Viață&co

„Pe străzile din Negrești-Oaș tinerii vorbesc între ei în franceză”

de Ioana Călinescu, Ioana Cîrlig, fotografii de Petruț Călinescu

Publicat pe 20 octombrie 2021

Am vorbit cu  fotograful Petruț Călinescu și jurnalista Ioana Călinescu despre proiectul lor Mândrie și Beton, povestea de succes a celor plecaţi la muncă în străinătate din Oaș și Maramureș. Proiectul Mândrie și Beton a început în octombrie 2010 în timpul masterclass-ului See New Perspectives, organizat de Robert Bosch și World Press Photo. Au urmat câțiva ani de documentare, în care au urmărit poveștile oșenilor care îți împart viața între afară și aici. Au publicat un album de fotografie, au făcut un film documentar și au avut mai multe expoziții de fotografie.

Anul ăsta au reactivat proiectul, ca să vadă cum s-au schimbat locurile documentate de ei între 2010 și 2012. 

 

*

Vara asta ne-am întors în Oaș după 10 ani. 

După 15 august, de la Sfânta Maria, au început să duduie de mașini cu numere străine ulițele betonate de oameni pe banii lor. Ne-a încercat și pe noi emoția întoarcerii acasă. E molipsitoare bucuria. Ca și tristețea. Unii dintre oamenii pe care i-am cunoscut acum 10 ani, care ne-au primit cu atâta căldură în casele lor departe de casă de la Paris, nu mai sunt. S-au dus și au rămas acasă, mărturii ale viselor lor, case la roșu înghițite de iederă. Unii dintre copiii pe care îi știam noi plictisiți în vacanță și nerăbdători să se întoarcă acasă la Paris sunt acum studenți. Ambiția s-a transmis de la o generație la alta și, pentru unii, competiția s-a mutat în educație. Pe străzile din Negrești-Oaș tinerii vorbesc între ei în franceză, pe când bătrânii își sorb nepoții și strănepoții din priviri, dar nu înțeleg o boabă din ce spun. Cele mai multe construcții începute acum zece ani și mai bine s-au terminat. Casele bătrânești au dispărut aproape cu totul. Satul arată ca o suburbie a unui oraș occidental. Ce nu se vede, dar se aude aproape în orice casă am intrat, este că viața „afară” s-a așezat. Oșenii și-au cumpărat case pe pământ la Paris, le-au spart, le-au renovat, au umplut grădinile de flori. „Acolo la Paris se știe care sunt case de români. Numai la noi vezi case așa de îngrijite și grădini care dau pe-afară de flori.” (Cotroș, com. Certeze, Negrești-Oaș 2021)

**

Cum sunt casele acum? S-au degradat? Se construiește în continuare la fel de mult? S-a schimbat scopul/rolul lor în viziunea celor plecați și a rudelor de acasă? (din case pentru ieșit la pensie în case de vacanță etc)

Casele sunt în diverse stadii, nu putem generaliza. De la case rămase în același stadiu ca acum 10 ani, în jurul cărora s-a schimbat doar peisajul, până la case ce par terminate, dar nu știm ce se ascunde în spatele zidurilor finisate. Sunt case cărora li s-au vopsit fațadele, dar la interior au rămas în stadiul de șantier. Mulți dintre cei cu care am stat de vorbă vara asta în Oaș povestesc despre casele lor de la periferia Parisului. O bună parte din veniturile ultimilor ani s-a îndreptat către credite imobiliare și renovări în noile proprietăți occidentale. Dar și stabilitatea lor financiară este mult mai mare ca acum 10 ani. S-a conturat și un spirit antreprenorial și de intuiție e pieței imobiliare. Mulți dintre oșeni activează deja în domeniul construcțiilor de 20 de ani afară, au propriile firme de construcții, iar proximitatea domeniului imobiliar i-a învățat să se uite mai departe de satele lor. Este pentru prima oară când am auzit de achiziții imobiliare de mici apartamente în orașele din nordul țării – Baia Mare, Cluj – pentru a fi închiriate. Nu știm dacă se poate încadra la un fenomen de masă, dar cu siguranță cele câteva povești pe care le-am întâlnit noi nu sunt singulare.

Scopul caselor rămâne același, fala, mândria de a arăta cât de mult muncești și cât de mult poți produce. Cunoaștem familii care au ajuns la a treia generație în lungul proces al migrației și, chiar dacă cei tineri au un discurs duplicitar legat de îngroparea banilor în case făloase în satele natale, au terminat de ridicat deja casele copiilor care se apropie azi de 20 de ani. Știm o familie din Certeze cu doi băieți adolescenți care au deja fiecare casa lui, și un nou născut pentru care vara asta semnau actele de achiziție a terenului pe care îi vor ridica casă.

Continuă să ne fascineze această arhitectură a caselor care s-au dezvoltat organic ca niște ființe vii și complicate; case care s-au construit în zeci de ani din mers, cu idei noi de la un an la altul, în funcție de mode și viziuni de-o vară. Fațadele de la stradă, slabe și înalte, pot avea în spate cozi labirintice de casă vagon, cu o logică greu de depistat și cu funcționalități imprecise. De astfel, o călătorie pe lung în multe din aceste case schimbă niveluri de 2-3 trepte, te poate trece prin mai multe bucătării, băi, holuri întortocheate și camere de zi muzeificate, ce nu par a fi fost folosite niciodată. Într-un final, acolo, în colțul cel mai îndepărtat al casei, aproape de spatele curții, este bucătăria intens folosită, cu cel mai autentic aspect de casă de țară în tranziție, fără pretenții de design interior parizian, unde cel mai probabil și locuiește o bunică, dacă nu a plecat și ea la Paris.

În mod contrar calculelor noastre, în Țara Oașului pandemia nu a întors mulți migranți acasă. Le-a fost frică să nu rămână blocați și atunci au preferat, dacă exista un risc, să rămână blocați afară. În Bucovina, însă, satele s-au animat peste noapte odată cu primul lockdown. Poate și pentru că acolo mulți erau plecați în Italia și în primăvara anului 2020 părea o variantă mai sigură România. În Bucovina am descoperit cu surpriză ulițe pline de copii bilingvi, înscriși la școala din comună. Se pare că numărul copiilor din clasele pregătitoare s-a triplat în acest an față de acum doi ani, iar dinamica migrației pare că s-a întors la modelul de acum 20 de ani în care bărbații se duc la muncă sezonier, iar femeile rămân în România cu copiii.

Întorcându-ne la Țara Oașului, repopularea satelor e în continuare un proiect de pensie, pe care însă nu pare să-l îmbrățișeze nimeni cât încă este în putere. Deși cei tineri ar avea nevoie ca părinții să li se întoarcă acasă și să supravegheze șantierele și gospodăriile, prima generație migratoare nu pare încă pregătită să tragă la capăt de linie pentru o bătrânețe liniștită. Preferă să muncească în continuare și să câștige bani cât încă îi țin puterile.

Cum sunt oamenii? S-a schimbat viziunea lor despre viitor?

 Oamenii sunt senzaționali de primitori. Aproape ireal de primitori. Și nu doar oamenii care ne cunosc deja de 10 ani, pe care i-am vizitat la Paris, cu care ne-am dat like-uri reciproc pe FB de-a lungul timpului, ci oameni străini, cu care nu ne-am întâlnit niciodată și care nici măcar nu chestionează prezența noastră pe ulițele satului lor. Redăm un dialog halucinant chiar și pentru noi, pentru care ospitalitatea nu mai este demult un concept abstract, ci o realitate pe care o trăim de fiecare dată când ajungem în satele din nordul țării. Era seară și ne plimbam pe niște ulițe înfundate ale satului Racșa, Țara Oașului, căutând cele două case „albastre”, bătrânești, care au mai rămas în picioare. Ne-am auzit strigați de departe. „Hei, bună seara, ce faceți pe-aici, de unde sunteți?” Era un cuplu ce părea că se întoarce de la munca câmpului. Noi, ușor alarmați să nu părem niște dubioși care înregistrează ce au oamenii prin curți, am strigat cât am putut noi de prietenos – „Ne plimbăm, admirăm casele astea frumoase bătrânești”. „Păi și aveți unde să dormiți? Nu vreți să rămâneți la noi? Haideți măcar la o pălinca sau să mâncați ceva.”. Chiar așa a fost.

Cât despre viziunea lor despre viitor, iarăși e greu să generalizăm, pentru că asta diferă de la o generație la alta. E clar că cei mai în vârstă se văd trăgând înapoi acasă, pe când cei tineri nu. 

Ce s-a schimbat, însă, este viziunea asupra trecutului – sunt mult mai deschiși să povestească prin ce au trecut ca să ajungă acolo și cum le-au fost primii ani afară, cu umilințe, ilegalități și condiții de viață de neimaginat. În negura istoriilor personale, începutul migrației capătă dimensiuni eroice și, când povestesc despre primii ani, despre dormitul pe sub poduri printre șobolani, despre cerșit și furturi, pare că nu vorbesc despre ei. Acum zece ani, aceste povești erau încă mult prea recente și ieșeau mai greu la suprafață.

 

Cum au fost dialogurile cu tinerii crescuți afară? Cum văd ei Oașul? Dar afară-ul?

 Tinerii crescuți afară au căpătat un aer cosmopolit; hainele, modul în care arată și vorbesc îi face să pară că sunt de oriunde, nu dintr-o comună sau oraș de provincie românesc. Ni s-a întâmplat de mai multe ori vara asta, luând cina la un fast-food popular printre tineri în Negrești Oaș și să pariem greșit că la masa de alături sunt niște tineri chic francezi, atrași de exotismul Oașului (nu ne este străină fascinația francezilor în mod special pentru exotismul României; acum 20 de ani ne intersectam prin satele românești cu francezi care mimau nomadismul romilor și le căutau cu entuziasm tovărășia). De data asta surpriza este că francezii sunt chiar români, iar Oașul pare pentru ei un loc cool pentru a-și petrece vacanța, eventual să își aducă și câțiva prieteni ca să se bucure împreună de „exotismul” locului. 

Cei care au deja case ridicate de părinți le privesc cu indulgență și le promit bunicilor, că POATE vor mai veni din când în când în vacanță.

Cum a fost experiența voastră pe teren după 10 ani?

 Acum 10 ani eram mai tineri și mai liberi cu 10 ani. Nu aveam nici măcar cu ce mașină să mergem. Am pierdut multă vreme atunci încercând să obținem un sprijin din partea unui brand auto, oricare, să ne împrumute pentru o lună o mașină din parcul lor auto, cu promisiunea că vom brandui tot proiectul în semn de recunoștință. Nu am convins pe nimeni atunci! Ne-a dat Viorel Dacia lui (tatăl Ioanei). Anul ăsta am avut mai toate resursele, mai puțin cea mai importantă: timpul. Ne așteptau copiii și responsabilitățile acasă. Dar, cu toate astea, am simțit ceva teribil de copleșitor și de important. Nu am fost niciodată atât de conectați și nu am avut niciodată o apropiere atât de intimă și profundă cu un subiect pe care îl documentăm. Urmărim aceiași oameni de mai bine de 10 ani, avem această șansă senzațională de a spune o poveste în timpul vieții noastre care să parcurgă mai multe generații. Visăm la un bildungsdocumentar construit umăr la umăr cu oamenii pe care îi documentăm timp de câteva decenii.

Dacă vreți să revedeți: Mândrie și beton, filmul.

Proiect cultural cofinanțat de AFCN.


Tema de gândire

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK