Arte vizuale / Punk

„Mai găsim punk în artă, în etică, în politică?”

De Paul Breazu, Fotografii de Claudiu Popescu

Publicat pe 8 mai 2021

În 1992, la Craiova, Mihai Laurențiu Fuiorea făcea parte din grupul care înființa formația Terror Art. În 2021, alături de Raluca Oancea, curatoriază expoziția PostPunk

Am stat de vorbă cu Mihai Laurențiu Fuiorea despre istoriile care au încăput în expoziția pe care o puteți vizita până mâine, 9 mai, la Rezidența BRD Scena9.

Punk și spațiu public

„Ideea de ocupare a unui spațiu simbolic a fost un punct esențial în proiecția mea despre punk. Noi, atunci, la începutul anilor '90, la Craiova, ocupaserăm centrul orașului, nu marginea. O spun într-un text din 2019, publicat de Critic Atac. Am ocupat centrul orașului pentru că puterea își pierduse forța simbolică. Dar nu doar punkul, ci culturile tinere în general ocupă atunci acel spațiu. Sociologul Răsvan Papasima a avut un răspuns la teza mea, afirmând faptul că aceste subculturi se duc acolo pentru că acolo este manifestarea deplină a puterii. Eu văd o problemă aici – în Occident asta nu se mai întâmplă. Comunitățile, subculturile se duc la margine. Acolo se squatează, acolo se cântă. Cât am stat în Paris – n.a.: absolvent de filosofie, Fuiorea a făcut un master în Etici publice contemporane la Universitatea Paris Est-Créteil – aproape că nu am fost la niciun concert în centrul orașului. Cred că ce se întâmpla în România la începutul anilor '90 este un caz special, pentru că noi am ocupat centrele orașelor în momentul când puterea s-a retras de acolo. De altfel, abandonăm  acel spațiu atunci când noua putere îl recuperează. Poate că de asta plângem lipsa culturilor alternative azi. Sau, dac-or mai fi, invizibilitatea lor. Pentru că nu mai au un spațiu pe care să-l clameze.”     

Punk și politică în România post'89

„Coagularea grupului punk din Craiova se face mai degrabă plecând de la niște experiențe directe, personale cu spațiul decât de la un program, o ideologie politică. Acea comunitate nu se identifica ca fiind anarhistă. Era dificil să aderi la idei de stânga după experiența comunistă. În același timp, primii ani de după 1989 încă nu (re)produc capitalismul, societatea spectacolului nu se instalează încă aici. Dacă punkul actează pe trei direcții, revoltă politică, rezistență etică și transgresiune estetică, pentru noi, fundamentală era cea de-a doua, rezistența etică. Conduitele erau, poate, niște conduite anarhiste, niște forme de viață anarhiste. Doar că nu aveau, în stadiul acela, conținut politic. De ce încerc să susțin mai degrabă rezistența etică decât pe cea politică? Pentru că noi trăiam de fapt în perioada de implozie a ideologiilor. Se vorbea mult de postideologie. Odată cu căderea Cortinei de Fier, cu moartea comunismului, dispare cumva și modelul ideologic occidental. De asta se spune că societățile de după prăbușirea Zidului Berlinului sunt societăți postideologice. Ceea ce cred eu că rămâne din vechea ideologie anarhistă sunt conduitele militante, acțiunile politice, iar nu neapărat un program. Atunci apare la noi, de exemplu, prima fanzină feministă. Aici trebuie observat specificul local al momentului inițial – în raportul dintre etică și politică, dintre ceea ce ține de spațiul etic, de construcție a unor conduite militante activiste și un proiect politic care, cel puțin pentru noi, era destul de îndepărtat. Aderam la el cumva, dar nu aveam de fapt o direcție. Cred că mai degrabă vedem astăzi o recuperare a unui proiect politic anarhist în mișcările feministe. Atunci, al început de ani '90, ținea mai degrabă de o etică decât de o revendicare politică a acțiunilor. 

Borna esențială a schimbării acestei atitudini este apariția Pro TV-ului – el instituie și spectacolul, și consumul. Creează efectiv o generație nouă. Sper să nu sune paranoic, dar știm foarte bine ce campanie a făcut pentru Convenția Democrată și împotriva lui Ion Iliescu. Cam pe atunci începe și mișcarea din Craiova să se politizeze. Îi apare opozantul. Atunci începem să construim dușmanul, reprezentat de societatea Coca-Cola, să zicem. Pro-ul e antisindicate, propune anularea contra- și subculturilor tinere – să ne amintim campaniile împotriva satanismului – pentru a-i face loc Generației Pro ca nonconformism acceptabil, rezonabil, nepoluant, aflat pe partea bună/corectă a istoriei.”   

Punk în comunism

„În anii '80 nu putem vorbi despre o mișcare la propriu. La Timșoara existau grupuri restrânse, care se întâlneau în spații private. Nu cred că exista o conștiință comunitară. Ea va apărea în anii '90, iar generația '80 a avut un aport important în asta. Așa s-au născut cele două mișcări underground în Timișoara și Craiova. 

Cumva, dacă vrei să problematizezi cultura punk în comunismul românesc trebuie văzut ce s-a întâmplat cu mișcarea hippie. Dacă urmărești istoria curentelor culturale, punkul apare și ca o revoltă împotriva generației hippie. El vine să o chestioneze și s-o conteste, de multe ori chiar din interior. Iar aici, prin cenaclul lui Adrian Păunescu mai ales, totul se acomodează impecabil. Sigur, au existat câteva nume care au încercat marea cu degetul – Mircea Florian, Timpuri Noi, Sorin Chifiriuc. Dar doar cu foarte multă dificultate îi poți conecta culturii punk. Punkul e direct; șopârla, aluzia nu funcționează aici. El e împotriva interpretării, nu-l interesează hermeneutica. Poate fi și asta o explicație a imposibilității existenței culturii punk înainte de '90. Erau doar niște mici ieșiri în decor pentru a mai răci din când în când supa. Văd la foarte multe trupe de rock, de la Phoenix la cine vrei tu, o acomodare la discursul politic mainstream. Așa a apărut și mitul rezistenței prin cultură. Cred că abuzezi de ambii termeni alăturându-i unul celuilalt. Rockul, așa cum a încercat și Liiceanu, de exemplu, tot încearcă să producă o imagine a rezistenței.” 

Punk, post-punk și ce mai vine după ele

„Înainte de a asculta punk, am ascultat post-punk. Terror Art sună post-punk. Mulți spun că seamănă cu Chameleons. Dar noi chiar asta ascultam pe atunci, Joy Division, Bauhaus, Swans, Einsturzende Neubauten, Sonic Youth, Pixies. Mai puțin Sex Pistols sau The Clash. Sigur, le puneam la chefuri, când voiam să facem un pogo, de exemplu. Ce ne interesa pe noi era să recuperăm post-punkul. Sau chiar să ne sincronizăm cu ce se făcea chiar atunci. De aici probabil și un elitism al mișcărilor din Craiova și Timișoara. Trupele de punk din aceste două orașe se diferențiază de ce era atunci în București, de exemplu. Pentru noi, și Timpuri Noi, și Zob, și altele erau formule mult prea comerciale. Dar Bucureștiul a avut ceva important în anii ăia: hip-hop-ul. El a fost, cred, punkul bucureștean. Poate că ăsta este și motivul pentru care mișcarea punk bucureșteană din anii '90 a fost firavă. Contestarea a venit în Capitală din margini, din cartiere, Pantelimon, Colentina, Berceni.”  

Punk în expoziție

Când m-au întrebat o dată Mitoș Micleușanu și Iulian Tănase de la Guerilla de ce și cum a apărut punkul în Craiova, le-am răspuns că din nimic. A, râdeau ei, ex nihilo. Bine, nu apărea chiar din nimic, dar nici nu era prea mult pământ acolo. Așa și cu dispariția – nu aș putea numi un eveniment care să fi ucis mișcarea; paradoxul a fost că, la cât de voluminoasă și consistentă era, a dispărut pur și simplu peste noapte, suflată, poate, de noul val capitalist. Punk-ul, post-punkul se globalizau și ele, se înhămau la discursul mainstream. Culturile tinere erau aspirate de industria publicității, care le coafează cum nu se poate mai bine. Apare, iată, industria creativă! În 2007 are loc ultima ediție a Underground Timișoara festival. 

Punkul adevărat are o viață efemeră. Tocmai că el este un punct important, pentru că nici bine nu se naște și imediat apare contradicția Punk Is Dead - Punk's Not Dead și post-punkul. Cred că exact acest raport dialectic dă valoare mișcării punk. Este scurtă, rapidă, energică, violentă. Și moare imediat, pentru a renaște în alte forme, multe dintre ele concret politice. Eu cred că istoria acestei renașteri e importantă. Este și motivul pentru care expoziția pe care o curatoriez împreună cu Raluca Oancea se numește PostPunk. Prefixul are aici nuanța celui din «postmodernism», să zicem. Postmodernismul este și moartea modernismului, dar și desăvârșirea lui. Așa și cu PostPunk. E clar că nu trăim o perioadă punk, că punkul a murit, dar este, în același timp, Not Dead. S-a vărsat în multe direcții, în multe locuri. 

Din acest motiv am încercat să evităm dimensiunea nostalgică, am căutat un continuum în această cultură. Pe mine nu mă mai interesează punkul în termeni de ce a fost, cum a fost etc. Sau, mai bine spus, mă interesează doar în măsura în care care mai are o reprezentare în lumea de astăzi. Mai există grupuri? Mai există revendicări? Mai există contestare? Mai există culturi alternative? Mai găsim punk în artă, în etică, în politică? Există, în arta contemporană, artiști tineri care mai au o energie punk? Este motivul pentru care am căutat, în expoziție, aceste legături cu cei din generațiile tinere, pe o axă care vorbește și despre dinamica istorică a unor centre cu nuanțe contraculturale, Timișoara - Craiova - Cluj - București. Asta a fost tare în cultura punk, energia asta a contestării pe care n-a avut-o nicio altă cultură. Și simplitatea, și amatorismul, și strada, și defularea imediată, și autodistrugerea – gândește-te că se trece de la LSD la heroină – și revolta radicală ca opoziție la peace & love. Cum înțelegem astăzi raporturile de putere plecând de la ceea ce i se opune acesteia? Michel Foucault spunea că, ontologic, rezistența e primă.

PostPunk vrea să fie o expoziție de critică antisistem, mișcare militantă. O să mă întrebi, probabil, de ce se întâmplă într-o galerie sponsorizată totuși de o bancă, într-o multinațională. E o punere în joc, probabil cinică, din partea mea.” 


Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK