Carte / Aventuri

Renii afectați de Cernobîl

de Julian Barnes

Publicat pe 4 iulie 2019

În volumul acesta de proză scurtă, publicat pentru prima oară în 1989, Julian Barnes face înconjurul istoriei lumii și povestește prin ochii câte unui personaj atipic, evenimente importante din trecutul nostru universal. Cea de-a patra poveste amintește de renii din Norvegia, care au fost victimele accidentului radioactiv de la Cernobîl. Vă invităm să citiți un fragment din „O istorie a lumii în 10 și 1/2 capitole”, ediția 2019 de la editura Nemira, tradusă de Radu Paraschivescu:

Și după aceea? Nu‑și mai amintea. Cu toți acei ani în urmă, copiii ascultători de zece ani, cu brațele încrucișate, îngânaseră cântecelul așa cum le ceruse învățătoarea. Toți, cu excepția lui Eric Dooley, care stătea în spatele ei și‑i ronțăia părul strâns în coadă de cal. Odată i se spusese să se ridice și să recite următoarele două versuri, dar nici nu se sculase bine de pe scaun că își simțise capul tras pe spate și întreaga clasă râsese. Eric i se agățase cu dinții de păr. Poate că de aceea nu mai fusese niciodată în stare să‑și aducă aminte cele două versuri.


Cu toate acestea, pe reni și‑i amintea destul de bine. Totul începuse cu acești reni care de Crăciun zburau prin văzduh. Pe vremea aceea era o fetiță care credea ce i se spunea, așa că renii zburau și basta.
Probabil că prima dată îi văzuse pe o ilustrată de Crăciun. Șase, opt sau zece la număr, înhămați doi câte doi, unul lângă altul. Își închipuise dintotdeauna că fiecare tandem era alcătuit din soț și soață, formând o pereche fericită, aidoma animalelor care se suiseră în Arcă. Așa era drept și totodată așa era firesc, nu? Numai că tatăl ei îi spusese că, dacă te uitai la coarne, îți dădeai seama că renii care trăgeau sania erau de fapt masculi cu toții. La început se simțise doar dezamăgită, însă după aceea apăruseră și resentimentele. Moș Crăciun conducea o echipă exclusiv masculină. Tipic. Cu totul și cu totul tipic, fir‑ar să fie, își zisese ea înciudată.


Totuși, zburau, asta conta. Nu putea crede că Moș Crăciun se furișa pe hornuri și lăsa daruri la capul patului, însă accepta că renii zburau. Oamenii încercaseră s‑o convingă de contrariu, spunându‑i că, dacă era în stare să creadă așa ceva, ar fi putut crede orice. Oricum, între timp împlinise paisprezece ani, era tunsă scurt, căpoasă și avea un răspuns la orice. Ba nu, obișnuia să spună, era suficient să crezi că renii zburau și‑ți dădeai seama că era posibil orice. Absolut orice.


În aceeași perioadă se dusese la Grădina Zoologică. Ceea ce o fascina la aceste animale erau coarnele. Toate păreau ca de mătase, de parcă ar fi fost acoperite cu un material fin dintr‑un magazin de lux. Semănau cu ramurile dintr‑o pădure unde nu mai pusese nimeni piciorul de secole; niște ramuri moi, lucioase, plăcute la pipăit. Își închipuise o pădurice pe un povârniș, cu o lumină blândă și câteva nuci căzute, trosnindu‑i sub picior. Cum să nu, și o căsuță din turtă dulce unde se termina cărăruia, îi răspunsese Sandra, prietena ei cea mai bună, după ce‑i împărtășise viziunea. Ba nu, își zisese ea, cornițele se preschimbă în ramuri, iar ramurile la loc în cornițe. Toate se leagă între ele și renii pot cu adevărat să zboare.


Odată îi văzuse bătându‑se, la televizor. Se încordau și fornăiau, puneau capul în pământ, porneau ca din pușcă și‑și încleștau coarnele. Se luptau cu atâta înverșunare, încât își jupuiau pielea de pe coame. Ea credea că dedesubt se afla doar un os și că acele coarne aveau să arate ca niște crengi iernatice de pe care coaja fusese smulsă de animalele flămânde. Dar nu era așa. Nici pomeneală. Coarnele sângerau. Pielea era ruptă, iar dedesubt găseai nu doar os, ci și sânge. Coarnele erau când albe, când stacojii, ieșind în evidență pe fundalul în tonuri verzi și cafenii al peisajului, ca o tavă cu oase dintr‑o măcelărie. E oribil, își zisese ea, dar oricum trebuie să privim lucrurile în față. Toate se leagă între ele, chiar și părțile care nu ne plac sau în special ele.

 

Se uitase la televizor multă vreme după accident. Ceilalți îi spuseră că nu fusese nici pe departe un accident grav, nu semănase cu explozia unei bombe. Oricum, avusese loc undeva departe, în Rusia, cei de‑acolo nu dispuneau de centralele electrice moderne pe care le aveam noi și, chiar dacă ar fi dispus, normele lor de securitate erau evident inferioare, așa că nu avusese ce să se întâmple și era lipsit de noimă să ne facem griji, nu? Oamenii ziceau că nu era exclus ca asta să le fie învățătură de minte rușilor. Poate că aveau să se gândească mai bine înainte să apese pe butonul cu bucluc.


Într‑un mod bizar, oamenilor li se părea palpitant un asemenea lucru. Era ceva mai important decât ultimele cifre despre rata șomajului sau decât prețul unui timbru. În plus, majoritatea acestor lucruri neplăcute li se întâmplau altor popoare. Apăruse un nor toxic și toată lumea îi urmărea traiectoria, de parcă s‑ar fi uitat la deplasarea unui câmp depresionar interesant pe o hartă meteo. Pentru o perioadă de timp, lumea nu mai cumpărase lapte și‑l întrebase mereu pe măcelar de unde provenea carnea. Pe urmă însă încetase să‑și facă griji și dăduse uitării toată povestea.


La început, se propusese îngroparea renilor la doi metri sub pământ. Știrea nu produsese mare senzație, ocupând doar câteva rânduri în paginile ziarelor. Norul survolase zona în care pășteau renii, substanțele toxice ajunseseră la sol prin intermediul ploii, lichenii deveniseră radioactivi, renii îi mâncaseră și se contaminaseră la rândul lor de radioactivitate. Ce vă spuneam, își zisese ea, toate se leagă între ele.


Oamenii nu pricepeau de ce era atât de amărâtă. Îi spuneau că nu avea rost să fie sentimentală și, în fond, nu fusese obligată să se hrănească doar cu carne de ren. Iar, dacă tot avea resurse de compasiune, oare nu era mai bine să le pună în slujba salvării ființelor omenești? Încercase să le explice, dar nu excela la capitolul explicații, așa că lumea n‑o înțelesese. Cei care credeau că pricepuseră spuseseră ceva de genul, Da, ne‑am dat seama, e vorba de copilărie și de toate ideile alea naive și romantice pe care le aveai când erai mică, dar nu poți să trăiești toată viața cu idei naive și romantice, până la urmă trebuie să te maturizezi, trebuie să fii realistă, te rog, nu plânge, ba nu, ia stai, poate că‑i o idee bună, știi ce, trage un plâns pe cinste, probabil că o să‑ți prindă bine. Ba nu, nu‑i asta, îi contrazise ea, nu‑i deloc asta. După aceea caricaturiștii începură să facă tot felul de glume, zicând că renii erau atât de încărcați cu substanțe radioactive, încât Moș Crăciun nu mai avea nevoie de lumini la sanie, iar Rudolf cel Roșu avea nasul foarte lucios fiindcă venea de la Cernobîl. Însă niciuna dintre aceste glume n‑o făcu să râdă.
Uitați ce e, le spunea ea oamenilor. Nivelul de radioactivitate se măsoară printr‑o unitate numită becherel. Când a avut loc accidentul, guvernul norvegian a trebuit să decidă care era cantitatea de radiații admisă în carne, iar cifra la care a ajuns a fost de șase sute de beche­reli. Însă oamenilor nu le‑a plăcut ideea că mâncau carne otrăvită, afacerile măcelarilor norvegieni au în­ceput să meargă prost, iar carnea pe care n‑o mai cumpăra nimeni era cea de ren, lucru deloc de mirare. Și‑atunci iată ce‑a făcut guvernul. A declarat că, fiind limpede că oamenii nu vor mai consuma carne de ren foarte des fiindcă erau extrem de speriați, era totuna dacă mâncau mai rar carne mai contaminată sau mai des carne mai puțin contaminată. Prin urmare, cei din guvern au ridicat nivelul de radioactivitate admis la șase mii de bechereli. Uite‑așa! Azi dacă mănânci carne cu conținut de șase sute de bechereli e de rău, mâine dacă aceeași carne are de zece ori mai mulți bechereli nu pățești nimic. Asta era valabil doar pentru reni, firește. În același timp, oficial era în continuare periculos dacă mâncai un cotlet de porc sau o friptură de miel în care se găseau șase sute unu bechereli.


Pe unul dintre programele TV apăruseră doi fermieri laponi care aduseseră la control corpul neînsuflețit al unui ren. Episodul avea loc după ce limita acceptată fusese mărită de zece ori. Oficialul din ministerul respectiv, de la Agricultură sau de unde‑o fi fost, tăiase în bucăți organele interne ale renului și efectuase testele cuvenite. Rezultatul fusese prezența unui număr de patruzeci și două de mii de bechereli. Patruzeci și două de mii.


Planul inițial prevăzuse îngroparea lor la doi metri sub pământ. Totuși, se dovedise că oamenilor le veneau idei inteligente abia după ce treceau printr‑un dezastru în adevăratul sens al cuvântului. Îngropare? Nu, asta ar fi dat impresia că existase o problemă, că lucrurile luaseră o turnură proastă. Era imposibil să nu existe o modalitate mai utilă de‑a scăpa de reni. N‑aveai cum să‑i hrănești pe oameni cu carnea lor, dar dacă le‑o dădeai altor animale? Ideea nu era rea, dar care animale? Bineînțeles, ieșeau din calcule cele care în cele din urmă ajungeau să fie consumate de oameni, fiindcă nu trebuia să uităm care era prioritatea. Se decisese, așadar, experimentarea acestei metode pe nurci. Ce idee isteață. Nurcile nu erau cele mai drăgălașe vietăți de pe pământ și în orice caz oamenii care‑și permiteau să poarte haine de nurcă probabil că n‑ar fi fost deranjați și de nițică radioactivitate. Ceva de genul stropului de parfum pe gât sau după urechi. Șic al naibii, dacă te gândeai bine.


În acest punct al discuției, cei mai mulți nu mai erau atenți la ce le spunea ea, însă acest lucru n‑o descuraja și n‑o făcea să se oprească. Ascultați, le zicea, în loc să îngroape renii, știți ce fac acum? Le trag câte o dungă albastră pe carcase și le dau de mâncare nurcilor. Eu, una, cred că ar fi trebuit să‑i îngroape. Îngroparea îți con­feră un sentiment adecvat al rușinii. Ia uitați‑vă ce‑am făcut cu renii, ar spune groparii, în timp ce și‑ar vedea de săpat. Sau cel puțin ar putea s‑o spună. Ar putea să se gândească la asta. De ce pedepsim întotdeauna animalele? Ne prefacem că le iubim, le ținem cu noi în casă și ne dau lacrimile când vedem că au aceleași reacții ca noi, dar le pedepsim din cele mai vechi timpuri, nu? Le ucidem, le chinuim și ne transferăm propria vinovăție asupra lor.


După accident, renunță la carne. De câte ori găsea câte o felie de carne de vită în farfurie sau i se aducea o tocană, se gândea la reni. Bietele animale, cu coarnele dezgolite, jupuite, și cu sângele curgându‑le din cauza încleștărilor. Iar pe urmă rândurile de carcase însemnate cu o dungă albastră de sus până jos pe spate, agățate de o serie de cârlige lucitoare.


Din cauza aceea ajunsese să se mute acolo. Adică în sud. Oamenii îi reproșaseră că era proastă, dădea bir cu fugiții și nu era realistă; dacă lucrurile acelea o marcaseră atât de profund, ar fi trebuit să rămână și să lupte împotriva lor. Însă o deprimaseră peste măsură. Oamenii nu aveau răbdare să‑i asculte toate argumentele. În plus, erai dator să te duci unde credeai că renii erau în stare să zboare, asta însemna să fii realist. Iar în nord nici nu mai putea fi vorba despre zbor.

4 iulie 2019, Publicat in Arte /

text de

  • Julian BarnesJulian Barnes

    Prozator și eseist englez, cu peste 15 cărți publicate. Printre numeroasele premii primite, se numără Man Booker Prize în 2011, pentru romanul Sentimentul unui sfârșit.


Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK