Față de Tom Cruise, un star la fel de self-conscious, dar rătăcit astăzi prin zone mult mai incomod-pop, George Clooney a rămas suficient de atașat unui cinema „respectabil” încât să merite un omagiu de breaslă cât se poate de fățiș: un film care să se încheie chiar cu un montaj de scene din opera sa. Dincolo de reflecția consensuală și cam stătută despre relevanță și declin la Hollywood, Jay Kelly, noul film al lui Noah Baumbach cu Clooney în rolul principal, afirmă în cele din urmă puterea regenerativă a bromance-ului.
După primul sfert de oră, mi-am zis că Jay Kelly va fi un film foarte bun. Pornit dinspre vânzoleala tratată în cadru-secvență a unui platou de filmare, acolo unde Jay Kelly își dă duhul în fața unui felinar de mucava, dar doar după ce livrează o morală abisală despre lume și viață, filmul demarează atunci un survol rapid al vieții acestui mare actor de la Hollywood. Nicio surpriză: viața respectivă e pe cât de kitschoasă, pe atât de goală. De la cheesecake-ul omniprezent și până la vila cu piscină populată de subalterni, existența lui Kelly pare un tron ridicat în mijlocul unei singurătăți etanșe. Povestea, altfel spus, ne ațâță cu accesul direct în lifestyle-ul vedetelor foarte bogate, acolo unde nu pare să fie prea multă veselie. Un film care să adere curios, nu parodic, la asemenea suprafețe fără profunzime – ceva neizbutit până la capăt de causticul Maps to the Stars (2014) al lui David Cronenberg – ar fi fost un eveniment. Îmi place când Kelly merge la înmormântarea unui regizor decăzut și rememorat drept autor de filme cult, apoi vedem, printr-un flashback, cum i-a refuzat acestuia o ultimă colaborare propusă în timp ce bietul om îi pregătea sandvișuri cu maioneză și roșii pe blatul bucătăriei sale hi-tech: în astfel de secvențe e ca și cum Baumbach ar filma niște extratereștri care încearcă să se comporte ca oamenii. Jay Kelly pare să ne poarte după el printr-un tur avizat cinefil, de insider îndrăgostit și totuși lucid, al Hollywood-ului actual – ceva ce evocă omagiile sprințare ale lui Peter Bogdanovich.
A petrece ceva timp cu acest actor și curtoazia lui obosită, în vreme ce jonglează tot mai resemnat cu evenimentele mediatice, fanii care îl acostează pe stradă și simulacrul general al propriei existenței, ar fi fost de ajuns. Numai că Baumbach și Clooney vor să ne arate că gândesc. Ei nu fac un simplu tur ghidat – ei încearcă să își regăsească proverbiala umanitate pierdută. Dintr-o explorare de culise, filmul dă în recital de clișee. Inevitabil, salvarea morală a lui Kelly – un individ care și-a neglijat odraslele pentru glorie – va trece printr-o excursie prin viile Toscanei, acolo unde viața e mai boemă și mai onestă. Un fost coleg de actorie – obligatoriul talent înnăscut căruia Kelly i-a furat destinul – îl va pune pe omul nostru pe calea reapropierii de fiicele lui înstrăinate. Kelly, cum ar veni, înțelege în sfârșit greșeala. Din bestia carieristă care a fost până acum o secundă vrea să redevină om, prieten, tată. Reconversia asta ipocrită e cea mai plicticoasă idee a filmului, una în care nici scenariștii săi nu par să creadă o iotă. Pentru ce atâtea emoții înălțătoare? Bogdanovich, dintr-odată, pare foarte departe. Iată-l așadar pe Clooney pornit de-a lungul unui banal memory lane, între flasback-uri prăfuite și vag înduioșătoare despre „ce-ar fi fost dacă...” și „poate aș fi putut să...”. Chiar și oamenii ultra-celebri au suflet și, să fim convinși, acesta e cât se poate de neinteresant.
Din punctul meu de vedere, au trecut ani buni de când Baumbach a încetat să mai facă filme care să merite osteneala. Lui Jay Kelly pare că îi lipsesc atât puterea de a capta energiile misterioase ale unui mare artist – chiar și unul devotat formelor de cultură populare –, cât și aceea de a înțelege fandom-ul. Poți afirma că marii creatori sunt oameni de excepție – și atunci să ne imersezi în procesul lor special de ființare pe lume; sau poți afirma că marii creatori sunt făcuți din aceeași plămadă ca noi – și deci numai buni să fie „demistificați”. Dar a o da la mijloc, în zona safe a lui nici-nici, aduce a oportunism. Confruntat cu o dilemă, filmul pare că își abandonează subiectul și se repliază pe un teren mediocru: speră să stoarcă niște haz din nepotrivirea strămoșească dintre americani (toți sunt niște superficiali) și francezi (toți vorbesc franceză). Baumbach stilizează timid bula europeană – mașinile sunt comice, trenul e scos din muzeu –, dar nu își ia niciodată zborul. Mai aproape de siropul cinefil din Il cinema paradiso (1988) decât de laboratorul de creație din 8½ (1963), Jay Kelly e nostalgie reșapată pentru o veche grandoare hollywoodiană – veche era, trebuie spus, încă de pe vremea lui The Sunset Boulevard (1950) –, rostită din punctul de vedere al Netflix-ului acaparator, adică al inamicului. Or, în poleiala asta lăcrămoasă și în cele din urmă fățarnică îmi vine tot mai greu să cred.
Jay Kelly recuperează teren in extremis prin personajul bine ancorat al lui Ron Sukenick (Adam Sandler), agentul protagonistului, factotum care se face preș pentru ca starului de drept să-i fie călduț. E prietenie la mijloc? E interes – cele 15 procente din onorariul lui Kelly pe care le primește Sukenick? Orișicum, Sandler – care a demonstrat în ultimii ani o reală capacitate de a-și negocia imaginea de star-panaramă prin roluri nuanțate – fură show-ul pe final. După ce l-a purtat pe Kelly printr-o ineluctabilă pădure tenebroasă – înclinația spre metaforsm a lui Baumbach e pur și simplu nefericită –, filmul decide să conchidă cinic, și măcar de data asta procedează corect. Toată fanfaronada de tropi uzați să fi fost, de fapt, visul umed al lui Kelly? Când nimic nu mai merge – nici dragostea paternă, nici cheful de călătorie –, măcar banii și termenii contractului să țină loc de „bună ziua”? În final, Jay Kelly aspiră să stoarcă lacrimi din piatră seacă, după ce a deconspirat toată viața protagonistului omonim drept minciună. În era cancel-ului și a amurgului idolilor, fantasma hollywoodiană nu mai ține. Necazul e că nici umanizarea ei cu forța nu dă roade – cel puțin conform procedeului aplicat aici de film. Pretenția dezvăluirii acestor drame etern cinematografice ascunde o dramaturgie artist-artificială: Baumbach n-a fost nicicând mai aproape de îmbălsămările în plastic operate de Paolo Sorrentino.
