„Respiră cât încă e legal/ Fii tu cât încă-i constituțional/ Așteaptă cât încă mai e timp/ Simte cât încă mai simți”. Versurile piesei „Libertar”, a formației Eyedrops, pun în acorduri muzicale o parte din esența poveștilor care ajung pe scena Oamenii Dreptății.
Oamenii Dreptății este un spectacol live în care mai multe persoane care lucrează în interesul dreptății, precum avocați, medici, activiști, artiști sau jurnaliști, vorbesc cu vulnerabilitate și deschidere despre o poveste din viața și meseria lor. Cu toții aduc pe scenă povești despre nedreptăți și moduri de a le înfrunta, în ceea ce devine o mini-societate care ar putea avea ecouri la nivel macro. Până atunci, schimbarea se pasează din aproape în aproape, în energia care se naște din astfel de povești (s)puse la un loc. Următorul spectacol va avea loc în București, pe 15 noiembrie, de la ora 19:00, în Aula Politehnica București.
Empatia se cultivă zi de zi
Ovidiu Calapod, medic specialist gastroenterolog într-un centru de oncologie, va urca pe scenă la mijlocul lui noiembrie. Este unul dintre medicii care vorbesc despre necesitatea de a îmbina știința cu umanitatea. „Nedreptățile nu vin mereu sub forma unor mari evenimente. Uneori, ele se strecoară tăcut în felul în care lucrurile sunt așteptate de la noi, fără să ni se ofere condițiile reale pentru a le împlini. În profesia mea, empatia este o parte firească a muncii, dar devine tot mai greu de susținut în ritmul și condițiile în care lucrăm”, îmi mărturisește Ovidiu.
Medicul vorbește despre lupta cu lipsurile sistemului, cu gărzile interminabile și timpul limitat. Când treci rapid de la un pacient la altul, spune acesta, empatia se stinge nu din lipsă de dorință, ci din lipsă de resurse. Când nu există sprijin și timp de reglare, suferă atât pacientul, cât și medicul. Își dorește astfel să înfrunte nedreptățile, pentru ca acestea să nu devină norma.
„Cred că empatia nu se dă. Se alege și se cultivă. Zi de zi. Și pentru a o putea accesa, trebuie mai întâi să ni se permită să fim oameni întregi.” Ovidiu Calapod crede că o lume mai dreaptă începe cu felul în care ne privim unii pe alții, dincolo de etichete și roluri. „În munca mea, încerc să ofer oamenilor nu doar tratament, ci și spațiu – timp real, atenție autentică, o formă de prezență care spune, simplu, «te văd». Mi se pare o formă mică, dar esențială, de dreptate: să redai cuiva demnitatea, mai ales atunci când se simte redus la boala sau la suferința lui.”
Recunoaște că va urca pe scenă cu teamă. „Nu e simplu să expun părțile din mine pe care, de obicei, le țin în spatele ușilor din cabinet”, spune Ovidiu Calapod. Dar tocmai de aceea crede că e important. Spune că este nevoie să vorbim mai des despre cât de umani sunt, de fapt, medicii – și cât de mult îi atinge tot ceea ce trăiesc alături de pacienți.
Și-ar dori ca oamenii din sală să plece și cu gândul că medicii nu sunt ființe de fier, ci oameni care duc emoții, neputințe și sensuri acasă. „Dacă povestea mea reușește să transmită măcar puțin din asta, atunci tot efortul de a urca pe scenă a meritat.”
De ce Oamenii Dreptății
În cuvintele organizatorilor, Oamenii Dreptății e un spectacol de storytelling care culege povești despre dreptate, curaj și implicare, de la voci neconvenționale. Două ore și jumătate în care poveștile se succed, fără moderator, ca niște pastile scurte. „Un rollercoaster emoțional”, îl descrie Doru Toma, inițiatorul spectacolelor Oamenii Dreptății și coordonator de inițiative civice și proiecte educaționale.
„Se cheamă Oamenii Dreptății pentru că dreptatea, credem noi, este un cuvânt și un concept mai larg decât justiția. Cuvântul «justiție» în română e foarte aspru privit și foarte rece, dur și departe”, mai adaugă Doru Toma. Justiția, în România, și nu numai, nu este întotdeauna sinonimă cu dreptatea.
Îi este greu să se refere la o nedreptate trăită la nivel personal. Consideră că e nedreaptă inclusiv România postdecembristă în care mulți dintre noi am crescut, în care „părinții noștri se chinuiau să aibă un trai mai bun și fiecare căuta să-și facă un rost”. Doru Toma, crescut în Reșița post-industrială, în care depopularea era printre singurele lucruri care se mai întâmplau, este de părere că nedreptatea a fost și este prezentă în jur, la nivelul societății, mereu. Însă la fel e și schimbarea. „Prima chirie în București am plătit-o vânzând toate timbrele pe care le-am colecționat de mic copil. Mai sunt multe exemple de genul ăsta, dar nu îmi place să le scot în față pentru că știu că pentru alții au fost lucruri mult mai grele. Cine sunt eu să vorbesc despre cât de greu mi-a fost?”, se întreabă inițatorul spectacolului.
Un posibil răspuns poate fi cel de la finalul spectacolelor Oamenii Dreptății, când oameni străini devin prieteni și se simt mai puțin singuri după ce află că încă cineva a trăit o poveste similară. Nu sunt puține exemplele în care cineva a început să facă voluntariat la un ONG descoperit aici, a cunoscut un avocat care ulterior i-a tradus o lege sau a aflat despre o clinică unde s-a tratat și altă persoană care a avut aceeași suferință. Este și o ocazie în care participanții pot vedea dincolo de etichetele pe care ni le pun societatea și joburile. Cine este un avocat fără robă, o jurnalistă fără reportofon sau un medic fără halat?
Prima ediție a Oamenilor Dreptății a avut loc în 2019, într-un cadru mai intim, după ce aceeași echipă care organizează spectacolul a lucrat la un film documentar despre fața umană a justiției, în care apar 13 tineri juriști.
Atunci, organizatorii au realizat că oamenii au nevoie de povești și că ei le pot duce mai departe. „Ne-am dat seama că sunt o energie și o adrenalină atât de atât de benefice încât vrem să mai facem asta, dar la un nivel mai mare și care să și aducă o schimbare.” Așa au ajuns acum, la șase ani distanță, într-o sală cu 1.000 de locuri, ceea ce „ne sperie, dar ne și ambiționează”, mai spune Doru Toma.
O sală de 1.000 de locuri care va fi plină cu povești și „teatru, dans, stand-up. E și muzică, că fără asta parcă nu ne vindecăm.”
Povești de la oameni ca tine
Fiecare poveste durează între cinci și opt minute. „Asta înseamnă că în două ore jumate ajungi să vezi poate 18-20 de momente. Povești ale unor oameni care vorbesc niște lucruri foarte palpabile despre devenirea lor, despre o nedreptate pe care o simt, despre lucruri care îi dor și îi macină”, mai punctează Doru Toma. Este un timp pentru puterea poveștilor, dar și a pauzelor și a tăcerii dintre cuvinte care descriu realități grele. Toate, la fel de necesare.
Printre povestitorii acestei ediții, alături de medicul Ovidiu Calapod, se numără și Cristina Praz, expertă în comunicare și egalitate de gen la organizația feministă Centrul FILIA, care va vorbi despre violența împotriva femeilor – o problemă de siguranță națională; jurnalista de investigație Luiza Vasiliu, care explorează fragilitatea și forța din spatele profesiei printr-o poveste „despre self-care pentru jurnaliștii independenți, despre siguranță în acest job, burnout, paranoia care te cuprinde când investighezi subiecte sensibile, despre negativity bias și cât de periculos e să fii expus zilnic doar la răul făcut de alții”. Dar și o soluție la toate astea!; Ruxandra Gîdei, creatoare de conținut cultural, va ține o pledoarie pentru biblioteci și pentru libertatea lecturii ca formă de democrație. „Cum ar arăta România dacă fiecare dintre noi ar avea șansa să ocupe, prin lectură, conștiința cuiva complet diferit?”, ne provoacă ea la un exercițiu imaginativ.
Parte din program este și un fragment din Aici, acolo, nicăieri – the Romanian Dream, un performance imersiv despre muncitorii migranți veniți din afara Europei, în care publicul nu doar asistă, ci și participă, semnat de Crista Bilciu. Mai multe despre asta poți afla din interviul cu Arjo Shashankay, actor din Bangladesh, care în prezent muncește și trăiește în România.
Pe aceeași scenă vor urca și copiii din trupa de teatru a Studiourilor Ferentari, coordonați de Alexandru Fifea și Nona Șerbănescu. Aceștia vor prezenta un fragment din Alice în Țara Ferentari, o adaptare după Alice în Țara Minunilor de Lewis Carroll, care mută acțiunea dintr-o lume fermecată în cartierul Ferentari. Prin ochii micuței, publicul descoperă istoria și specificul cartierului, într-o poveste care combate segregarea, prejudecățile și stereotipurile etnice.
Vor vorbi publicului și alte voci care îndrăznesc să adreseze întrebări care dor. „Nu avem noi destule scene de câți oameni am putea urca pe ele”, spune Toma.
Fotografia din deschidere: Bogdan Mihai Mocanu | Altcumva.ro
