Carte / Poezie

Trei poeme de Ferlinghetti

de Scena 9

Publicat pe 26 februarie 2021

Unul dintre cei mai importanți poeți americani ai secolului XX, Lawrence Ferlinghetti a murit pe 22 februarie, în casa lui din San Francisco, la vârsta de 101 ani. Născut în 1919, în New York, Ferlinghetti este autorul legendarului volum „A Coney Island of the Mind” (1958), vândut în peste un milion de exemplare, fondatorul uneia dintre cele mai longevive librării independente din lume, City Lights din San Francisco, editor emblematic al generației Beat, pictor, călător neobosit și, nu în ultimul rând, activist politic. („Poets, come out of your closets, Open your windows, open your doors, You have been holed up too long in your closed worlds ... Poetry should transport the public / to higher places / than other wheels can carry it.”, suna apelul lui din urmă cu câteva decenii). În 2012, Ferlinghetti a refuzat un premiu de 50.000 de dolari din partea guvernului maghiar în semn de protest față de politicile lui Orbán împotriva drepturilor omului.

Mai jos, puteți citi trei poeme - în traducerea lui Florentin Popa - care fac parte din „A Coney Island of the Mind”, volum iconic al literaturii americane și care, la fel ca „On the Road” și „Howl”, captează în mod extraordinar energia și atmosfera care definesc contracultura americană a anilor '50-'60.

 

 

Lawrence Ferlinghetti. Foto: Christopher Michel

#1

În cele mai bune picturi de Goya pare că vedem
oamenii lumii
exact atunci când își câștigă 
pentru prima dată titlul de 
„omenire suferindă"

Se zvârcolesc pe pânză
cuprinși de turbarea
restriștilor
Îngrămăditi
împovărati de bebeluși și baionete
sub ceruri de ciment
în peisaje abstracte cu copaci carbonizați
si statui strâmbe, lilieci aripi și ciocuri
eșafoade alunecoase
cadavre & cocoși carnivori
și toți monștrii mugitori de pe urmă
din
„închipuirea dezastrului"
toți visceral de reali
de parcă ar mai exista cu adevărat

Și chiar există

Doar peisaju-i schimbat

Încă-nșirați pe drumuri co-
pleșiti de legionari
năluci de mori de vânt, cocoși demenți

Tot ei sunt, oamenii lumii
dar tot mai departe de casa
pe autostrăzi proiectate să se răsfire
pe 50 de benzi, pe-un continent de asfalt
jalonat cu panouri: reclame de căcat
ilustrând iluzii imbecile de fericire

Tot mai puține cotigi pentru osândiți in cadru
dar mai mulți cetățeni sunt schingiuiți din infamie
târâți în mașini pictate
și au plăcuțe de înmatriculare
și au motoare ciudate
care mănâncă America de vie

#14

Nu lăsa calul ăla
            să mănânce vioara
    așa a strigat mama lui Chagall
                dar el
            a tot pictat
                nestingherit

Și a ajuns vestit
Și-a tot pictat
        la “Calul cu vioară-n gură”
Și-apoi când în sfârșit l-a terminat 
a sărit drept pe cal și l-a încălecat
            și rats-a tirat departe
    în timp ce-o flutura ca pe-o batistă

și-apoi, c-o plecăciune gravă, a dăruit
primului nud pe care l-a-ntâlnit vioara

fără corzi sau alte
        obligații

#8

În parcul Golden Gate, în acea zi
            un bărbat și soția lui veneau
spre pajiștea enormă
            care era pajiștea lumii
Purta bretele verzi
            și ducea un flaut vechi rablagit
                        într-o mână
Iar soția avea un ciorchine de struguri
            pe care-i înmâna necontenit
                        individual
            unor terțe veverițe ca și cum
                        fiecare
            ar fi doar o mică glumă

Și apoi cei doi au trecut
            prin pajiștea enormă
care era pajiștea lumii
            și apoi
    într-un colț calm unde copacii visau 
de parcă i-ar fi așteptat dintotdeauna
                    doar pe ei
s-au așezat împreună pe iarbă
        fără să se privească măcar
și au mâncat portocale
        fără să se privească măcar
                    și au pus cojile
într-un coș pe care parcă
            l-au adus special pentru asta
fără să se privească măcar

Apoi
    el și-a dat jos cămașa și maioul
dar și-a lăsat pălăria pe cap
        într-o parte
            și fără să spună nimic
a adormit sub ea
        Soția lui stătea pur și simplu acolo 
privind păsările rotindu-se-n zbor
chemându-se
    prin văzduhul cuminte
ca și cum și-ar fi pus existența sub întrebare
    sau ar fi încercat să-și amintească un lucru uitat

Dar apoi, în sfârșit
    și ea s-a pus să se-ntindă
            pur și simplu privind în gol
                        în sus
    cu degetele pe găurile flautului vechi
            în care nimeni nu sufla
    și-n cele din urmă, privind alături
            la el
    nestrăbătută de nicio expresie
            pe chip, în afară de una
    de îngrozitoare depresie
 

Traducere de Florentin Popa.

Foto main: Wikimedia Commons.

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK