Povestea unei intervenții artistice în spațiul public, care devine pe rând reper pentru turiști și magazin de suvenire, iar în cele din urmă scoate la iveală o harababură imobiliară. 

Patru intervenții în spațiul public

În primăvara lui 2007, teoreticianul Ștefan Tiron m-a invitat la Sibiu, care, în acel an, era Capitală Culturală Europeană. Era prima mea rezidență de artist. A durat două săptămâni, pe parcursul cărora am făcut patru intervenții în spațiul public.

Una era o expresie spontană a unei stări sufletești, mai aproape de limbajul post-graffiti din street-art (de văzut aici și aici). Alta era legată de arhitectura socialistă, pe care o consideram demnă să devină obiect de patrimoniu (aici și aici). Ultima era un atac simbolic temporar la adresa unor statui din spațiul public. Era vorba în prima fază de statuile Hermann, niște sculpturi temporare din plastic, în mărime naturală, cu reprezentanții bleslelor Sibiului medieval. Ele erau răspândite prin piețele publice din centru. Cu ajutorul unor leduri le-am pus noaptea ochi roșii, poate pentru a demistifica o oarecare dulcegărie a administrației locale, care urmărea să măgulească turiștii cu un spectacol istoric de Disneyland.

În urma unei somații a administrației, mi-a fost interzisă publicarea pe web a imaginilor cu intervențiile pe aceste statui, care erau protejate de drepturi de autor. Motiv pentru care am continuat în alte seri cu statuile plasate permanent în spațiul public. 

Despre a doua dintre intervenții o să vorbesc mai pe larg, mai jos.

Dar mai întâi, ce înseamnă o „intervenție”?

Pe vremea aia, spațiul public era o miză importantă în arta contemporană. Și intervențiile în acest spațiu erau un tip de practică răspândită, care însemna, pe scurt, că un artist schimbă ceva în spațiul urban. Era vorba de plasarea de obiecte în anumite locuri, pentru a transmite un mesaj, de munca asupra monumentelor publice sau de gesturi care astăzi ar fi numite performative, adică de gesturi simbolice făcute cu corpul și înregistrate cu camera foto sau video. Toate erau gesturi temporare. Nimeni nu se aștepta ca ele să supraviețuiască în spațiile respective, ca o urmă permanentă a acțiunii. Ăsta era limbajul de care mă foloseam și eu.

De fapt, în primăvara acelui an începusem un proiect în care intenționam să fac o sută de intervenții în spațiul public. Prima avusese loc la Studentfest Timișoara, pe 27 martie 2007. Ultima avea să se întâmple pe 25 noiembrie 2009. În total, lucrul a durat aproape trei ani. Îmi alesesem și un pseudonim, Mircea Nicolae, a cărui istorie e explicată mai pe larg aici

Cum ajunsesem la tipul ăsta de proiect?

Aș credita aici mai multe surse. În primul rând, educația literară primită la două cenacluri de la Litere. Unul condus de Mircea Cărtărescu și celălalt de Marius Ianuș. Ele m-au apropiat și mai mult de dragostea pentru literatură, pe care, din vulnerabilitate nu am reușit s-o concretizez într-o muncă susținută de producție de text literar. 

Lucrul ăsta m-a urmărit multă vreme ca un eșec, dar și ca un bogat zăcământ de imagini poetice, care cereau să fie exprimate cumva. Frustrarea era, deci, că refuzasem să mai vorbesc un limbaj, pentru că nu aveam destulă încredere în mine. Între timp, colegii mei de generație deveniseră scriitori, trecând peste obstacolul asta de început. Pe mine mă aștepta un alt drum.

Apoi, o sursă substanțială de informație despre arta contemporană a fost un curs de la Centrul de Excelență în Studiul Imaginii, unde mă inscrisesem ca doctorand. Un profesor belgian, ușor excentric, dar foarte  precis și pasionat, pe numele lui Herman Parret, ne-a pus sub ochi toată istoria artei americane de după 1950. Entuziasmul lui m-a făcut să trec peste bariera modernismului, zona din artă pe care, de fapt, o iubeam cu înflăcărare. 

Și înainte de asta, a contat foarte tare și masterul de la Facultatea de Arhitectură, unde am luat contact cu o privire academică asupra spațiului construit, lucru care mă interesa, de fapt, încă de când eram student la Litere. Mereu mi-a fost mai ușor să înțeleg istoria orașului pornind de la obiectul tangibil al casei, al instituției publice, al străzii de cartier sau al peisajului periferic.

Mai erau două surse ale proiectului. Doi ani petrecuți printre ruinele industriale ale Bucureștiului, care îmi dăruiseră o pace sufletească pe care doar locurile care ies din timpul cotidian o oferă. Plus ocazia de a construi pentru prima oară o arhivă online, cu turnurile de apă din București. 

Și ultima dintre ele, un prieten, Neon, care făcea graffiti. Pe vremea aia eram apropiați, pentru că mergeam la skate împreună. Și de fiecare dată când ajungeam la el acasă (și ajungeam des), îmi vorbea de ultimele lucruri apărute în street art. De la el am aflat de artiști ca Os Gemeos sau, în România, de Irlo. Ultimul a fost și sursa formală pentru caligrafia pe care aveam să o folosesc mai târziu, într-un fel conceptual, adică, în marea majoritate a timpului, doar ca text.

Intervenția cu numărul 42

Uneori, metoda mea de lucru era foarte simplă. Fotografiam un loc și apoi făceam niște simulări în Photoshop. Așa s-a întâmplat și de data asta. Și apoi am luat o pensulă și o cutie de vopsea albă. Și m-am dus noaptea și am făcut scrisul. Eram însoțit de o colegă de rezidență, o artistă care venise cu mine să-mi țină de urat. Ea a făcut poza de mai jos.

Pe blogul meu, intervențiile erau arhivate cu un scurt text de descriere, ca o etichetă de muzeu:

Magazin – 42 / 9 mai 2007

Vopsea albă și neagră pe fațada unui magazin părăsit din Sibiu. Text în română - „mă gândesc la ea / non stop”. 

Urma apoi un link la o variantă mai extinsă a descrierii, unde puneam toate lucrurile pe care le consideram importante.

Pe toate străzile lăturalnice din centrul Sibiului sunt foarte multe magazine părăsite. După ce am făcut o plimbare destul de lungă și am fotografiat multe dintre ele, mi l-am ales pe cel din imagine pentru o intervenție.

M-am folosit de firma magazinului și de ideea de orar pentru a-mi pune în discuție povestea afectivă. La prima vedere, pare să fie vorba de o declarație de dragoste. Cu toate astea, ceea ce am scris e legat de un anume automatism mental de care vreau să scap, pentru a merge mai departe.

De fapt, de multe ori, mă interesa documentarea procesului de producție, pe care îl trăiam mereu ca pe o puternică senzație estetică. Lucrul ăsta era uneori ratat de cititorii blogului, mai puțin sensibili la latura procesuală a muncii artistice, în general. Acest proces implica și eventuala dispariție. În întregimea lui, proiectul ăsta a însemnat pentru mine o extrem de puternică trăire a unui ciclu al trecerii de la existență la inexistență. Apărea o idee, se contura o metodă de aplicat într-un loc. Apoi ea era pusă în practică într-un fel care, de multe ori, confruntând intenția cu locul, ducea la schimbări și adaptări radicale, rezultând de multe o și mai mare bogăție a lucrului făcut. Iar la final, după momentul de satisfacție, când munca era încheiată, urma abandonul. Și arhivarea pe net.

Jurnalul singurei intervenții care rămâne  

24 iunie 2014

În acel an, la invitația artistului Lorin Sterian, am ajuns la Sibiu pentru o ediție nouă a prezentării-performance pe care o numisem Zone Vagi. Era vorba de o discuție despre faptul că limitele dintre artă și viața cotidiană sunt poroase. Încercam atunci să fac niște hărți mentale ale spațiilor de tranziție dintre cele două zone.

 

 

Cu ocazia asta, ajungând împreună într-o plimbare prin oraș aproape de locul vechii mele intervenții, am descoperit cu mirare că era încă acolo. Am scris atunci pe pagina mea de Facebook: singura intervenție care mai supraviețuiește din tot proiectul meu cu o sută e undeva în Sibiu, lângă un Mercedes gri. 

18 februarie 2015

Nu mai știu cum am dat de pagina de FB făcută de fani. Avea peste 3000 de like-uri. Descrierea lor era corectă. Și m-a emoționat că locul devenise ceva similar Cișmigiului, în București, un loc legat de dragostea romantică, oricât de siropos ar suna. 

Un vechi magazin abandonat din centrul Sibiului.
Fiecare dintre voi este rugat să lase câte o amintire din acest loc, mai ales fotografii. Cele mai bune vor ajunge la ca poză de profil sau poză de cover pe pagină :)

Revăzând astăzi pagina, pentru a scrie acest articol, m-a atins sufletește și faptul că autorii paginii au înțeles lucrarea. Astfel, orele de deschidere care figurează pe pagină sunt tot non-stop, adică, pe engleză always open.

28 august 2016

Artiștii de la Grupul Nostru a demarat o inițiativă de a prelua spațiul, pentru a-l transforma în galerie. Cu tact, m-au sunat mă întrebe dacă îmi dau acordul. Spațiul nu era al meu și m-aș fi bucurat să fie administrat de niște artiști. Așa că, atât cât ținea de mine, i-am încurajat să meargă mai departe. Mai apoi, pentru că pierduseră licitația, deci și posibilitatea de a face o galerie de artă acolo, grupul Nostru a organizat o petrecere de adio în locul respectiv. Au venit cu ideea unui happening la adresa respectivă, ai cărui autori erau Casandra Vidrighin şi Dan Raul Pintea: o petrecere la care oamenii invitați să-și facă niște ultime poze cu fațada, luându-și la revedere de la locul care devenise o atracție pentru locuitorii din oraș. 

22 octombrie 2016

Printr-un miracol, colectivul de artiști din Sibiu a convins proprietarul clădirii să păstreze lucrarea de pe fațada magazinului pe care l-a renovat. 

5 iunie 2018

Singura intervenție în spațiul public care rămâne din seria de o sută devine magazin de suvenire. Pe pagina mea de Facebook, scriam următoarele: 

Munca făcută pe gratis, noaptea, speriat că mă prinde cineva, e transformată în atracție turistică. Numele artistului nu e menționat. Nu e ca și cum m-aș fi împotrivit cu ceva în fața acestui tip de viitor al intervenției mele. Dar e și bizar să văd cum micul capitalism autohton îmi exploatează munca, fără să crediteze. Pe de altă parte, nu pot spune că tipul ăsta de întâmplare nu era parte a pariului pe care mi-l propusesem mie însumi când am început să fac gesturi simbolice în spații publice și apoi să le abandonez, ele urmându-și mai departe propria lor soartă. Îi mulțumesc lui Miki Braniște pentru că mi-a atras atenția.

În anunțul evenimentului s-au strecurat câteva inexactități: că am făcut intervenția în 2008, nu în 2007. Și că aș fi scris patru cuvinte, nu șase, ceea ce oricum nu contează, dar pentru mine e hilar.

Ce se mai adaugă la asta e si faptul ca devine un loc pentru poze de nuntă. O lucrare despre dificultățle apărute în timpul unei despărțiri se transformă într-o odă iubirii heteronormative, cu costum de mire și rochie albă. Victoria asupra unei obsesii devine direct casă de piatră!

Eu n-am decât să mă distrez de toate transformările astea, care sunt de fapt parte integrantă a oricărei lucrări de artă contemporană în spațiul public. Lumea adaugă straturi peste un impuls inițial și lucrarea e de fapt o felie groasă de relații sociale localizate precis, cu un destin și o viață proprii. 

Momentul în care lucrurile au devenit ușor incomode pentru mine a fost atunci când am văzut în cadru un mim și un clovn.

 

Ei se văd mai bine în filmarea asta. Din punct de vedere simbolic, acest eveniment de deschidere a magazinului, cu tot ceremonialul tourist-friendly și, de ce nu, kitsch, marchează trecerea unui gest simbolic relativ obscur, dintr-o zonă a culturii străzii, într-o zonă strict comercială. Un loc în care să găsim alt fel de produse, cum spune doamna din film.

Eu vizam niște emoții, pe banii mei. Ei vizează niște câștiguri, folosind notorietatea unui loc devenit fenomen social la nivel local, ca efect neașteptat la un gest simbolic cvasi-anonim. Nu condam pe nimeni, dar despre asta vorbim.

13 iunie 2018

Povestea ia o turnură legală complet neașteptată. Devine știre. Într-o seară, am primit articolul acesta de la fotograful Tudor Prisăcariu. Nu am cum să verific acum cele spuse mai jos, dar merită citite:

Aflat în proprietatea Statului Român și concesionat societății Urbana (societate al cărei unic acționar este Consiliul local Sibiu și al cărei obiect de activitate este administrarea spațiilor orașului cu altă destinație decât cea de locuință), spațiul comercial a fost licitat de mai multe ori până când, în vara anului trecut, a fost închiriat de un bijutier.

„Am venit, m-am uitat, am văzut că toată lumea face poze şi am zis că e o idee bună. Am vrut neapărat acest spaţiu pentru că se potriveşte foarte bine cu afacerea mea. Nu o să modific faţada, poate doar o să dau cu puţină vopsea“, povestea, pentru Turnul Sfatului, bijutierul care intenționa să își amenajeze aici atelierul. 

Doar că lucrările de amenajare a atelierului au fost întrerupte de o altă persoană, care deține și alte spații în clădirea de pe strada Tribunei, de la nr. 13. „Cel care a închiriat spațiul a fost inclusiv amenințat de către o persoană fizică. 

În ședința de joi a Consiliului local Sibiu, Urbana va solicita aleșilor locali aprobarea unei hotărâri prin care forul legislativ local să emită un mandat special gratuit pentru societate, în baza căruia să fie inițiat, în Justiție, un proces de reglementare a situației juridice a spațiului comercial în discuție. În plus, în baza aceluiași mandat solicitat, reprezentanții Urbana cer să și poată formula o plângere penală împotriva „persoanelor care se fac vinovate de pierderea dreptului de proprietate a Statului Român asupra imobilului anterior menționat”. 

Pe scurt, spațiul a fost scos din proprietatea statului, pe căi care nu par tocmai legale. Cireașa de pe tort: spațiul aparținuse, de fapt, Asociației Foștilor Deținuți Politici, care l-a pierdut în instanță în favoarea statului.

Până în 2007, în spațiul comercial de la parterul casei de pe strada Tribunei, nr. 13, funcționa Asociația Foștilor Deținuți Politici. Spațiul a fost revendicat, dar autoritățile au avut câștig de cauză. 

***

Pentru un artist care lucrează cu spațiul public, o miză importantă e preluarea muncii sale și de către spațiul social. În cazul ăsta, pot să mă declar mai mult decât mulțumit. Un text scris cu vopsea albă pe fațada unui magazin a devenit un fel de pietroi aruncat în apă, care face încă valuri, arătând, în diversitatea lui socială, complexitatea contextului în care a picat.

Intervenția mea nu îmi mai aparține din momentul în care, fiind gata, am abandonat-o. Ce îmi rămâne, însă, sunt acei trei ani de lucru pe stradă, care m-au făcut fericit. 

Astăzi mă ocup încă de artă, dar relațiile din câmpul profesional, propriile mele pretenții legate de perfecțiunea materială a producției artistice, lecturile teoretice apărute între timp, o anumită reticență față de discutarea vieții mele afective după un anumit punct, toate astea mă îndepărtează de acea perioadă în care, deși făceam o artă poate mai săracă la nivel de mijloace, mai simplă la nivel conceptual și uneori derivativă față de experiențele de istoria artei pe care le avusesem, eram mai aproape de mine însumi, eram mai spontan. Și mă bucuram mai mult și de viața mea, dar și de ceea ce făceam.