Industria de gaming se infiltrează în tot mai multe aspecte ale societății noastre. Cum se întâmplă asta și ce riscăm în această nouă realitate.
I. E de la mine?
Einstein a zis (n-a zis) că doar două lucruri în lume sunt infinite - Universul și prostia umană. Cred că putem adăuga o a treia categorie la acest citat fals - păcănelele. Ultima dată când scriam despre flagelul păcănelelor finalizam dramatic - „ceva trebuie să se schimbe”.
Ceva s-a schimbat într-adevăr. Jocurile de noroc s-au normalizat și mai mult, s-au insinuat în viața noastră la toate nivelurile.
Când scriam anul trecut încă era o brumă de speranță. Presiunea socială dăduse jos reclamele la cazinouri de pe blocurile din Piața Obor. Un prieten regizor decisese să respingă orice ofertă de reclamă la pariuri sau la păcănele în filmele sale. Până și statul român părea că se trezise - începuse să propună legi care scoteau jocurile de noroc din mediul rural, să discute măriri de taxe pe veniturile din jocurile de noroc.
Între timp panourile outdoor au reapărut la Obor, reclamele la păcănele din filme au atins un nivel de penibil pe care nu-l credeam posibil și statul român a făcut ce face de obicei: a dat un rateu incredibil pe toate planurile și s-a felicitat că „a făcut ceva”. Interdicția rurală? Doar dacă vrea primarul. Impozitarea veniturilor mici din jocuri de noroc cu 10%, o mișcare care ar fi făcut jucatul să nu mai fie „combinație”? A fost abandonată după ce mai mulți politicieni au hotărât brusc că nu ar fi „combinație” suprataxarea ca metodă de descurajare a jocului. Până la urmă de ce să „pedepsești jucătorii” prin taxe mult necesare Guvernului și care au băgat industria jocurilor în vrie? Nu mai bine „pedepsești” pensionarii, mamele în concediu de maternitate și 650.000 de coasigurați?
Nici măcar industria nu mai e una tabu. Din ce în ce mai des apare în loc de „jocuri de noroc” sau „gambling” termenul de „gaming” pentru industria păcănelelor online, un lucru care ar trebui să-i înfurie pe toți amatorii de jocuri pe calculator. Derivat din termenul egalmente eufemistic iGaming, interactive gaming, folosirea termenului pentru jocuri de noroc online e ipocrizie dusă la rang de artă. Intră acolo în top cu „jucatul responsabil” și „distracția” ca parte din cele șapte văluri de marketing folosite de industria jocurilor de noroc pentru a-și spăla imaginea. Și e destul de clar că e un termen eufemistic pentru că din punct de vedere al business-ului n-are absolut niciun sens să te numești la fel ca un sector mult mai mare (care are și el păcatele sale exploatative) decât dacă vrei să te ascunzi în spatele său. Cu toate astea, e un termen răspândit. Până și premiile din sector se cheamă „Hall of Game”. Merge mână-n mână cu noua orientare a întregului sector spre „distracție”. Dar ce știu eu, poate sunt paranoic, poate e de la mine.
În orice caz, sub orice nume ar alege să se prezinte, cât noi ne certam pe alegeri și ne speriam de coloana a cincea rusă sau cea fascistă, de statul paralel și binomul, adevărata a cincea coloană (una cu revistă!) tăia și spânzura prin proiectele de lege ale statului. Nemulțumită de supraimpozitare, industria a amenințat că-și ia jucăriile și pleacă. Metoda Bolojan cred că se cheamă. Cel mai mare operator de pe piață amenința cu retragerea, suspendarea sponsorizărilor pentru sportivi și copii, și „greva fiscală”. Pe când sindicatele din învățământ încă strâmbau din nas la ideea unei greve, colosul industriei se mobilizase în ritm rapid. Șantajul retragerii de pe piață și al opririi sponsorizărilor erau doar începutul. Adevăratul pericol, conform industriei, îl reprezentau „ceilalți”, site-urile ilegale care operează în România fără a plăti pentru privilegiul ăsta. O reglementare mai strictă și o taxare mai agresivă erau primite pe de-o parte cu pumnul de fier al grevei fiscale, dar pe de altă parte și cu mănușa de catifea a „săracilor consumatori”. Cui îi lăsăm noi? Chiar așa, să joace în cazinouri online din Barbados?
Și statul, vertical și inamovibil, cu demisia pe masă și fruntea ridicată, a dat înapoi ca ultimul laș. Pentru că are nevoie de banii industriei, adică de banii extrași de la jucători, și nu doar de la cei care „joacă responsabil”. Pentru că statul, vertical și inamovibil, e un fel de mare bilanț contabil unde bani și oameni pică de o parte sau alta a ceaslovului cu numere. Industria e un pește mare care mănâncă pești mici și cotizează la buget. Suntem toți rotițe într-un mecanism de extracție unde „industria” este pentru stat un fel de ANAF exploatativ care strânge de la jucători și dă mai departe o sumă mare, zice industria, infimă din punctul meu de vedere, dar necesară la buget. Acest ANAF privat amenința cu greva, iar guvernul, intransigent cu mame, profesori, contribuabili, a zis „stai, men, hai că ne-nțelegem noi”. Bătălia poate a fost pierdută, dar s-a ales toată lumea cu câte ceva - statul cu un 1% în plus, de șapte ori mai puțin decât ar fi luat dacă treceau legile cum erau înainte de șantaj, industria cu o perioadă de liniște și pace, timp pentru a-și planifica următoarele mișcări. Serios, când un prieten regizor-dramaturg a scris o piesă de teatru în care un cartel de păcănele și pariuri controlează Bucureștiul într-un viitor distopic ziceam că nu e doar dramaturg, ci și dramatic. Se pare că iarăși problema era de la mine.
Au fost, bineînțeles, victime de ambele părți ale acestui scurt conflict între stat și industrie. De-o parte a baricadei, șoferul de Uber care mi-a povestit fără să-i cer despre cum s-a autoexclus după ce a pierdut o casă la ruletă și care cerea „să-i jupoaie pe ăștia cum ne-au jupuit ei pe noi”. De cealaltă parte, Ilie Năstase care „nu e lăsat să muncească”, adică să facă reclame. Era să fiu și eu victimă nevinovată când, circulând pe drumurile patriei, mi s-a blocat creierul în modul reboot după ce am văzut o reclamă mare, pe marginea drumului național, cu Serghei Mizil invitându-mă să „dau o gheară ca afară”. În cele câteva secunde în care creierul meu s-a forțat să înțeleagă ce se întâmpla era să fac accident.
Ăsta nu a fost însă singurul fel în care m-au afectat păcănelele în ultimul an, deși nu am intrat vreodată în cazinouri, săli de pariuri sau pe site-urile de gaming. Am început să văd păcănele peste tot pentru că procesele psihologice din spatele lor au apărut peste tot.
Poate că problema e de la mine. Că sunt intransigent. O pagină cunoscută de meme scrie că „Jocurile de noroc sunt pentru stânga românească ceea ce e homosexualitatea pentru dreapta românească. Motiv de frică irațională și de înverșunare toxică, pentru care reclamele ar trebui interzise și de care trebuie să ne ferim copiii. Eventual să nu se întâmple în public.” E una dintre cele mai cretine comparații pe care le-am văzut vreodată. Un prieten progresist care mai joacă îi cam dă însă dreptate, și asta mă uimește și mă revoltă. Aflu pe surse că adminul paginii respective de meme lucrează la păcănele. Prietenul nu lucrează „în industrie”, în schimb mă tot asaltează via un grup de WhatsApp cu canalul de YouTube „nebunu la jokuri 77777”, un fel de canal de divertisment unde mai mulți jucători își povestesc câștigurile și (mai ales) rateurile din cauza „jukatului”. Recomandările mele pe YouTube sunt oficial distruse pe vecie. La fel și respectul pentru prietenul meu care crede că suntem prea intransigenți cu „industria”.
Prietenul măcar își recunoaște înclinația spre jocuri de noroc. Alții evită complet subiectul, îl lasă să atârne misterios, deși fac parte din sistem. Pentru că pe măsură ce se răspândește, industria cooptează părți importante din intelighenție, clasele creative si pătura de mijloc amatoare de libertate și echitate. Până la urmă probabil cred cu toții ce crede și Alex Velea, care, întrebat de ce face reclame la păcănele, a zis că nu ne pune el să ne riscăm tot ce-am agonisit. Da, aflu cu greu dacă am prieteni și foști colegi în sistem, mai greu decât dacă ar lucra în industria tutunului sau a alcoolului. De multe ori oamenii cool, de-ai noștri, care profită de salariile imense din „industrie”, păstă medie, vorba poetului, nu-și trec pe LinkedIn (de Facebook nici nu mai vorbim) apartenența, sau o trec ascunsă în spatele unor joburi gen „player journey mapping”, acronime sau firme cu nume generic. Doi foști colegi lucrează pentru firme de gaming, dar acest lucru nu apare nicăieri pe profilele lor de social media. Un alt prieten, persoană publică, lucrează într-un centru specializat al industriei de pariuri. Aflu asta după mai multe beri într-o seară, ca un secret împărtășit. Reclama cu Serghei Mizil care era să mă bage într-un camion? E făcută de un publicitar pe care-l cunosc. Mulți publicitari lucrează cu firme de gaming, gambling, pariuri ș.a.m.d. Citesc un scenariu. În el, o publicitară se revoltă, refuză cu demisia pe masă să mai lucreze cu păcănelele. Șeful său ridică din umeri și acceptă. Sunt destui colegi care n-au problema asta și, oricum, ce-i e lui păcăneaua, ce-i e alcoolul, țigările, farma… Păcănelele sunt peste tot în jurul meu, îmi contaminează rețelele de prieteni, ies la terasă cu păcănelele, ne dăm like reciproc pe social media, citesc despre ele în cărți și scenarii.
Și, ca într-un film horror de duzină, încep să le observ peste tot. Din ce în ce mai mult. Reclamele de pe TEMU, tip „roata norocului 90% discount” încearcă să-ți mulgă receptorii dopaminergici din creier. Vestea bună e că eu nu cumpăr de pe TEMU pentru că nu vreau să am în casă produse cusute de copii. Vestea proastă e că o cunoscută farmacie din România a integrat și ea spinnere în design-ul website-ului. Și dacă nu dau click pe ele mă duc la festivalul de muzică balcanică unde mă așteaptă unul fizic, la care copiii își tot încearcă norocul ca să câștige sticle de suc. E o „activare de brand”. Aplicația cu care plătesc parcarea în București a început să-mi trimită la rândul ei notificări peste notificări că poate ar trebui să joc la Loto, lucru pe care pot să-l fac chiar din aplicația de parcări! Fug de București și parcare și ajung pe litoral unde se vând la bazar păcănele de jucărie pentru copii. Și Labubu. Labubu care sunt și ele păcănele. Nu o zic eu, nu o zice Cristi Drăgan, o zic psihologii.
II. E de la ei
Pentru mulți dintre noi Psihologia e facultatea aia la care dai când nu intri ca toată lumea la drept fără frecvență. Însă psihologia înseamnă mai mult decât să vorbești despre sentimentele tale și să spui că-ți „asumi”. Descoperirile din psihologia comportamentală stau la baza multor fenomene din societatea ultimilor decenii, de la Farmville, la „turul doi anapoi”. Social media funcționează pe baza acelor „dark patterns” de care vorbeam anul trecut. La fel și mari părți din ecosistemul nostru online, din ce în ce mai multe părți și din ce în ce mai mari. Asistăm la o normalizare universală a unor metode de publicitate toxică care până recent nu-și aveau locul în societatea mainstream.
Reclamele la păcănele mi se par unul dintre cele mai bune exemple ale acestei normalizări. Cu doar câțiva ani în urmă erau relegate pe site-uri porno (se știe că bărbații horny au un control scăzut asupra impulsurilor), pe site-uri dubioase de cumpărat jocuri furate de adolescenți ruși cu credit cardurile bunicilor americani sau (mai recent) integrate „hard” în variante rip ale filmelor hollywoodiene leak-uite în online de indieni. Adică în locuri aproximativ ilegale. Păcănelele erau ceva peri-legal, învăluite în aură de mafioțeală tip Sopranos, șmecherie tip barbut nouăzecist după blocurile gri.
Dar acum vedem „mafioțeală” on main. România suferă un pic de această supradoză de pretenții de mafioțeală, unde fiecare băiat care și-a tras un tatuaj și a adus o mașină de pe Germania se crede Al Capone. Dacă a făcut și șase luni de atletism la 16 ani e clar, deja scrie Clanul Sportivilor pe el. Nicăieri nu e vrăjeala asta mai vizibil cringe ca-n reclamele cu „Don” Mitică Dragomir și „Don” Giovani Becali unde do(n)i dintre oamenii care au distrus fotbalul românesc fac reclamă la industria pe care (dacă o întrebi pe ea) o salvează.
Și totuși e un branding bun pe o piață deja suprasaturată de vedete și de oferte la pariuri și gaming. Când țintești adultul tânăr (prea tânăr de multe ori) merge o doză de șmecherie aplicată cu pensula de fard. Până la urmă, în lipsa unui sistem de educație care-ți oferă perspective, șmecheria, hustle culture-ul și alte harfe de Andrew Tate sunt pentru mulți bărbați tineri singura soluție. Și genul ăsta de dorință de îmbogățire rapidă merge mână-n mână cu tatuajul, mașina adusă de pe Germania și cu cheltuiala performativă a banilor. Mafioțeala de carton poate fi un nou proiect de țară - România eJucată.
Dacă s-ar opri aici ar fi încă OK. Până la urmă mulți dintre noi am crescut cu BUG Mafia și La Familia și nu ne-am făcut chiar toți combinatori de bloc. Problema e că banii industriei de gaming au atras în orbita lor aproape toate persoanele publice din România. Duse sunt vremurile în care se făcea mișto de Viorel Lis pentru dependența sa de aparate. Dependența vedetelor de azi, dar (mai ales) de ieri, de industrie e acum sistemică. De la mai sus numiții Serghei Mizil și Ilie Năstase, trecând prin mulți din „generația de aur” a fotbalului și până la Antonia, Dorian Popa sau Theo Rose. Situația a ajuns atât de ridicolă încât ai organizații ca Salvați Copiii care fac campanii cu tineri sportivi care promit că nu o să accepte bani de la păcănele. În 2019, râdeam de omul care se jura la popă că nu o să mai joace la aparate. Între timp, noi am devenit popa și gluma e tot pe seama noastră. Aparatele în schimb sunt aceleași.
Pentru că dopamina e un drog, un drog cu care corpul nostru e obișnuit, de care e deja dependent. Iar aparatele distribuie fix acest drog pe care creierul nostru îl dorește cel mai mult. Când Antonia face reclamă la păcănele încearcă de fapt să ne vândă droguri. Când un copil îi urmează exemplul lui Colo și joacă rotirile alea „gratuite” are un rush, o senzație de euforie instantă obținută prin deturnarea canalelor de recompensă ale creierului. Apoi caută acea senzație de euforie din nou și din nou. Nu e nevoie să câștige. Câștigul eliberează într-adevăr cantități imense de dopamină în nucleul accumbens, inima sistemului motivațional al creierului. Dar aceeași euforie o poți obține și prin pierderi „la limită”. Cu timpul, creierul se obișnuiește cu senzația aia. Când rotirile gratuite s-au terminat, copilul nostru ipotetic are nevoie să riște mai mult, să joace pe mize mai mari. Când nu joacă, dopamina revine la niveluri mai scăzute și creierul îi cere nivelul cu care s-a obișnuit. Parcă-i vine să joace iar și iar. Așa apare dependența. E o linie directă de la tertipuri psihologice care normalizează social jocurile de noroc, la influenceri, la „distracție responsabilă”, până la dependență mizerabilă. Pe termen lung, dependența asta de „jucăm câțiva lei la caterincă” modifică funcțional, chiar și structural, creierul. Cortexul prefrontal își pierde capacitatea de a judeca, amigdala reacționează agresiv când aude zgomot de păcănea. Creierul nu-și atinge maturitatea până pe la 25 de ani, deci e cu atât mai susceptibil la modificări când ești tânăr, când idolii tăi îți zic să joci responsabil că e caterincă, când nu ai încă o concepție totală asupra vieții, a cheltuielilor, asupra a ce vrei să faci în viață. Când lumea din jurul tău e un panopticon dopaminergic în care toți încearcă să pară bogați, șmecheri, blazați, toți sunt pe Dubai, toți aruncă cu banii. Mai contează dacă bagi și tu câțiva bănuți în „distracție”, când îi vezi pe alții cum fac stream-uri interminabile de rotiri, cu zeci de mii de lei? Când vezi sportivi, vedete, toate persoanele publice încurajându-te să joci? Creierul tău e dependent. L-ai păcălit că o să primească „ceva” când aude zornăieli de păcănea sau când urmărește live-score-ul unui meci din Insulele Feroe pe care l-ai băgat pe bilet. Psihologie - mafioțeală - influenkereală - Instagram - dependență.
III. E de la ai noștri
Am căzut un pic în patima asta. Nu cea a păcănelelor, cea a paranoiei față de ele. Am început să citesc despre procesele mentale asociate cu dependența, despre toate metodele prin care creierul îți e șuntat. Am pornit de la jocuri, dar mi-am dat seama că acolo sunt măcar asumate. Am început să le văd și mai mult în jur. Așa am ajuns să-mi pierd ușor, ușor mințile, să văd structuri de recompensă și skinner boxuri peste tot. Încearcă farmacia inimii să mă facă dependent de oferte? Sunt structurile de bonus de la muncă păcănele? E pizza de la sfârșit de trimestru încercarea managerului de a îmi șunta receptorii dopaminergici? Am început să urmăresc tot felul de pagini cu dependenți.
Pe pagina de Facebook „Iubim păcănele” - anonymous participant întreabă: „Buna ziua nu m-am logat in contul Superbet de ziua mea și nu am luat bonusul aniversar se mai poate face ceva să îl recuperez ziua mea a fost pe 12 septembrie”. Un alt participant întreabă „Bună! Aveți idee de ce aparține acum 888? Cumva de winerr?” Multe răspunsuri despre branduri individuale de păcănele și concernele de care aparțin. Supărări, ierarhii. Aparent există ierarhii ale firmelor de păcănele și pariuri cum sunt ierarhiile cerești de îngeri. Unele sunt cunoscute ca țepare, altele, care sunt mai noi sau mai mici pe piață, oferă condiții preferențiale, practic te lasă pe tine „să le dai țeapă”. Sau cel puțin asta își spun cei versați de pe paginile de păcănele și pariuri. Încep să construiesc un fel de structură generală, un plan universal integrat al dependențelor din domeniu, al colegilor de școală care acum lucrează la firme dar se ascund, al influencerilor și sistemelor de susținere, al lobby-ului și presiunilor politice. Mă apuc să schițez un eseu, „Păcăneaua ca rău politic - despre get rich quick ca filosofie politică”. Am încercat să concentrez acolo de la Andrew Tate, la Marcel Ciolacu, la presiunile asupra ziarului Libertatea. Un prieten îmi povestește cum i s-au oferit mii de euro de la o firmă de jocuri pentru câteva ore de muncă pe lună. Mă gândeam cum să integrez și asta.
Și apoi începe Beach, Please!
Beach, Please! e un festival. Teoretic de muzică „urbană”, dar dacă e să fim cinstiți mai ales de trap și poșereală adolescentină. Undeva între știrile cu Șoșoacă, Albert NBN și „drog, drog droguri multe droguri păi tineretul din ziua de azi” a scăpat multora că Beach, Please!, pe lângă festivalul cu cel mai de boomer nume, are ca sponsor principal o firmă de gaming. Da, la un festival unde știm cu toții, cu Selly în frunte, că publicul țintă n-are încă drept de vot sau de „joc”, sponsorul principal e o firmă de pariuri. Mai mult, respectiva firmă și-a instalat un cort imens, un fel de thunderdome al pariurilor, în centrul festivalului. Iar toți copiii care urmăresc festivalul pe Instagram sunt invitați să parieze pe ce urmează să facă artiștii. Fără bani! Doar așa, de caterincă (dar cu câștiguri). Câștigurile? 300.000 RON în pariuri gratuite, bineînțeles!
Așa începe dependența. La caterincă, cu endorsement de la Selly. Când creierul e încă flexibil, înconjurat de un anturaj crescut cu pariuri și jocuri de noroc, cu jocuri video (adevăratul gaming) marketizate și infestate de tot felul de piețe secundare ce încurajează cel puțin la fel de mult modele de dependență ca industria de (așa-zis) gaming și pe deasupra cu recomandare de la Selly și tot tăvălugul promoțional din spatele Beach, Please!. Pe lângă toți ceilalți influenceri dispuși să facă reclamă la păcănele. Nu-s doar eu nebun, e un fel de continuum între microtranzacțiile din jocuri, reclamele din filme, stream-urile de gambling, mafioțeala de carton, bitcoineala (păcănele pentru adulți responsabili financiar) și aș merge până la aventurismul politic al băieților de pe TikTok care s-au dat cu fasciștii la ultimele alegeri. „Natura are oroare de vid”, zicea Aristotel. Și piețele au aceeași oroare, și prea multă vreme a fost un vid al gaming-ului la nivel mondial, un vid pe care acest continuum urmărește să-l umple. Acest continuum e o extindere a domeniului luptei, o generalizare a pieței de jocuri de noroc susținută de la toate nivelurile. De la Hans-Holger Albrecht la Selly, asistăm cum se construiește o piață cărămidă cu cărămidă, cum se normalizează un fenomen social cunoscut nociv, extractiv și abuziv pe altarul profitului. Toată lumea are de câștigat. Mai puțin cei care pierd. Ăia pot să mai insiste un pic până le iese. Până devenim o societate de câștigători faliți temporar. Mai puțin cei care au câștigat din timp, ca Hans-Holger Albrecht și Selly.
IV. E de muncă
Trăim într-un panopticon păcănistic unde suntem asaltați pe toate flancurile de reclame la un viciu care era odată unul marginal, înainte să fie marketizat și proliferat în toate colțurile lumii. Azi am ajuns la cifre uluitoare - miliarde de euro cheltuiți în online, iar România contribuie la piața globală de jocuri de noroc cu 3,1% din cheltuieli. Zic uluitor pentru că așa e - uluitor dacă iei în calcul că reprezentăm doar 0,33% din economia mondială. Într-o țară profund inegală, cu o concentrare a veniturilor în mâinile bogaților, România cheltuie un miliard de euro în 6 luni. Piața a crescut de opt ori din 2008 încoace. Și a crescut algoritmic. Calculat. Fiecare schimbare de lege, fiecare campanie cu influenceri, fiecare sponsorizare de echipe sau audiție de Ciuleandra - melodia echipei naționale dar, cumva prin coincidență, și a unei campanii de reclamă la pariuri - contribuiau la această demantelare a tabuului și creștere a unui nou segment de piață. Nu suntem noi nebuni, nu e o coincidență, ci o campanie concentrată care se folosește de ce pot oferi mai bun algoritmii, marketingul și psihologia.
Ziceam data trecută, când măcar o bătălie părea câștigată, că ceva trebuie făcut. Problema e și cine va face „ce e de făcut”. Vorbesc de ani de zile cu prietenii - mai mult în șoaptă - despre pericolul fascist care ne dă târcoale și despre norocul epocal că nu s-a concentrat încă un fascistoid antisistem pe pericolul social pe care îl reprezintă păcănelele. Avem noroc că fascistoizii care au prins viteză la noi sunt comic, caricatural de corupți și că le sclipesc ochii la purcoiul de bani pe care industria îi extrage din săracii României. Dacă un demagog carismatic ca Georgescu sau - ferească sfinții - un fascist true believer ar flutura steagul luptei împotriva „degenerării” cu degetul ațintit nu doar spre „părțile bune” ale liberalismului (societatea deschisă, eliberarea sexuală, comerțul liber), cât și spre cele rele (exploatare, abandonul socialului, liberalizarea unor vicii de consum), acesta ar fi votat de România medie la două mâini. Într-o țară în care toată lumea, inclusiv (ca să nu zic „mai ales”) social-democrații au abandonat socialul, în care mulți nu au căi de afirmare sau ieșire din sărăcie în afară de emigrare sau mafioțeală-light (de la țepe pe OLX, la „șpăgi de supraviețuire”), păcănelele au devenit o formă de escapism, una care distruge țesătura socială la fel cum distruge familii. România n-a fost mai bogată, dar nici mai inegală, ca acum și ar fi suficient să vină un „tătic” care vrea să facă ordine, să facă ce e de făcut, ca să ne pierdem libertatea ultimilor 35 de ani. Și flagelul social al jocurilor de noroc ar putea fi muniție pentru iliberalism. Pentru că e un flagel, și în vremuri de molimă oamenii tind să caute soluții disperate.
Există și varianta opusă. Dar tot în sensul rău. Anume o extindere a pieței libere a jocului, a „libertății” până la distopia de tip Mad Max pe care o imagina prietenul regizor în piesa sa SF-apocaliptică. O lume în care pariurile devin normalizate până la punctul terminus, în care devin doar un alt aspect al unei piețe libere care acaparează serviciile, de la divertisment, la educație, sănătate, locuire și cine mai știe ce. Industria de gaming, gambling, pariuri și alba-neagra crypto își are locul său și în această viziune neagră. O distopie poate mai soft decât cea fără păcănele, dar cu șefi de cuib, însă la fel de tragică pentru cei săraci și cei diferiți lăsați în urmă de tăvălugul brutal al unei piețe absolute. În această situație, flagelul s-ar extinde din loot box în site de gaming în săli la fiecare colț, până ajungem toți o societate de dependenți. De ce nu, până la urmă? Dacă jocurile de noroc sunt „distracție” și escapism, dacă viața noastră de zi cu zi ajunge (a ajuns?) să fie o învârteală de ruletă în care nu știm dacă vom mai avea job într-o lună, cât ne va veni factura „liberalizată” la curent, dacă vom fi invadați de vecini sau vom asista neputincioși la un genocid, de ce să nu scăpăm în lumea minunată a păcănelelor, monedelor virtuale și a țepelor de îmbogățire rapidă?
De aceea e nevoie să facem noi ceva. Nu de frică, că vin fasciștii sau apostolii pieței libere absolute peste noi. Ci pentru că merităm un viitor mai bun, mai blând, unul între cele două extreme. Care noi? Noi toți. Avem nevoie să construim poduri spre elemente politice care vor încerca să capitalizeze invariabil pe subiectul păcănelelor și avem nevoie să ne facem frați cu oameni care altfel poate ne displac. E nevoie de influenceri cu principii (prietenul Silviu Faiăr îmi vine în minte, dar nu e singurul), de organizații cu susținere grassroots și campanii ca cele de la Salvați Copiii, dar și de lideri religioși, de foști dependenți și de copii țintiți direct de malaxorul de marketing al industriei. Există victime ale industriei de jocuri de noroc și trebuie cooptate ca să-și spună poveștile. Industria nu are vreo problemă să le coopteze pentru a îndemna la „jucat responsabil’, după cum am aflat pe pielea mea la un eveniment despre adicții, unde unul dintre vorbitori lucra acum pentru o firmă de pariuri. La prevenție, cum ar veni. Victimele industriei nu înseamnă doar voci în neant sau tragedie cuantificată, ci o bază de presiune asupra politicului. Trebuie menținută presiunea pe o industrie de mii de ori mai bogată decât vocile opoziției. E momentul mobilizării.
Dar nu e ușor, pentru că, după cum a văzut și marele reformator Bolojan, industria nu stă nici ea degeaba. Într-o viață anterioară am lucrat la o lege anti-fumat, una care să reglementeze „produsele de tutun încălzit” cu miros de șosete ude la același standard ca țigările clasice. N-am văzut atâta dramă ca în jurul acelei legi nici când se discuta de parteneriatul civil. Campanii de mailuri de la amatorii de vape-uri modificate, presiuni din partea industriei de tabac, scandal cu politicieni tineri și incoruptibili, supărați că nu a fost consultată și „industria” pentru legi care să reglementeze „industria”. Și „industria” cu pricina era cea a tutunului, una învinsă, pusă măcar simbolic cu botul pe labe. Industria jocurilor de noroc e una bogată și în creștere anuală. Una care țintește tactic, cheltuie mult și apelează la mecanisme de dependență psihologică la care alcoolul sau tutunul nici nu pot visa. Extrage venituri uriașe dintr-o plajă de utilizatori - pe viu sau în online - care rămâne un mister: nu știm câți sunt, câte conturi duble, câte spoof-uri. Numărul dependenților e la rândul său un mister, unul înfricoșător. Industria nu se va opri. Nu are de ce, statul îi e partener astăzi. Până și textul ăsta e plătit indirect de la industria de păcănele.
Trebuie să construim punți între toate micile insule de rezistență, să oferim un front comun, o voce a societății care să dea curaj politicienilor și să acopere marketeza lobby-iștilor. Avem nevoie urgent de o cale de mijloc, un off ramp din distopiile de la orizont. Pentru că problemele sociale cauzate de industria jocurilor de noroc sunt prea mari ca să rămână eterne. Creșterea industriei e un balon de săpun care se va sparge la un moment dat, lăsând jale în urmă. Și dacă ajunge prea mare, explozia sa poate trimite în eternitate ori socialul, ori democrația.
E datoria noastră să umblăm cu acul la noi, cât nu umblă alții încă cu baioneta. Sau, pentru cei căzuți deja în patima aparatelor, e de datoria lor să dea un pic de țeapă când se poate. Cred că asta numesc americanii gaming the system.
„Păcănism pentru eternitate“ de Dragoș Costache deschide seria materialelor scrise și audio realizate în cadrul proiectului „Algoritmi și Adicție“, o nouă etapă în studiul interdisciplinar asupra jocurilor de noroc în România, care îndreaptă eforturile de cercetare înspre mediul online. Materialele rezultate vor fi publicate pe parcursul următoarelor 7 săptămâni pe platforma dedicată proiectului, aici.
„Algoritmi și adicție” este o continuare a proiectului „Teritoriu • Bani • Dependență”, prima inițiativă colectivă de cercetare a industriei jocurilor de noroc și a consecințelor negative pe care acestea le pot avea asupra indivizilor și a societății românești. Proiectul își propune să continue sondarea fenomenului pentru a produce cunoaștere și a păstra alertă dezbaterea publică în jurul acestuia, în speranța că va contribui, în timp, la generarea de politici publice curajoase de reglementare a fenomenului și protecție a persoanelor afectate de dependență.
Proiectul este organizat de Asociația Cinefocus și co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național. Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziția Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.
Ilustrația este realizată de Lavinia Cioacā și a fost generată cu Gemini AI. Este o intervenție pe Still Life with a Skull and a Writing Quill de Pieter Claesz, 1628.
