La nici un an după finalul celui de al doilea mandat al lui Klaus Iohannis, apare volumul colectiv Epoca Klaus Iohannis? România între 2014 și 2025, publicat la editura Tact. Volumul este coordonat de Mihnea Bâlici, Anca Bîrnoiu, Veronica Lazăr, Catrinel Rădoi și Vali Stan, care propun un bilanț critic al celor aproape unsprezece ani de președinție ai fostului președinte (și nu numai).
Autoarele și autorii capitolelor din acest proiect sunt Elena-Daniela Ana, Maria-Luiza Apostolescu, Cornel Ban, Vlad Bejinariu, Anca Bîrnoiu, Vladimir Borțun, Cosmin Cercel, Sorana Constantinescu, Dana Domșodi, Andreea Gheba, Marius Ghincea, Ruxandra Gubernat, Andrei Constantin Gudu, Mihai Iacob, Anna Iosif, Ruxandra Ivan, Adina Marincea, Oana Mateescu, Diana Mărgărit, Tudorina Mihai, Lisia Pamfilie, Simion Pop, Ioana Simina Popescu, Iulia Popovici, Carina Puiu, Cristina Raț, Costi Rogozanu, Ioana-Roxana Rotaru, Gabriel Troc, Ana Țăranu, Andrei Țăranu, Sebastian Țoc și Ștefan Voicu.
Va putea fi găsit în curând în librării și pe site-ul editurii Tact.
Epoca Klaus Iohannis?
În decembrie 2024, trebuia să se încheie ultimul mandat al președintelui liberal Klaus Iohannis. Pe 24 noiembrie, primul tur al alegerilor prezidențiale s-a încheiat cu victoria neașteptată a unui candidat-surpriză antisistem, suveranist și filolegionar, Călin Georgescu, cu aproximativ 23% din voturi. Multiple explicații au venit dinspre elitele liberale și pro-europene, șocate în acel punct de direcția aparent neașteptată în care au luat-o preferințele populare ale electoratului. Dacă momentul Georgescu este efectul TikTok, al infiltrării boților ruși pe platformele de social media sau al gafei impardonabile a Partidului Național Liberal (PNL) de a-și redirecționa contra cost o parte din voturi în detrimentul candidatului prezidențial al Partidului Social Democrat (PSD), Marcel Ciolacu, este mai puțin important decât o analiză sistemică a episodului electoral de anul trecut. Cu alte cuvinte, încă lipsește o înțelegere clară a legăturii dintre cauzele care au declanșat evenimentele din toamna lui 2024 și fenomenele de adâncime care au permis apariția lor. Ceea ce contează este că acest candidat nu numai că a reușit să mobilizeze o pătură semnificativă și eterogenă a populației – în special diaspora românească din Europa de Vest –, ci a și schimbat înseși regulile jocului: din această dată încolo, centrul politic s-a îndreptat și mai mult către dreapta, făcând loc unor discursuri cu tentă tot mai reacționară în rândurile partidelor politice din establishment. Acestea din urmă au încercat, pur și simplu, să se salveze din falimentul simbolic în care intraseră. Nu este o întâmplare că niciun partid istoric nu a reușit să-și trimită candidatul în turul doi al alegerilor prezidențiale, cum nu e nici că adversarul lui Georgescu în cadrul acestuia urma să fie reprezentantul celuilalt partid așa-zis „antisistem”, dar într-o culoare mai liberală: Elena Lasconi, președinta de atunci a partidului Uniunea Salvați România (USR).
Mobilizarea anti-Georgescu a fost rapidă atât în presă, cât și în stradă. Protestele de pe 26 noiembrie din Piața Universității păreau să sugereze o revenire a spiritului civic care marcase și manifestațiile împotriva lui Liviu Dragnea din 2017–2018. Între timp, tensiunile ideologice și, mai ales, de clasă din rândul populației au devenit tot mai flagrante: clasa de mijloc europenizată din marile orașe se afla în contrast nu doar cu clasa de mijloc din provincii, ci și cu păturile pauperizate ale României din rural și din urbanul mic care, nu demult, erau reprezentate de aproape-defunctul PSD. În intermezzo-ul parlamentarelor de pe 1 decembrie, PSD câștigă cu 22%, marcând însă cel mai slab scor la alegerile pentru Parlament din istoria partidului, iar așa-zisul bloc suveranist – format din AUR, partidul S.O.S. România (condus de Diana Șoșoacă) și Partidul Oamenilor Tineri (POT) – obține, adunat, o treime din voturi. Renumărarea voturilor pentru primul tur prezidențial în urma cerinței Curții Constituționale a României (CCR) de pe 28 noiembrie nu modifică rezultatele. Pe 6 decembrie, când unii români din diaspora începuseră deja să meargă la urne, CCR invalidează alegerile prezidențiale din 24 noiembrie. Ceea ce pare a fi „a doua șansă” a democrației liberale din România ajunge să ultragieze opoziția suveranistă, până în punctul în care narațiunea dominantă a electoratului acestui pol politic ajunge să asemene evenimentul de pe 6 decembrie cu o „lovitură de stat”. Neîncrederea în sistem capătă valențe maxime, ducând la apariția sau, mai bine zis, la dezvoltarea teoriilor conspirației care căpătaseră deja undă verde în urma pandemiei de COVID-19 și a crizei provocate de războiul din Ucraina. În acest context al incertitudinilor și al crizelor, mandatul lui Iohannis capătă o prelungire de câteva luni. În continuarea atitudinii de pasivitate deja celebre a fostului președinte și pe fondul deja controversat al opacității cheltuielilor diplomatice prezidențiale, al lipsei contactului cu presa sau al reamenajării costisitoare a unei vile de protocol destinate șefului de stat, această decizie va crea nemulțumire suplimentară în rândul taberelor antisistem. Suveraniștii și USR vor iniția o cerere de suspendare la începutul acestui an, însă Iohannis va profita de unul dintre rarele sale momente de agency din cariera lui politică și își va anunța demisia începând de pe 12 februarie. Astfel, Ilie Bolojan devine președintele interimar până la reluarea alegerilor din mai.
*
Iată, așadar, finalul zbuciumat al celor două mandate ale președintelui Iohannis. Deși avem de-a face cu o perioadă politică marcantă – prin instabilitate guvernamentală (unsprezece cabinete diferite au apărut și s-au dizolvat pe perioada celor zece ani și două luni în care a activat Iohannis ca șef de stat!), tragedia de la clubul Colectiv, consolidarea serviciilor secrete și a „statului paralel”, protestele anticorupție din ultima jumătate a deceniului 2010, pandemia și războiul de la graniță declanșat de Rusia împotriva Ucrainei, ca să enumerăm cele mai importante evenimente/fenomene –, cu greu putem vorbi despre o prezență prezidențială prea vivace pe parcursul acestor ani. Pe plan economic, România a traversat în aceeași perioadă o etapă de creștere aproape constantă, ilustrată de atragerea fondurilor europene, majorarea investițiilor străine, dezvoltarea fondului industrial domestic și, ca rezultat, reducerea discrepanțelor materiale față de media Uniunii Europene (UE) – chiar dacă inegalitățile sociale și infrastructura deficitară au rămas probleme majore. Într-adevăr, Iohannis face o figură greu de distins în acest peisaj complex, mai ales în al doilea său mandat, până și comparativ cu implicarea sa mai activă în prima parte a epocii (vezi, de exemplu, participarea la protestele anti-PSD). Cu toate acestea, nu putem ignora faptul că finalul președinției sale ne-a adus în mijlocul unei crize economice și politice sistemice mai ample decât episodul electoral din 2024, care este legată și de valul mai recent de austeritate din mandatul premierului activ la ora scrierii acestor rânduri, Bolojan. Victoria independentului Nicușor Dan (53,60%) în detrimentul lui Simion (46,40%) în cadrul celui de-al doilea tur al prezidențialelor de pe 18 mai nu a făcut decât să peticească temporar o problemă socio-economică mai veche, care, cel mai probabil, se va accentua cu politicile publice aplicate de guvernul liberal actual.
Chiar și așa, temporalitatea acestei crize ridică probleme. Își are rădăcinile în pierderea legitimității publice pe fondul austerității caracteristice ceaușismului târziu? Sau suprapune ea mai degrabă cu întreaga perioadă postcomunistă? Începe cu neodezvoltaționismul populist al anilor imediat postdecembriști, cu disponibilizările și inflația de la începutul anilor 1990 sau cu „terapia de șoc” neoliberală din ‘96? Ori cu anii 2000, guvernul condus de Adrian Năstase și pregătirea terenului pentru aderarea la NATO și europenizare? Cu 2008, criza financiară și programul de austeritate al președintelui Traian Băsescu? Sau debutează mai recent, din 2014 încoace, adică în cele două mandate ale lui Iohannis?
*
Oricât de dificilă și problematică este alegerea unei borne istorice care să marcheze începutul crizei politice care ne-a adus aici, trebuie să admitem că periodizarea aleasă influențează explicația. Având în vedere că titlul acestei cărți este Epoca Klaus Iohannis?, este evident că în cele ce urmează privilegiem întrebarea de la finalul secțiunii anterioare. Așadar, considerăm că există o legătură structurală între mandatele lui Iohannis și gestionarea defectuoasă a crizelor multiple din România intervalului 2014–2025. Aceste crize au culminat cu ascensiunea unei drepte suveraniste de tip nou, care a căpătat forme diferite și mai mature față de iterațiile ei anterioare, fie ele sub forma unor fenomene para-politice underground, fie a unor formațiuni politice mai închegate, precum Partidul România Mare (PRM) sau Partidul Poporului Dan Diaconescu (PP-DD). Suveranismul contemporan nu doar că este ancorat într-o rețea transnațională a extremelor drepte, dar pare că răspunde și unor nevoi și interese de clasă ale populației pe care regimul Iohannis le-a lăsat să se coaguleze în fundalul drumului său pro-occidental. Ceea ce rămâne de explicat este natura acestui regim: este ea o epocă delimitată în istoria recentă a spațiului românesc sau o etapă eterogenă, de tranziție între regimuri? Și este oare just să interpretăm o epocă prin cheia poate celui mai masiv fenomen de la finalul său, ascensiunea extremei drepte? Considerăm că acest fenomen din urmă pune în lumină efectele mai puțin vizibile ale politicilor iohannisiene. De altfel, același fenomen, oarecum sincron cu altele de același gen din alte țări, inclusiv în imediata vecinătate a României, sugerează că lentila analitică trebuie lărgită pentru a identifica conexiuni cu anumite evoluții și evenimente transnaționale.
Mai mult, cititoarele și cititorii vor fi remarcat că titlul cărții de față face referire evidentă la volumul coordonat de Florin Poenaru și Costi Rogozanu acum un deceniu, Epoca Traian Băsescu: România în 2004–2014 (Tact, 2014). Decizia de a realiza o carte-răspuns la adresa acestui bilanț editorial anterior vine cu o serie de motivații ideologice și strategice, dar și cu provocări teoretice, metodologice și istorice. Cititoarea va remarca faptul că un descrierea unui volum despre Klaus Iohannis se deschide cu un episod care are prea puțin de-a face cu figura prezidențială din titlu: criza electorală de la finalul anului trecut. Pare că, în mijlocul evenimentelor socio-politice cu care ne-am confruntat din noiembrie 2024 încoace, Iohannis și politicile lui nu au reprezentat neapărat un punct major de interes pentru analistele sau editorialistele locale. Într-adevăr, pe parcursul celor două mandate, figura publică a lui Iohannis a fost mai degrabă absentă (prin abținerea de la dezbateri electorale, lipsa interviurilor și conferințelor de presă, dezinteresul afișat față de probleme legate de justiție când acestea nu aveau de-a face cu opoziția social-democrată, opacizarea deciziei de a crește bugetul și personalul serviciilor secrete etc.). Astfel, pe lângă constrângerile Administrației Fondului Cultural Național (AFCN), un motiv pentru care ne-am mobilizat să realizăm acest volum colectiv atât de repede este și faptul că, dacă am fi așteptat mai mult, era posibil ca lumea să îl fi uitat deja pe protagonist. Acest fapt ne pune într-un contrast evident față de „epoca Traian Băsescu”, al cărei personaj eponim – președintele „jucător”, dispus să își asume riscuri, proiectant principal al consolidării instituțiilor statului cu rol represiv, al luptei anticomuniste și al austerității de după criza economică din 2008 – a fost memorabil din mai multe puncte de vedere. Dincolo de implicarea efectivă a instituției prezidențiale în transformările locale, cele două mandate ale lui Băsescu par să coaguleze un interval istoric destul de bine delimitat. Astfel, dacă în cazul epocii Băsescu austeritatea, anticomunismul și adâncirea integrării țării pe piețele globale păreau să fie conceptele centrale ale practicilor sale neoliberale politico-economice, epoca Iohannis este dificil de redus la o singură practică economică sau strategie politică.
Prin urmare, urmărind într-o măsură metodologia stabilită de volumul anterior despre președinția Băsescu, volumul de față nu este neapărat despre Iohannis ca actor decizional, cât despre societatea românească a ultimilor ani. Diferența constă în faptul că, spre deosebire de protagonistul hiperinfluent al volumului coordonat de Poenaru și Rogozanu, importanța lui Iohannis este mai degrabă vizibilă in absentia. Prezența lui discretă trebuie privită ea însăși ca aflându-se sub niște determinări și procese structurale mai ample. Întrebările pe care și le pune acest proiect sunt următoarele: Ce anume definește intervalul 2014–2025 când vine vorba de transformări locale politice și socio-economice? Avem de-a face cu o repoziționare a României în peisajul capitalismului global? În ce mod a restructurat integrarea mai profundă a țării în acest sistem relațiile socio-economice interne? Este gestionarea crizei menționate mai sus subsumată unui plan de dezvoltare coerent? Care sunt efectele acestei incertitudini publice?
Contribuțiile acestei cărți par să propună problematizări, periodizări și răspunsuri diferite. Cu toate acestea, opticile angajate aici converg într-o direcție similară. Se poate remarca faptul că, ajuns la putere pe fondul atât unor aspirații reformiste față de aparatul de stat și partidele politice, cât și al promisiunii unei Românii a „lucrului bine făcut”, Iohannis a continuat, alături de guvernele cu care a coabitat, liniile de forță neoliberale stabilite deja de predecesorii săi (în special de Băsescu): privatizarea activelor statului, politici fiscale austere, reforma sistemului judiciar în vederea eliminării corupției din justiție perorate de Mecanismul de Cooperare și Verificare (MCV) al Comisiei Europene, demantelarea statului social și atragerea investitorilor străini prin menținerea taxelor reduse și a unei legislații a muncii regresive, chiar dacă nu tradusă prin reducerea voită a salariilor. Spre deosebire de președintele anterior, Iohannis pare că s-a implicat prea puțin în luările de decizie ale Guvernului, în dezbaterile publice ale zilei sau în relațiile diplomatice ale României. În cel mai bun caz, funcția sa cea mai vizibilă a fost cea de contrapondere simbolică și tactică față de sistemul de „baroni locali” al PSD-ului, o funcție aparentă de outsider (a)politic, pe fondul căreia și-a câștigat ambele mandate prezidențiale. Cu toate acestea, Iohannis s-a dovedit a fi un păpușar din umbră inclusiv în jocul politic mai larg, făcând blat dupa blat cu liderii PSD, manipulând culisele PNL-ului și ținând USR-ul la o distanță convenabilă. Ceea ce trebuia să fie un regim al transparenței decizionale, al întăririi cadrului justițiar și al unui occidentalism „gospodăresc” a lăsat loc, pe de o parte, unei creșteri a influenței instituțiilor tehnocrate anticorupție, a serviciilor de informații și a capitalului străin și, pe de altă parte, apariției unui vid de reprezentabilitate populară la nivelul elitelor politice prin marginalizarea electoratului din rural și urbanul mic. În tot acest timp, apar tentative timide de politici guvernamentale sociale care complexifică planul pur neoliberal caracteristic epocii Băsescu. Altfel spus, diverse guvernări au încercat să intervină uneori în funcționarea economiei, însă într-un mod prea slab încât să modifice direcția generală moștenită din perioada precedentă. În timpul mandatelor Iohannis, România a înregistrat rate de creștere economică record la nivelul întregii UE, dar beneficiile acestei expansiuni au rămas inegal distribuite – atât între clase sociale, cât și între regiuni –, țara adâncindu-și dependența față de fonduri europene, investiții străine și importuri. Stabilitatea aparentă rezultată dintr-un astfel de regim politico-economic eterogen devine tot mai precară pe parcursul celui de-al doilea mandat prezidențial, aflat sub semnul unor șocuri externe ca pandemia și războiul din Ucraina, cât și al evoluțiilor interne precum intrarea formațiunilor de extrema dreaptă în Parlament. În aceste momente de criză, lipsa unor schimbări sistemice – care ar fi fost posibile doar prin redistribuire economică și prin întărirea statului social –, împreună cu vidul de putere despre care vorbeam anterior, prilejuiește apariția unui discurs reacționar devenit partinic, care canibalizează, treptat, luptele pe care o critică de stânga ar fi trebuit să le adreseze printr-un proiect popular de durată.
Per total, cartea de față sugerează că „epoca Iohannis” se conturează ca o combinație tensionată între succes aparent și eșec instituțional, între dinamici economice robuste și o scenă politică marcată de instabilitate cronică. Criza politică, socială și economică lăsată în urmă arată o țară în care instituțiile statului s-au menținut formal pe linia de plutire, dar în care încrederea publică în ele s-a prăbușit, lăsând loc unor noi forțe politice în continuă ascensiune, după cum a arătat începutul acestui articol.
