„Dar cine s-ar gândi să-i trimită de acolo?”, îi răspundea în 1889 Theodor Herzl, considerat părintele sionismului politic modern, lui Yusuf Diya al-Din Pasha al-Khalidi, primarul de atunci al Ierusalimului. Cei doi vorbeau despre n posibil stat israelian și Pașa ridica o serie de întrebări despre ce s-ar întâmpla cu populația neevreiască a Palestinei.
Cu acest fragment de corespondență istorică își începe Rashid Khalidi volumul O sută de ani de război împotriva Palestinei. O istorie despre colonialism și rezistență, 1917-2017. O carte care analizează istoria colonizării Palestinei în cei 100 de ani scurși de la Declarația Balfour din noiembrie 1917, prin care Marea Britanie își anunța sprijinul pentru „înființarea în Palestina a unui cămin național pentru poporul evreu”, până la atacurile israeliene asupra Gazei din 2014. Khalidi se uită la influența și puterea locală a Imperiului Britanic și apoi a Statelor Unite și asupra modului în care nevoile palestinienilor au fost constant ignorate de aceste mari puteri. Autorul analizează șase episoade majore pe care le caracterizează drept „declarații de război” împotriva poporului palestinian. De exemplu Nakba, care a început în decembrie 1947 – epurarea etnică a 750.000 de palestinieni de către forțe paramilitare sioniste și ulterior de către armata israeliană.
Tradusă în română de Cristina Ispas pentru editura Magga Books, volumul are și un capitol scris în 2025, după ce ocupația a intrat într-o nouă fază, și mai violentă. După ce pe 7 octombrie 2023 Hamas a atacat Israelul, ucigând 1.195 de israelieni și luând ostatici 251, răspunsul a fost invazia și bombardarea Fâșiei Gaza. Statul israelian a bombardat spitale, școli, case ale civililor, biserici sau moschei. Până în prezent au murit 70.369 de palestinieni, dintre care cel puțin 20.000 sunt copii (cifre confirmate de autorități, însă numărul real este probabil mult mai mare, întrucând include și persoane care nu au fost încă descoperite sub dărâmături sau alte morți indirecte). Acțiunile statului Israel împotriva palestinienilor din Gaza sunt considerate de Națiunile Unite ca fiind un genocid. În acest context lectura cărții lui Khalidi este cu atât mai importantă, pentru că îți arată cum s-a ajuns aici și cum istoria conflictului nu a început pe 7 octombrie.
Rashid Khalidi este autorul a opt cărți, printre care Palestinian Identity, Brokers of Deceit și The Iron Cage. A scris articole pentru The New York Times și The New York Review of Books, printre multe alte publicații. În prezent, predă Studii Arabe Moderne la Universitatea Columbia din New York, în cadrul departamentului care poartă numele savantului palestinian Edward Said, și este co-editor al publicației Journal of Palestine Studies.
Citește un fragment din cartea lui: O sută de ani de război împotriva Palestinei. O istorie despre colonialism și rezistență, 1917-2017.
O sută de ani de război împotriva Palestinei. O istorie despre colonialism și rezistență, 1917-2017 (Cu un nou capitol scris în 2025)
La patru ani după ce am terminat Războiul de o sută de ani împotriva Palestinei, a izbucnit probabil cea mai sălbatică fază a acestui lung război, în octombrie 2023. Acum, în timp ce scriu, această nouă etapă de război se află în cea de-a nouăsprezecea săptămână a sa. Evenimentele oribile la care am fost martori încă de la începutul acestui nou conflict au confirmat din plin valabilitatea tezei mele din carte: tot ce s-a întâmplat în Palestina începând cu anul 1917 a luat forma unui război în mai multe etape îndreptat împotriva populaţiei palestiniene indigene, în care s-au implicat diferite mari puteri aliate ale mişcării sioniste. Această mişcare a fost în acelaşi timp una colonială şi naţionalistă, scopul său fiind acela de a înlocui poporul arab care trăia în ţara lui strămoşească şi de a transforma o ţară arabă într-un stat evreiesc. Câteva dintre aceste mari puteri au devenit mai târziu aliate apropiate ale statului-naţiune evreiesc care a rezultat de aici. Pe tot parcursul acestui război, care durează deja de mai mult de o sută de ani, palestinienii au continuat să opună o rezistenţă acerbă, apelând la o diversitate de mijloace, în faţa celor care le uzurpau ţara.
Consider că acest cadru este esenţial nu doar în explicarea istoriei de după 1917, dar şi în contextul brutalităţii incredibile la care am fost martori începând cu 7 octombrie, 2023. Pentru că ce vedem acum nu este o luptă veche de când lumea între arabi şi evrei, sau între musulmani şi evrei, începută în timpuri imemoriale, cum este descrisă uneori, în mod fals, şi nici un conflict între două grupuri naţionale, două popoare, deşi este şi asta. Mai degrabă, ceea ce vedem acum este un produs al mai multor fenomene specifice: iruperea imperialismului în Orientul Mijlociu, ascensiunea mişcărilor naţionaliste care vizau formarea statelor-naţiune, atât al celui arab, cât şi a celui evreiesc, metodele coloniale cu ajutorul cărora mişcarea sionistă încerca să „transforme Palestina în Ţara lui Israel”, ca să-l citez pe liderul sionist Zeev Jabotinsky, încăpăţânarea palestinienilor de a rezista, atât prin acţiuni non-violente, cât şi prin acţiuni violente, în faţa acestui atac colonial.
În plus, acest război nu s-a purtat niciodată doar între mişcarea sionistă şi Israel, de o parte, şi palestinieni, de cealaltă parte, sprijiniţi ocazional de arabi şi de alţii, ci a implicat întotdeauna şi marile puteri ale vremii de partea mişcării sioniste şi a Israelului: Marea Britanie până în pragul celui de-Al Doilea Război Mondial, Statele Unite şi alte superputeri de atunci încoace. Aceste mari puteri nu au fost niciodată neutre sau nişte mediatori oneşti. Ele au fost întotdeauna, şi încă mai sunt, participanţi activi în acest război, de partea şi în sprijinul Israelului. Încă de la începutul acestui război între colonizaţi şi colonişti, opresori şi oprimaţi, nu a existat niciodată un echilibru între cele două părţi, ci doar un dezechilibru imens – militar, financiar şi de altă natură – în favoarea sionismului şi a Israelului.
Tot ceea ce s-a întâmplat după 7 octombrie confirmă cu vârf şi îndesat fiecare raţionament al acestei teze, dezechilibrul de putere fiind evident dacă ne uităm la raportul disproporţionat în termeni de distrugere, număr de morţi şi de persoane strămutate: de mai mult de 30:1, dacă ne uităm doar la numărul de palestinieni şi israelini ucişi. Iar acest dezechilibru este accentuat şi mai mult prin contribuţia masivă şi nedezminţită a SUA, la nivel politic, diplomatic, militar, dar şi la nivelul serviciilor secrete, în favoarea Israelului, la care se adaugă şi sprijinul Marii Britaniei, al Germaniei şi al altor ţări occidentale, în contrast cu sprijinul limitat şi în mare ineficient pe care palestinienii îl primesc de la Iran, de la câteva state arabe şi de la câţiva actori nestatali.
Nivelul fără echivalent în istoria recentă de moarte, distrugere şi foamete cu care se confruntă Fâşia Gaza la mâna Israelului şi numărul mare de victime israeliene, civile şi militare, înregistrat în timpul şi după atacul Hamas din 7 octombrie, pot face ca aceste evenimente să pară unice, nemaiîntâlnite în istorie. În opinia unora, ele reprezintă o ruptură, o escaladare, un fel de „11 septembrie al Israelului” sau o nouă Nakba, un genocid fără precedent. În realitate, însă, cel mai bine putem înţelege tot ce s-a întâmplat dacă punem lucrurile în contextul războiului care are loc de peste un secol în Palestina, în ciuda eforturilor făcute de Israel şi aliaţii acestuia de a nega relevanţa acestui context sau al oricărui context, de fapt, şi de a le cataloga drept nişte atrocităţi oribile, care nu au altă explicaţie decât „barbarismul” caracteristic inamicilor Israelului.
De fapt, atât acţiunile Hamas, cât şi cele ale Israelului, de după 7 octombrie, sunt strâns legate de cei şaptezeci şi şapte de ani în care Israelul a dus o politică de purificare etnică, a menţinut un regim de ocupaţie militară în Palestina şi a continuat să le confisce palestinienilor pământurile, în timp ce Fâşia Gaza se află sub asediu de decenii întregi şi se confruntă cu cea mai cruntă sărăcie, situaţie împotriva căreia se revoltă din când în când, adesea recurgând la atacuri violente. Ceea ce nu înseamnă totuşi că nu au avut loc nişte schimbări evidente după 7 octombrie. Şi, deşi este imposibil acum să ne dăm seama ce vor însemna ele pe termen lung, în contextul în care Israelul continuă – fără niciun fel de repercursiuni – măcelul în Fâşia Gaza, unde are loc un dezastru umanitar, acesta fiind acum un teritoriu devastat, un teritoriu al morţii şi înfometării, dar şi un teritoriu în care unii israelieni încă mai sunt ţinuţi prizonieri. Chiar dacă îmi este imposibil acum să îmi imaginez cum vor evolua lucrurile, pot în schimb să încerc să fac o primă analiză pe baza datelor pe care le am până în prezent.
Noutatea, dacă ne gândim la tot acest lung război, o reprezintă amploarea distrugerii şi a răului făcut populaţiei civile palestiniene într-un timp atât de scurt. Şi reiau aici cuvintele unui specialist în genocid :
Dacă îi luăm în considerare pe toţi cei ucişi şi răniţi, miile de oameni îngropaţi sub dărâmături, dar şi miile de morţi „indirecte” rezultate în urma distrugerii infrastructurii militare, miile de copii care nu îşi vor mai reveni niciodată complet după foametea şi traumele îndurate, putem trage fără niciun fel de rezervă concluzia că Israelul i-a supus pe palestinienii din Gaza, dintre care majoritatea sunt refugiaţi rezultaţi în urma partiţiei Palestinei în 1948 sau descendenţi ai acestora, „unor condiţii de viaţă planificate cu bună ştiinţă pentru eradicarea lor”, conform Articolului II(c) al Convenţiei ONU privind Genocidul, din 1948.
De asemenea, un alt aspect care constituie o noutate îl reprezintă numărul mare de victime înregistrat în rândul populaţiei civile israeliene în urma atacului Hamas din 7 octombrie, care a primit toată atenţia elitelor din ţările Occidentale, în ciuda faptului că numărul de victime care a rezultat în rândul palestinienilor, în urma acţiunilor Israelului de după această dată, este mult mai mare. Dacă luăm în calcul numărul de victime civile şi numărul de oameni dislocaţi, vorbim de cel mai letal episod din tot acest lung război început în 1948. În momentul în care scriu această postfaţă, conform estimărilor, numărul civililor palestinieni morţi se ridică la 50 000, dintre care 10 000 de oameni sunt daţi dispăruţi, presupunându-se că sunt morţi. De partea cealaltă, au fost ucişi mai mult de 950 de civili israelieni, majoritatea în atacul din 7 octombrie. Numărul total al celor ucişi, inclusiv combatanţi şi persoane dispărute, se ridică astfel la cel puţin 60 000 de palestinieni şi aproape 1 900 de israelieni . Este posibil, însă, ca această cifră să fie mai mică decât cea reală: un studiu al publicaţiei medicale britanice The Lancet estima că, după octombrie 2024, în Gaza, „numărul real de morţi depăşeşte probabil 70 000” . Acest număr a crescut însă în lunile care s-au scurs între timp, în special în urma atacurilor teribile ale Israelului din săptămânile dinaintea acordului de încetare a focului din ianuarie 2025, dar şi în timpul repetatelor încălcări ale acordului şi după reluarea atacurilor şi a blocadei la care este supusă Fâşia Gaza în întregime, începând cu martie 2025. Aproape 118 000 de palestinieni şi mai bine de 6 000 de israelieni au fost răniţi până acum, iar aceste cifre nu-i includ pe cei 906 de palestinieni ucişi (peste 100 dintre ei fiind copii) de către armata israeliană şi coloniştii înarmaţi din Malul de Vest după 7 octombrie , şi nici pe cei 4000 de oameni ucişi în Liban, în timpul ofensivei israeliene de acolo.
Deşi nu ştim, şi e posibil să nu aflăm niciodată, numărul exact al palestinienilor ucişi şi răniţi, acesta este oricum cel mai mare număr de victime înregistrat în oricare dintre etapele acestui război de o sută de ani. Niciodată înainte nu au mai murit atât de mulţi palestinieii: în războiul din 1947-1949 au fost ucişi în jur de 15 000 de civili şi luptători palestinienii. În timpul invaziei Libanului de către Israel din 1982 şi al asediului Beirutului, au fost ucişi în jur de 19 000 de civili şi luptători palestinieni şi libanezi. În timpul celor două intifade şi al celor patru atacuri majore ale Israelului asupra Fâşiei Gaza au murit poate 11 000 de palestinieni. Astfel, numărul total de morţi din Gaza, care se ridică probabil la 70 000, din aceste optsprezece luni, este probabil mai mare decât numărul de palestinieni ucişi de Israel din 1948 până acum. Cei 190 000 de morţi şi răniţi din Gaza reprezintă mai mult de 8.5 la sută din populaţia de 2,2 milioane de palestinieni de dinainte de război. Iar dacă mai luăm în calcul şi rata extrem de mare a mortalităţii înregistrată în rândul palestinienilor ca urmare a bolilor, malnutriţiei, expunerii la substanţe toxice, rănilor netratate şi altor cauze, ca rezultat direct al distrugerii de către Israel a aproape întregii infrastructuri de sănătate din Gaza, atunci numărul total de ucişi, răniţi şi mutiaţi poate atinge chiar 10 la sută din populaţia totală. Ca să nu mai vorbim de efectele pe termen lung ale acestor experienţe traumatice, în special asupra copiilor.
De partea cealaltă, au fost ucişi mai mult de 950 de civili în această etapă, cea mai lungă, a războiului, cel mai mare număr de morţi de după 1948 . La polul opus, în cea de-A Doua Intifadă, 2000-2004, au fost ucişi în jur de 720 de civili israelieni, numărul fiind semnificativ mai mic în cazul oricăruia dintre celelalte războaie duse de Israel împotriva statelor arabe, OEP, Hezbollah sau Hamas, începând cu anul 1948. În jur de 900 de soldaţi, poliţişti şi agenţi de securitate israelieni au fost ucişi până acum, şi mai mult de 6 000 răniţi . Dintre cei ucişi, 400 au murit în atacul din 7 octombrie, 2023, iar restul de atunci încoace, în principal în timpul operaţiunilor din Gaza şi Liban . Această cifră le depăşeşte pe cele înregistrate în timpul războiului din Sinai, din 1956, în timpul războiului din 1967 sau în timpul invaziei din Liban, din 1982, în timpul celei de-A Doua Intifade sau a războiului din Liban, din 2006. Doar în timpul războiului din 1948, în timpul Războiului de Uzură din 1973 şi în timpul războiului din 1973 a înregistrat armata israeliană mai multe victime.
De asemenea, niciodată în timpul acestui război, care a durat un secol, nu a existat un număr mai mare de palestinieni forţaţi să-şi abandoneze casele. În contextul în care 750 000 de palestinieni – mai mult de jumătate din populaţia palestiniană de la acea vreme – au fost forţaţi să plece din ceea ce va deveni Israel, în perioada 1947-1949, ca urmare a politicii de purificare etnică practicată de Israel, şi încă 300 000 din Malul de Vest şi Fâşia Gaza, după războiul din 1967, acum vorbim de aproximativ două milioane de locuitori din Fâşia Gaza forţaţi să-şi părăsească casele, mulţi dintre ei sub ameninţarea armei . Majoritatea acestora sunt descendenţii palestinienilor care au devenit refugiaţi în 1948, după ce trupele israeliene i-au adus forţat în Fâşia Gaza din oraşele şi satele învecinate din sudul Palestinei. Este imposibil de spus dacă aceşti palestinieni vor primi vreodată permisiunea să se întoarcă să-şi reconstruiască casele, sau dacă Israelul îi va forţa până la urmă să plece şi din Gaza şi să părăsească definitiv Palestina, într-o continuare încă şi mai agresivă a Nakbăi. Între timp, în jur de 200 000 de israelieni au fost forţaţi să se relocheze, părăsindu-şi satele şi oraşele din zonele de graniţă de lângă Fâşia Gaza şi Liban, după atacul din 7 octombrie şi atacurile cu bombă ulterioare ale Hamas şi ale aliaţilor săi din sud, precum şi ale Hezbollah şi ale aliaţilor săi din nord. În plus, în jur de 250 de civili şi soldaţi israelieni, dar şi cetăţeni străini au fost răpiţi pe 7 octombrie, 2023. Jumătate dintre ei au fost eliberaţi în schimburile ulterioare de prizonieri, din luna următoare, în timp ce alţii au fost schimbaţi în ianuarie 2025. În acest moment, au mai rămas câteva zeci de israelieni, mulţi dintre ei soldaţi, ţinuţi în captivitate, dintre care mulţi sunt probabil deja morţi.
Imaginea de deschidere arată palestinienii care caută prin rămășițele unei case după ce a fost lovită de un atac aerian israelian. Gaza, 15 mai 2023. Foto: Anas Mohammed
