Imperiu, un text indispensabil pentru mișcarea de stângă a fost tradus anul trecut la editura ULBS. Scris de filosofii post-marxiști Michael Hardt and Antonio Negri la jumătatea anilor '90 (și publicat în 2000) volumul analizează lumea în care trăim și relațiile de putere care se nasc în ea. Mare parte din carte se concentrează și pe imaginarea unor forme de rezistență la omniprezența și omniputerea Autorității.
Născut în Michael Hardt este un filosof american. Pe lângă studiile sale filosofice Hardt a studiat și literatura comparată.
În 1986 l-a cunoscut pe filosoful italian Antonio Negri (1933-2023) și încetul cu încetul cei doi au început să colaboreze împreună. Negri fusese activ în politica italiană, în 1969 fondând grupul radical stângă Potere Operaio și apoi a fost un membru fruntaș al organizației de extremă stânga Autonomia Operaia.
Pentru a înțelege mai bine ediția în română a Imperiului i-am rugat pe traducătorii Mihai Țapu și Mihnea Bâlici să ne spună câteva cuvinte despre cum a fost munca la carte.
Faptul că noi am fost duo-ul selectat de editura ULBS să traducă în română Imperiul lui Michael Hardt și Antonio Negri (2000) este, parțial, ironic. În ciuda unor diferențe de perspectivă dintre noi doi – Mihnea pare să țină cu dinții de o tradiție marxistă mai conservatoare, în timp ce Mihai se apropie mai degrabă de versantul acceleraționist al stângii –, împărțim un fel de scepticism față de interpretările și strategiile deleuziene ce par să populeze mare parte din proiectul celor doi teoreticieni. Să fim onești, pe perioada traducerii mai mult ne-am trimis unul altuia pasaje cu scopul de a le demonta. Cu toate acestea, critica noastră n-ar avea sens dacă acest pilon teoretic al științei politice și al studiilor culturale nu ar fi intrat, chiar și cu întârzierea de rigoare, în discursul public românesc. Credem că traducerea aceasta nu este doar mult-așteptată în câmpul stângii intelectuale românești, precară din punct de vedere numeric și lipsită de resurse bibliografice esențiale, ci reintroduce, aici și acum, o serie de probleme tot mai stringente pentru policriza economică, politică, identitară și climatică pe care o străbatem. Dacă soluțiile oferite de Hardt și Negri sunt utile sau nu – asta rămâne la latitudinea comunităților de cititori să decidă. Ce e important este că am făcut accesibil în română un text de bază al culturii stângiste occidentale, în privința căruia urmează să ne lămurim împreună.
Ce trebuie să înțelegem este că Imperiu nu este your usual post-Marxist textbook. Suntem departe de încercările regretabile ale unor Ernesto Laclau și Chantal Mouffe de a extirpa clasa socială din instrumentarul stângii. Lui Antonio Negri i se pot imputa multe, dar nu că s-a îndepărtat de muncitori și de praxis, dată fiind asocierea lui de lungă durată cu „operaismul” italian, pentru care a și plătit cu câțiva ani în închisoare între 1979 și 1983. La rândul lui, Michael Hardt nu este doar jumătatea deleuziană a duo-ului, ci și un activist de cursă lungă, al cărui interes civic se întinde de la criza energetică din anii ‘70 până la protestele Occupy. Experiența celor doi este suficientă încât să ne facă mai atenți asupra a ceea ce au de spus. Imperiul poate părea doar un alt liant în gândirea politică de dreapta ori de stânga care încearcă să conceptualizeze un nou mod de producție ce depășește capitalismul și nu este nici socialismul proorocit de Marx. Am văzut asta acum jumătate de secol la Daniel Bell cu societatea post-industrială, o vedem și astăzi la tehnofeudalismul lui Yannis Varoufakis.
Cu toate acestea, Imperiul lui Hardt și Negri pare să fie ceva mult mai pervers decât o nouă etapizare teleologică și/sau alarmistă. Coincide, la nivel economic, cu capitalismul multinațional al lui Ernest Mandel, dar, în ceea ce privește ideologia (fiindcă ea contează mai mult pentru cei doi teoreticieni), este un proiect administrativ și juridic care se auto-legitimează în cele mai paradoxale moduri. Ce ne spun Hardt & Negri este că nu există o ieșire propriu-zisă din Imperiu, întrucât toate reușitele și revendicările stângii – în economie sau prin „conștiință” – au dus, de fapt, la întărirea simbolică a noului Leviatan. Aceasta este o idee prețioasă, chiar dacă nu neapărat nouă – de la Jameson, Žižek și până la Mark Fisher, am tot auzit în ultima vreme variații pe tema imposibilității depășirii capitalismului. Ce-i desparte, însă, pe cei doi teoreticieni, Negri și Hardt, de ceilalți abia numiți este încercarea de a propune o soluție la subsumarea reală, și aparent exhaustivă, a capitalismului.
Mulțimea. Într-un singur cuvânt, doar în aparență banal, asta ar fi soluția lui Negri și Hardt. Împotriva tuturor mecanismelor și proceselor de ierarhizare, verticalizare, birocratizare, centralizare și subsumare pe care capitalismul le-a dezvoltat și perfecționat de-a lungul timpului, mulțimea ar trebui să se poziționeze rizomatic, non-ierarhic, descentralizat, fluid, mereu în mișcare și în căutare de modalități de organizare radicale, capabilă să renunțe constant și subit la orice forme – politice sau mentale – ar părea câtuși de puțin cooptate de capital. Fără să se încorseteze în formule identitare prestabilite, conceptualizate negativ din cauza presupusei reducții pe baza căreia operează, mulțimea se delectează cu diferențele infinitezimale, dar infinite, și deci cu atât mai complexe, dintre fiecare persoană care o compune. Mulțimea refuză capitalismul, se retrage din structurile sale, însă creează mereu noi forme de organizare imanentă, puternic ancorate în necesitățile membrilor săi.
Sigur că soluția lui Negri și Hardt are un flavour anarhist, grassroots, căruia i s-ar putea răspunde simplu, și realist din anumite puncte de vedere: „bun, și cum punem în aplicare ce scrieți voi?”. Este o întrebare legitimă și importantă, care a stat, de multe ori în timpul traducerii, și în spatele micilor răutăți pe care le schimbam între noi despre proiectul din Imperiu. În același timp, este și o întrebare reductivă, și poate paradoxal chiar puțin defetistă, care elimină din start elanul imaginativ al celor doi autori. Se prea poate ca, în vremurile pe care le trăim chiar acum, un astfel de elan (prea) optimist să pară redundant și deloc urgent. Sau poate că ar fi tocmai catalizatorul unor noi viziuni radicale despre colectivitate și agentivitate.
Mai jos poți citi un fragment din volumul Imperiu.
Imperiu
NON-LOCUL EXPLOATĂRII
Înainte de a adresa această problematică, permiteți-ne o digresiune scurtă. Am menționat mai devreme că metoda teoretică a lui Marx, în linie cu tradiția criticilor moderne ale modernității, este situată în dialectica dintre interior și exterior. Luptele proletare constituie – în termeni reali, ontologici – motorul dezvoltării capitaliste. Ele constrâng capitalul să adopte niveluri mai înalte de tehnologie și, astfel, să transforme procesele de muncă. Luptele forțează capitalul în mod continuu să reformeze relațiile de producție și să transforme relațiile de dominație. De la manoperă la industrie pe scară largă, de la capital financiar la restructurarea transnațională și globalizarea pieței, inițiativele forței de muncă organizate sunt cele care determină figura dezvoltării capitaliste. Prin această istorie, terenul exploatării este un spațiu determinat dialectic. Forța de muncă este cel mai intern element, însăși sursa capitalului. În același timp, însă, forța de muncă reprezintă exteriorul capitalului, adică locul unde proletariatul ia seamă de propria valoare de întrebuințare, de propria autonomie, și unde își ancorează speranța pentru eliberare. Refuzul exploatării – sau, în realitate, rezistența, sabotarea, insubordonarea, rebeliunea și revoluția – constituie motorul realității în care trăim și, în același timp, este opoziția lui existentă. În gândirea lui Marx, relația dintre interiorul și exteriorul dezvoltării capitaliste este complet determinată prin poziția duală a proletariatului, atât în interiorul, cât și în afara capitalului. Această configurație spațială a dus la multe poziții politice, fondate pe visul afirmării unui loc pentru valoarea de întrebuințare, pură și separată de valoarea de schimb și de relațiile capitaliste.
În lumea contemporană, această configurare spațială s-a schimbat. Pe de o parte, relațiile de exploatare capitalistă se extind pretutindeni, fără să mai fie limitate la fabrici, ci tind să ocupe întregul teren social. Pe de altă parte, relațiile sociale investesc cu totul relațiile de producție, făcând imposibilă orice externalizare între producția socială și producția economică. Dialectica dintre forțele productive și sistemul de dominație nu mai are niciun loc determinat. Înseși calitățile forței de muncă (diferență, măsură și determinare) nu mai pot fi înțelese și, similar, exploatarea nu mai poate fi localizată și cuantificată. Ținta exploatării nu se mai limitează la anumite tipuri de muncă. Acum vizează capacitatea universală de a produce – cu alte cuvinte, întreaga activitate socială și puterea pe care o generează. Această muncă abstractă este o activitate fără loc și, totuși, e foarte puternică. Este cooperarea seriilor de creiere și mâini, de minți și corpuri; este totodată non-apartenența și difuziunea socială creativă a muncii vii; este dorința și chinul mulțimii de muncitori mobili și flexibil; și, în același timp, este energie intelectuală și lingvistică și construcția comunicativă a mulțimii de muncitori intelectuali și afectivi.
Interiorul definit de valoarea de întrebuințare și exteriorul definit de cea de schimb nu se găsesc nicăieri și, prin urmare, orice politică a valorii de întrebuințare, care s-a bazat mereu pe o iluzie a separabilității, este acum definitiv de neconceput. Asta nu înseamnă, însă, că producția și exploatarea s-au oprit. Cum nu au ajuns la un sfârșit nici inovația și dezvoltarea, nici restructurarea continuă a relațiilor de putere. Din contră, astăzi, mai mult ca niciodată, pe măsură ce forțele productive tind să fie complet de-localizate, complet universale, ele nu produc doar mărfuri, ci și relații sociale bogate și puternice. Aceste noi forțe productive nu dețin niciun loc, însă, deoarece ele ocupă toate locurile și produc și sunt exploatate în acest non-loc nedefinit. Universalitatea creativității umane, sinteza libertății, a dorinței și a muncii vii, este ceea ce are loc la nivelul non-locului relațiilor postmoderne de producție. Imperiul este non-locul producției mondiale, unde munca este exploatată. În contrast, și fără nicio omologie posibilă față de Imperiu, regăsim aici formalismul revoluționar al republicanismului modern. Acesta este tot un formalism, deoarece nu are un loc, dar este un formalism devenit acum potent, care nu e recunoscut ca abstras de subiecții individuali și colectivi, ci ca o putere generală ce le alcătuiește corpurile și mințile. La nivelul globului, non-locul are un creier, o inimă, un trunchi și membre.
FIINȚA-ÎMPOTRIVĂ: NOMADISM, DEZERTARE, EXOD
Această recunoaștere ne duce înapoi la întrebarea inițială: ce înseamnă să fii un republican astăzi? Am văzut deja că răspunsul critic modern al deschiderii dialecticii dintre interior și exterior nu mai este posibil. O noțiune eficientă a republicanismului postmodern va trebui construită au milieu, pe baza experienței trăite a mulțimii globale. Un element pe care ne putem axa la nivelul elementar și cel mai de bază este voința de a fi împotrivă. În general, dorința de a fi împotrivă nu pare să aibă nevoie de foarte multe explicații. Nesupunerea față de autoritate este una dintre acțiunile cele mai naturale și sănătoase. Nouă ni se pare complet evident că cei exploatați vor rezista și – date fiind condițiile necesare – se vor răzvrăti. O lungă tradiție de cercetători ai politicii au spus că problema nu este de ce oamenii se revoltă, ci de ce nu o fac. Sau, mai degrabă, cum spun Deleuze și Guattari, „problema fundamentală a filosofiei politice rămâne aceea pe care a știut s-o formuleze Spinoza (și pe care a redescoperit-o Reich): «De ce se luptă oamenii pentru aservirea lor ca și cum ar fi vorba despre salvarea lor?»”. Prima întrebare a filosofiei politice de astăzi nu este dacă sau chiar de ce va exista rezistență și revoltă, ci mai degrabă cum să identifici inamicul împotriva căruia să te răzvrătești. Desigur, deseori incapacitatea de a identifica inamicul este cea care conduce voința de a rezista prin cercuri atât de paradoxale. Identificarea inamicului, însă, nu este o sarcină ușoară, dat fiind că exploatarea tinde să nu mai aibă un loc specific și fiindcă suntem imersați într-un sistem al puterii adânc și complex, așa încât nu mai putem determina diferențe sau măsuri specifice. Suferim de exploatare, alienare și control ca inamici, dar nu știm unde să localizăm producerea de oprimare. Și, totuși, încă rezistăm și ne luptăm.
Aceste paradoxuri logice nu ar trebui să fie exagerate. Chiar dacă, pe noul teren al Imperiului, exploatarea și dominarea deseori nu pot fi definite în locuri specifice, ele există oricum ar fi. Globalitatea controlului pe care o impun reprezintă imaginea inversată – similar cu o fotografie în negativ – a generalității activităților productive ale mulțimii. Și totuși, această relație inversată dintre puterea imperială și puterea mulțimii nu indică nicio omologie. De fapt, puterea imperială nu mai poate disciplina puterile mulțimii; poate doar impune controlul asupra capacităților lor sociale și productive generale. Din punct de vedere economic, regimul salarial este înlocuit, ca funcție a reglementării, de către un sistem monetar flexibil și global; stăpânirea normativă este înlocuită de proceduri de control și de poliție; și exercitarea dominației este formată prin rețele comunicative. Așa constituie exploatarea și dominarea un non-loc general pe terenul imperial. Deși exploatarea și dominarea sunt încă experimentate concret, pe trupul mulțimii, ele sunt amorfe într-un asemenea fel încât pare că nu mai au niciun loc în care să se ascundă. Dacă nu mai există niciun loc care poate fi recunoscut ca în afară, trebuie să fim împotrivă în toate locurile. Această ființă-împotrivă devine un element esențial pentru orice poziție politică activă în lume, pentru orice dorință care este eficientă – poate pentru democrație în sine. Primii partizani antifasciști din Europa, dezertori armați confruntându-și propriile guverne trădătoare, erau apt numiți „oameni-împotrivă”. Astăzi, ființa-împotrivă generalizată a mulțimii trebuie să recunoască suveranitatea imperială ca inamic și să descopere mijloacele adecvate pentru a-i răsturna puterea.
Aici vedem, din nou, principiul republican în primă instanță: dezertarea, exodul și nomadismul. Acolo unde, în epoca disciplinară, sabotajul era noțiunea fundamentală a rezistenței, în epoca controlului imperial ar putea fi dezertarea. Acolo unde ființa-împotrivă în modernitate însemna deseori o opoziție directă și/sau dialectică a forțelor, în postmodernitate ființa-împotrivă ar putea fi eficientă într-un fel oblic sau diagonal. Luptele împotriva Imperiului ar putea fi câștigate prin defecțiune și sustragere. Această dezertare nu are un loc; este evacuarea locurilor puterii.
De-a lungul istoriei modernității, mobilitatea și migrația forței de muncă au perturbat condițiile disciplinare care au constrâns muncitorii. Iar puterea a recurs la cea mai extremă violență împotriva acestei mobilități. Astfel, sclavia poate fi plasată pe un continuum cu diversele regimuri ale muncii salariate ca cel mai extrem aparat de represiune folosit pentru blocarea mobilității forței de muncă. Istoria sclaviei negre din Americi demonstrează atât nevoia vitală de control al mobilității muncii, cât și dorința irepresibilă de a fugi din partea sclavilor: de la corăbiile închise ale Pasajului de Mijloc la tehnicile elaborate de represiune folosite împotriva sclavilor evadați. Mobilitatea și nomadismul muncitorilor de masă exprimă mereu un refuz și o căutare a eliberării: rezistența împotriva condițiilor oribile de exploatare și căutarea libertății și a unor noi condiții de viață. Ar fi interesant, de fapt, să se scrie o istorie generală a modurilor de producție din perspectiva dorințelor de mobilitate ale muncitorilor (de la țară la oraș, de la oraș la metropolă, de la un stat la altul, de la un continent la altul) mai degrabă decât să discutăm acea dezvoltare doar din perspectiva reglementării aplicate de capitalul condițiilor tehnologice de muncă. Această istorie ar reconfigura substanțial concepțiile marxiste asupra stadiilor organizării muncii, care a servit drept cadru teoretic pentru numeroși autori, până la Polanyi.
Astăzi, mobilitatea forței de muncă și mișcările migratorii sunt extrem de difuze și de dificil de înțeles. Chiar și cele mai semnificative mișcări de populații ale modernității (incluzând migrațiile negre și albe din Atlantic) sunt evenimente liliputane, raportate la transferurile enorme de populații din timpurile noastre. Un spectru bântuie lumea și este spectrul migrației. Toate puterile lumii vechi sunt aliate într-o operațiune nemiloasă împotriva sa, dar mișcarea este irezistibilă. Împreună cu fuga din așa-zisa Lumea a Treia, sunt fluxuri de refugiați politici și transferuri de forță de muncă intelectuală, pe lângă masivele mișcări ale proletariatului din sectoarele agricole, manufacturiere și ale serviciilor. Mișcările legale și documentate sunt micșorate de migrațiile clandestine: granițele suveranității naționale sunt site, iar fiecare încercare de reglementare completă se lovește de presiuni violente. Economiștii încearcă să explice acest fenomen prezentându-i ecuațiile și modelele, care, chiar dacă ar fi complete, nu ar explica dorința ireprimabilă de mișcare liberă. De fapt, ce împinge din spate este, în mod negativ, dezertarea din condițiile culturale și materiale mizerabile ale reproducției imperiale; dar pozitiv, ce le atrage este dorința de îmbogățire și acumularea de capacități expresive și productive pe care procesele de globalizare le-au determinat în conștiințele fiecărui individ și grup social – și, deci, o urmă de speranță. Dezertarea și exodul sunt forme puternice ale luptei de clasă în și împotriva postmodernității imperiale. Această mobilitate, însă, constituie încă un nivel spontan al luptei și, cum am spus și mai devreme, duce deseori astăzi la o nouă condiție dezrădăcinată a sărăciei și suferinței.
O nouă hoardă nomadă, o nouă rasă de barbari, se va înălța pentru a invada și evacua Imperiul. Nietzsche a fost ciudat de prevăzător în legătură cu destinul lor, în secolul nouăsprezece. „Problemă: unde sunt barbarii secolului douăzeci? În mod evident, ei vor deveni vizibili și se vor consolida abia în urma unor crize socialiste uriașe”. Nu putem spune cu exactitate ce a prevăzut Nietzsche în delirul său lucid, dar în mod cert, ce eveniment recent ar putea fi un exemplu mai puternic al forței dezertării și exodului, al forței hoardei nomade, decât căderea Zidului Berlinului și căderea întregului bloc sovietic? În dezertarea din „disciplina socialistă”, mobilitatea sălbatică și migrația în masă au contribuit substanțial la prăbușirea sistemului. De fapt, dezertarea cadrelor productive a dezorganizat și a lovit inima sistemului disciplinar din lumea birocratică sovietică. Exodul în masă al muncitorilor calificați din Europa de Est a jucat un rol central în provocarea prăbușirii Zidului. Chiar dacă se referă la particularitățile sistemului de stat socialist, acest exemplu demonstrează că mobilitatea forței de muncă poate cu adevărat să exprime un conflict social deschis și să contribuie la distrugerea regimului. Avem nevoie, însă, de mai mult. Avem nevoie de o forță capabilă nu doar să organizeze capacitățile distructive ale mulțimii, ci și să constituie, prin dorințele mulțimii, o alternativă. Contra-Imperiul trebuie să fie o nouă viziune globală, un nou mod de viață în lume.
Numeroase proiecte politice republicane din modernitate presupuneau că mobilitatea este un teren privilegiat al luptei și organizării: de la așa-numiții Socinieni ai Renașterii (artizani și apostoli toscani și lombarzi ai Reformei care, izgoniți din propria țară, au încurajat răzvrătirea împotriva națiunilor catolice ale Europei, din Italia până în Polonia) până la sectele din secolul șaptesprezece care organizau călătorii trans-atlantice ca răspuns la masacrele din Europa; și de la agitatorii Muncitorilor Industriali ai Lumii din Statele Unite în 1910 până la autonomiștii europeni din anii 1970. În aceste exemple moderne, mobilitatea devine o politică activă și stabilește o poziție politică. Această mobilitate a forței de muncă și acest exod politic au o mie de legături întrețesute – tradiții vechi și nevoi noi sunt amestecate împreună, la fel cum republicanismul modernității și lupta de clasă modernă erau legate una de alta. Republicanismul postmodern, dacă va fi să apară, trebuie să se confrunte cu o sarcină similară.
Fotografie principală preluată din arhiva Fortepan.
