofoniști, interprete pop și corul colii Populare. Am urmărit, am aplaudat și din când în când m-am strecurat în culisele spectacolului și pe-afară, ca să stau de vorbă cu elevii-artiști, profii și părinții lor. 

Pe holurile teatrului și în sală se împletesc cozi, se aranjează panglici în păr, se acordează chitare, o mamă își rujează fiica. Afară, lângă teatru, în vitrina fostului sediu al Partidului România Mare, tronează un citat dintr-un anume Diogio: „Împreună biruință sau va veni întunericul pentru toți rumânii.”

Tot afară îl găsesc și pe Tiberiu Zselnyan, acordeonist care cântă cu zâmbetul pe buze alături de corul folcloric. Predă de 15 ani la Școala Populară de Arte din Deva. E expert în canto popular. La acordeon cântă de și mai mulți ani, cel mai recent cu ansamblul folcloric Drăgan Muntean, tot din Deva. Se mândrește cu elevii lui care-au absolvit Conservatorul - unul dintre ei e „mare dirijor la București”. Pe elevii de la Deva se străduiește să-i învețe să iubească tradiția și portul popular. 

Pe scena serbării de la Teatrul de Artă, Daria, Stacy și Denisa sunt printre cele mai aplaudate cântărețe de muzică populară. Au 13 ani, dar bifează deja doi-trei ani de experiență în domeniu - au apărut și la TV, pe Etno și Hora.Stacy spune că e important să ne aducem aminte de ce era pe vremuri, iar apoi completează toate la unison: „să ducem tradiția mai departe”. „E frumos să simți și să-ți amintești - și să valorificăm țara cu toate obiceiurile ei”, adaugă Stacy.

Bianca (12 ani) e timidă când stăm de vorbă, dar pe scenă muzicii populare pe care le vezi la interpreții consacrați. A cântat mai întâi muzică ușoară, dar mama a îndrumat-o spre folclor, care acum îi place și ei mai mult, „pentru că e mai popular aici, în zona noastră”. Cel mai mult îi plac cântecele de joc, cum e Lung îi Clujul și Feleacul, iar când se face mare vrea să devină cântăreață, pentru că „așa ar fi mai potrivit” pentru ea.

După multe cântece populare și o melodie pop, interpretată de Stacy, pe scenă se suie serios și hotărât un băiat căruia nu i-ai da mai mult de șapte ani. Alex (10 ani) compensează printr-o interpretare pasionată, la orgă electronică, a hitului The House of the Rising Sun. Mama lui, Camelia, îmi spune că puștiul a dat primele semne de pasiune pentru pian de pe la doi ani și ceva, chiar dacă n-avea tradiție muzicală în familie. E alegerea lui dacă va continua să facă muzică, spune ea, dar se bucură că puștiul se suie pe scenă de fiecare dată când are ocazia și învață așa să treacă peste emoții și trac.

Revenim la ritmuri mai săltate cu cele două Jiene cântate de Irinel. Are 12 ani și studiază saxofonul de trei ani, dar când îl vezi în fața publicului poți să juri că e interpret cu state vechi pe la nunți și cumetrii. S-a apucat de instrumentul ăsta pentru că i-a plăcut de mic cum reușeau saxofoniștii să țină ritmul oricărei melodii pe care-o cântau. Îi admiră pe Romario și pe Florin Ionaș „Generalul” - visează să ajungă, ca și ei, un interpret cunoscut, cu o formație care-i place, care să câștige din nunți și evenimente.

Pe Maria (13 ani) și fratele ei mai mic îi surprind înainte să intre pe scenă, într-o discuție cu Nicu Vornicu - prof de chitară, un tip blond  la vreo 40 de ani, cu aer de hippiot, care se salută afabil cu toți cei care intră în clădirea teatrului. Vornicu le spune părinților celor doi copii că sunt „favoriții lui de la mare distanță. Nu există copii mai respectuoși și mai curați și mai frumos îmbrăcați.” 

Înapoi în holul care servește drept cabină și sală de repetiții dau peste un grup de trei tineri, toți în port popular. Simona Cristina are 20 de ani, un machiaj elaborat de scenă, cu gene imposibil de lungi și buze roșu aprins. E de doi ani la școala populară, face și canto și pictură și vrea neapărat să își continue viața ca artistă. Îl admiră pe Achim Nica, „rege al doinei”, decorat în 2004 de președintele Iliescu. Crede că avem nevoie de tradiții și folclor, pentru că e important „să nu uiți de unde pleci”. Colega ei de scenă, Oana Maria (15 ani), o minionă blondă cu o voce mai mare decât ai putea crede înainte să o auzi, spune că România, prin asta trebuie cunoscută - prin tradiție.

Pe Cristian (16 ani) îl găsesc la terasa de vizavi de teatru, el la un suc, părinții la o bere. A fost singurul băiat care a cântat solo până acum - e încă în costum de scenă, cu tot cu clop. A „gătat acum” școala populară, după trei ani. Reprezintă Banatul, îmi spune, și vrea să facă meserie din cântat, pentru că poate să câștige niște bani frumoși. „Eu văd că se cam pierde tradiția, dar, no, încerc pe toată lumea să aduc pe acest drum.”

În Deva, pe lângă folclor și școala populară, există un liceu de arte foarte activ, care pregătește tineri artiști, plasticieni și muzicieni, pentru facultățile de profil din Cluj sau București. Mai există un bar „alternativ”, Fischer’s Pub, plin de stickere și tag-uri, muzică dub și grime - și la fel de plin și de liceeni în după-amiaza pe care ne-o petrecem în oraș. Cât stăm acolo, mai vedem grupuri care dau ture pe pietonala din centru, fete cu fete și băieți cu băieți, plus tineri care lucrează prin fast-food-urile din centru. Orașul picotește sub soarele de început de vară, la fel ca viața lui culturală - în care folclorul și cântatul la evenimente și nunți rămân printre puținele opțiuni viabile ale vieții culturale.

Acest material face parte din proiectul „Artists in Progress”, realizat de Scena9 și co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național. Prin acest proiect, vrem să înțelegem mai bine lumile din școlile de artă românești și să cunoaștem cele mai tinere generații de artiști.

Parteneri: Universitatea Națională de Arte din București, Facultatea de Teatru și Film a Universității Babeș Bolyai din Cluj, Liceul de Arte Plastice din Timișoara, Cerc. Artă Contemporană din Târgu Ocna

Parteneri media: Ideo Ideis, Dissolved Magazine, SUPER, SUB25

Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.

Tema de gândire

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK