Pandemia a schimbat modul în care mă raportam la izolare. Lumea își pierdea răbdarea și mințile cu carantina, iar eu simțeam că sunt, în sfârșit, înțeles. Răsuflam ușurat în apartamentul meu. Și, firește, mă simțeam vinovat că răsuflam ușurat.
Cred că am căutat izolarea toată viața. De când eram copil, aveam sentimentul că deranjez sau că sunt în plus. Mi se părea că ocup spații care nu-mi aparțin, că nu aveam un loc al meu. Printre oameni, mă simțeam în siguranță în colțuri, pentru că nimeni nu voia să fie acolo. Nimeni nu are nevoie de colțuri. Uneori, oamenii mă invitau în spațiile lor, dar mi se părea că lumea funcționează mai bine fără mine. Iar când acceptam invitația, nu aveam nimic de spus. Nu puteam socializa și eram nerăbdător să mă întorc în colț. Aruncam colțului priviri încurcate și mă imaginam spunându-i: Așteaptă să termin de vorbit cu oamenii și mă întorc la tine, nu durează mult. Nu dura mult. De-a lungul vieții, am reușit să leg relații doar cu oamenii care veneau la mine, care erau curioși să afle de ce stau într-un colț și dacă face parte din mine.
Izolarea de lume o resimțeam ca pe o rușine, ca și cum de fiecare dată când eram singur trebuia să-mi cer iertare. Să le spun oamenilor că nu e vina lor. Dar pandemia a schimbat modul în care mă raportam la izolare. Lumea își pierdea răbdarea și mințile cu carantina, iar eu simțeam că sunt, în sfârșit, înțeles. Răsuflam ușurat în apartamentul meu. Și, firește, mă simțeam vinovat că răsuflam ușurat. Dar acum că socializarea părea interzisă, acum când era firesc să-ți ascunzi fața pe stradă, toate anxietățile mele sociale se evaporaseră. Răsuflam ușurat, nu aveam de ales.
Părea că toată viața m-am pregătit pentru pandemia de COVID-19. Dacă înaintea pandemiei stăteam acasă, închis în apartament, în timpul pandemiei, stăteam acasă, închis în apartament, și salvam vieți. Așa auzeam la televizor, așa citeam pe net. Eram un erou. Eram util societății, un model chiar. Îmi îndeplineam datoria civică stând înăuntru și spălându-mă pe mâini, în timp ce ascultam melodia „Yokoso! Hitoribocchi” de Pearl Brothers, pe care o auzisem în Welcome to the N.H.K., un anime despre viața și tribulațiile unui hikikomori. Termenul se referă la acele persoane, în general tinere, care refuză orice situație socială, izolându-se în camera lor pentru o perioadă îndelungată. Titlul melodiei înseamnă „bun-venit în singurătate”.
Din apartament n-am mai ieșit deloc câteva luni, nici pentru a-mi cumpăra mâncare, nici ca să arunc gunoiul. În schimb, noțiunea de timp îmi devenise neclară. Cumpăram online haine pe care nu le purtam. Haine de izolare. Un obicei pe care-l căpătasem înainte de pandemie, însă care acum se acutizase. Când mă ridicam din scaun, aveam impresia că trăgeam scaunul după mine, iar acest sentiment mă făcea să vreau tot timpul să mă așez. Însă majoritatea timpului mi-l petreceam pe Facebook, postând vorbe de duh și impresii despre timpurile corona. Am contribuit astfel la scrierea unei fanzine despre carantină pentru The Secret Garden, o librărie independentă din Timișoara. A fost un experiment interesant, de care am fost mândru.
Prin iarna trecută, am observat că nu mă mai pot mișca în apartament din cauza plaselor de cumpărături. Se înmulțeau în urma comenzilor pe care le făceam. Nu știam ce să fac cu atâtea plase. Odată golite, plasele erau fără niciun rost, se anulau reciproc. Înainte de pandemie, aveam o singură plasă pentru cumpărături. Dar când oamenii îți livrează cumpărăturile acasă, ele nu vin singure. Mereu va exista o plasă. Și pe urmă încă o plasă. Și în curând în camera alăturată dorm zeci de plase de cumpărături, iar spațiul acela încetează să fie al tău și devine al plaselor sau al supermarketurilor în care s-au născut plasele respective. În cele din urmă, capitalismul prinde rădăcini în camerele apartamentului tău. Deși evitam interacțiunile sociale, cumpărăturile îmi provocaseră numeroase stări de anxietate, pentru că trebuia să răspund la telefon, să le explic unde stau curierilor care nu mă găseau. Telefonul suna aproape zilnic. Dusesem izolarea prea departe. Eram atât de izolat, încât adresa nu era suficientă pentru a fi găsit.
Intrând la un moment dat în camera cu plase, mi s-a părut că aud foșnete. Poate plasele încercau să comunice cu mine. În acel punct al pandemiei, mă aflam într-o dispoziție emoțională în care acest gând părea foarte serios și necesita o investigație. Am luat fiecare plasă în parte și am stat să ascult cu urechea lipită de ele. Erau în jur de o sută. Așa cum copiii stau să asculte marea în scoici, eu ascultam capitalismul în plasele de Mega Image, Kaufland și Auchan. Plasele ziceau Mai fă o comandă, Mager, câte zile au trecut de la ultima comandă?, nu-ți neglija cardul bancar. Desigur, acestea erau gândurile mele. Nu era vina plaselor. Îmi auzeam gândurile, iar asta era în regulă. Însemna că aveam gânduri. M-am întins pe covor și am băgat plasele una-n alta și am stat așa în mijlocul camerei, strângându-le în brațe și consolându-le. Totul va fi ok, plase. De fapt, pe mine mă consolam.
Când mă duceam la facultate, înainte de perioada Covid-19, aveam o plasă cu mine în rucsac, iar în plasă era o altă plasă. Acestea erau plasele mele de socializare. Nu le foloseam pentru cumpărături. Nu știu de ce, dar plasele mă linișteau când interacționam cu oamenii. Foșnetul lor îmi atenua anxietatea. Când profesoara îmi punea întrebări, eu începeam să scot câte o plasă din rucsac. Le scoteam lent, ca să am suficiente plase, pe tot parcursul întrebărilor. Dacă nu mai aveam plase, mă pierdeam cu firea și mi se rupea firul răspunsului.
Cum stăteam așa, îmbrățișând plasele, am primit mesaj pe Facebook. O amică grădinărea în grădina ei și mi-a trimis poze cu flori și plante. Nu ne văzusem de când începuse pandemia. Fain că tu ai grădină și grădinărești, i-am zis eu amicei, uite ce grădinăresc eu, uite grădina mea. Și i-am trimis poze cu plasele Mega Image, Kaufland și Auchan. Acela a fost momentul când m-am hotărât să ies în oraș. Era aprilie, trecuse un an și ceva de la începutul pandemiei, Timișoara intra în perioada de relaxare și mă gândeam să particip la fericirea generală. Mai întâi, voiam să arunc cei 14 sau 15 saci de gunoi care stăteau unul peste altul în bucătărie. Se odihneau de atâtea luni, iar acum era momentul să-i trezesc. De-asemenea, voiam să vizitez semafoarele cu poezie, o încercare de înfrumusețare a trecerilor de pietoni din Timișoara.
Coborând, am speriat un câine în scara blocului cu evantaiul meu din saci de gunoi. De când nu mai ieșisem, de când nu mai văzusem razele soarelui. Am urcat din nou, am coborât din nou. Sângele îmi urca și cobora în vine. Sacii de gunoi puteau să-și continue somnul în tomberoanele din fața blocului, dar nu m-am putut despărți de plase. Îmi atârnau de gât când am ajuns la trecerile de pietoni cu poezie. Doamne, mi-am zis călcând într-un căcat, ce-i asta? Era un căcat, iar sub căcat erau niște versuri. Deasupra căcatului eram eu, nevenindu-mi să cred că am călcat în căcat. De aia am răbdat luni de izolare, ca să calc într-un căcat? Am îndepărtat căcatul cu o creangă și am citit: dintre arme/domnule președinte/ eu prefer gafa/ urma-i ca un punct pe i/ și-ți termini/ cine știe unde cafa. Era asta poezie? Plasele foșneau dezaprobator în vântul primăvăratic. Le-am ridicat ca pe un paloș și le-am coborât cu mânie și sete spre poezie. Și am lovit din nou. Și din nou. Gabriel Mager, proaspăt ieșit din izolare, asmuțind plasele Mega Image, Kaufland și Auchan împotriva poeziei proaste de pe asfaltul Timișoarei. Eram furios, dar în același timp mă simțeam viu. Această poezie fără sens mă încărcase cu energie pozitivă.
Cu creanga, am pus căcatul la loc, peste poezia proastă, peste capitalism și telefoane care strigă să le dai adresa, peste valul de pandemie care a trecut și peste cel care va urma, și m-am întors acasă, fluierând contra vântului, plasele fluierând odată cu mine.
