Carte / Proză scurtă

Peppermint Patty

de Scena 9

Publicat pe 21 decembrie 2022

„Străinătate și stranietate, două cuvinte pe care am ajuns să le așez cu ușurință unul lângă celălalt. M-am născut într-o epocă totalitară, în care străinătatea – evident, Occidentul – era nu doar locul de scăpare, ci și visul, proiecția, fantasma unei evadări. Dar era și o întrerupere, o despărțire, dorul de cel plecat. Dincolo, afară, sus – câteva nume pentru imaginarul nostru care e și astăzi la fel de viu.”  - asta spune scriitorul Augustin Cupșa în legătură cu noul lui volum de proză scurtă, Străinătate, proaspăt apărut la Editura Humanitas. Augustin Cupșa a mai publicat, tot la Humanitas, volumele de proză „Așa să crească iarba pe noi” și „Marile bucurii și marile tristeți”. 

Mai jos, vă invităm să citiți povestirea „Peppermint Patty”, primul text din volumul „Străinătate”. 

*

La șase după-amiaza soarele ardea în geamurile fumurii, făcând improbabilă orice încercare de mișcare. În depărtare se ghiceau formele orașului, demolat de caniculă, reconstruit spre dimineață din resturi de BCA și termopane, cu câteva bulevarde, să facă drum printre ele. Mai aproape, câțiva arțari și salcâmi, cu coroanele prăfuite, înconjurau o baltă de culoarea ghipsului impregnat cu fire de nisip, încrețită de valuri de iarbă și mătasea broaștei ca un trandafir de deșert. Nu aveau să fie văzuți pelerini. Nu avea să se arate nicio minune. 

Curând lumina urma să capete reflexe de oțel, să facă secțiuni prin aer, unde oamenii puteau fi studiați în ipostazele martiriului: cu capetele atârnate deasupra geamurilor, scoțând bule de aer ca niște mormoloci în mâl, apăsând claxoanele din volan și picioarele în ambreiaje, cu cefele transpirate, cu priviri hipnotizate de iluzia salvării din capătul pasajului de la Unirea. În fanta de aer dintre două DAF-uri cu caroserie de Rocar, împotmolite pe ambele benzi, împingând coada furnicarului către Piața Sudului, către ieșire.

După-amiezile șefa de proiect nu trecea pe la birouri, cu atât mai puțin vara, când pârjolul elimina 99% din formele cunoscute de viață, mă prefăceam preocupat în spatele monitorului și scăpam cu atât. Diminețile transcriam răspunsurile de pe înregistrările audio, băgam datele în Excel sau verificam răspunsurile la întrebările încrucișate, dar tot aveam destul timp să-mi văd fața în monitor la cât stăteam degeaba.

În ziua în care m-am mutat în București, un japonez a fost sfâșiat de un maidanez pe bulevardul Titulescu. În seara aia am tras geamantanul la Dristor 1, pe rulantele blocate. Înăuntru aveam aproape toate hainele de acasă și un plic de la mama, cu jumătate din chiria pe prima lună. Fata m-a așteptat în colțul intersecției de la Râmnicu Sărat. Am intrat într-un fel de fostă Alimentara și mi-am cumpărat o sticlă de vin, pe care am băut-o aproape singur. 

Cu câteva ore înainte omul reușise să se târăscă până în holul unui imobil, unde a strigat la portar să sune la 112, dar echipajul de pe ambulanță nu l-a mai putut resuscita. București, 2006. În instanță maidanezul Bosquito a fost apărat de Paula Iacob și într-un final a fost achitat, apoi a fost adoptat de un neamț, Guido Bayer, și a luat numele de Ziva, fiind de fapt o cățea. În articol mai scria că a trăit fericit în țara de adopție, alături de ceilalți trei câini ai familiei. A murit de bătrânețe la vârsta de 19 ani. Frankfurt, 2013. 

M-am gândit că s-a încheiat ciclul de 7 ani și trebuia să trec pragul mai departe. 

Am ales Anglia în primul rând pentru că știam engleză de acasă, la test am luat B2, dar puteam să iau și mai bine, dacă m-aș fi prins de unde vin cu adevărat problemele platformelor de pescuit în Marea Nordului și aș fi făcut cu două puncte mai mult la vocabularul de specialitate. În al doilea rând pentru că acolo era vară-mea. Pentru înscriere trebuia să completez un formular în care să bifez răspunsurile la Etnicity, Sexual Orientation și Religion and Belief, apoi să-mi declar problemele și antecedentele personale. 

Vară-mea mi-a zis să nu mă împiedic la primul hop. 

— Când o să fii hărțuit la serviciu și o să fie pentru una din chestiile astea, o să poți să folosești copia declarației în instanță. 

Madi terminase filologia și era vânzătoare la un magazin de haine de lux în Harrogate. Într-o gazdă îl întâlnise pe Phil, un canadian care lucra în York, la un serviciu de comunicații, un tip foarte mișto, cu care m-am întins de câteva ori la bere prin telefon, când ea alerga prin casă după Eddie. Permisul meu de muncă mă costa o mică avere. Actele din România, traducerile legalizate la unul din birourile acreditate, care erau toate în Anglia, taxa de înscriere, drumul până la Manchester și cheltuielile de acolo, din care nu puteam să scad decât cazarea, pentru că aș fi stat la ei. Apoi puteam să rămân câteva luni, până mi-aș fi găsit un job. Ceea ce însemna că ar fi trebuit să-mi restrâng căutările în zonă, deși, dacă tot era să ajung acolo, aș fi vrut undeva la mare, în sud, la Cardiff, unde bărbații care nu beau și nu agață ies duminică dimineața pe plaja de la Pernath, stau cu fundul în nisipul ud și sughiță bere de ghimbir, în timp ce vaporii de ceață li se condensează pe obraji. 

În declarație am bifat white, heterosexual/straight și la Religion am pus Other pentru că nu era niciun cuvânt să spună cum credeam eu. La celelalte secțiuni am mințit. 

Dacă nu era Madi, n-aș fi găsit nici job-ul de la firmă. Ea avea o prietenă care terminase tot în București, cu vreo doi ani înaintea mea, și din ianuarie intrase în concediu prenatal. Birourile erau în aceeași clădire cu mallul, dar accesul se făcea pe lângă intrarea în parcarea subterană. Aveam o alveolă cu pereți de doi metri, între ușă și geamurile exterioare. Puteam să mă ridic oricând, să mă mișc pe mochetă și să mă zgâiesc în stradă, fără să mă întrebe cineva ceva. În șase luni nu reușisem să leg prenumele din chat de figurile din celelalte alveole.

După Paște a fost la fel de cald de dimineața până seara, mi-am dat seama că am intrat în vară când mi-am văzut umbra proiectată pe peretele din placaj. 

Pe tăblia mesei un gândac marmorat se deplasa încet către fâșia de umbră din spatele tastaturii. Îl știam de vreo două luni, între timp îmbătrânise și se sfoiegise, de-abia își mișca cele șase picioare. La nivelul solului, un tramvai își târa și el garnitura pe șinele încinse până în dreptul stației, apoi aștepta cu ușile deschise. Dacă o luai pe jos, urmărind poteca de umbră din buza panourilor care delimitau spre bulevard pârloagele din jurul bălții Văcărești, puteai să ajungi în intersecție și să cobori la metrou, să-ți găsești scăparea în răcoarea catacombelor. 

Am văzut o femeie cu capul acoperit de un batic înflorat, urmată de trei câini vagabonzi, care a făcut traseul și era cât pe ce să treacă cu toate viețile la următorul nivel, când s-a trezit în dreptul semaforului, cu mâinile imobilizate de cele două plase de rafie, unde o rază ucigătoare i-a decupat conturul și i-a ridicat îngerașul până în marginea de sus a ecranului, apoi i l-a dizolvat pe fondul spălăcit al cerului. 

Câinii au rămas la adăpostul chioșcului de ziare, unul dintre ei, cu blana cafenie, decojită în careuri, s-a încovrigat sub tejghea și a început să caște, iar ceilalți doi au început să amușine grămăjoarele de gunoi. 

M-am întors la calculator. Dinspre coridor s-a auzit sunetul unor tălpi de plută, care se lipeau și se dezlipeau de linoleum. Ușile din sticlă mată erau un avantaj în detectarea siluetelor în mișcare, petele de întuneric care se evaporau ca ochiurile de apă pe asfalt, absorbite prin ușile automate din capătul culoarului, și celalte, care irizau suprafața tulbure din chenar, atunci când se opreau în dreptul intrării. Apoi pintenul extras din lăcaș, arcul încuietorii eliberat de încărcătură și țăcănitul piedicii cu o trăsărire pe loc, toate într-o succesiune atât de rapidă, încât puteau fi confundate într-un singur clic de către o ureche neexersată. 

La urmă o ușă care se deschide și face legătura între două spații cu aer stătut.

— Hei, ce faci? 
— Treabă.
— Cred că ți-am rezolvat cu traducătorul, mi-a răspuns Jessica Finch, și e autorizată IOL. Hai în mall, să bem ceva cu gheață. 

Pe Raluca am moștenit-o de la tipa care intrase în concediu. Mi-a zis că era deja un reflex să coboare de la etajul patru ca să meargă la cafea cu tipa care frecase scaunul înaintea mea și, ca să fie clar că făcea referire la câinele lui Pavlov, și-a ridicat mâinile ca două lăbuțe în dreptul sânilor și și-a îndreptat umerii mici. 

Avea câțiva pistrui pe față, delicați ca un polen, și părul deschis la culoare, nuanța caramelelor cu lapte de la Werther`s. Dacă și-ar fi prins bretonul cu o agrafă, ar fi arătat ca Peppermint Patty din Peanuts.

Nu mai știu dacă eu m-am gândit sau ea mi-a zis că așa se semna în generală.  Când își lua Cola fără zahăr, la pahar de carton, sorbea repede sucul, apoi începea să scobească prin pahar cu paiul după gheață și crănțănea cuburile între dinți, că-mi făcea rău. 

Tot timpul găsea pe cineva la o masă, despre care știa câte ceva, îmi făcea semn cu paiul între dinți și o mișcare scurtă din cap. Belgianul avea trei copii cu două femei și dădea o groază de bani la școala franceză. Patroana de la Tradițional mergea cu maică-sa la cumpărături și în toamnă își luaseră blănuri de nurcă identice. Favoriții ei erau niște gemeni silfizi, părul platinat, curbat peste frunte, până în dreptul urechii, de fapt, un băiat și o fată, care luau tot timpul masa împreună. Pentru mine aglomerația de la Food Court era la fel ca amestecul de bucle și contururi dintr-o carte de colorat, în care trebuia să hașurezi fiecare spațiu în culoarea potrivită, ca să identifici în junglă prietenii doctorului Aumădoare.

Și-a băgat cu totul fața în pahar când mi-a propus să mă întâlnesc pe tăică-su.

— Numai cu el?
— Vara stă la casă, a mormăit și a continuat să facă bolboroci în pelicula de cola care rămăsese sub bucățelele de gheață spartă.
— Și ce să-i spun?
— Că ești prietenul meu, te porți bine cu mine și mă înțelegi.

Am spionat peste umărul ei armonia gemenilor care se priveau în ochi în timp ce vorbeau, apoi cel așezat cu spatele s-a aplecat să culeagă de pe jos o boabă de strugure. N-a mâncat-o, a pus-o deoparte. Boaba a descris un semicerc până s-a oprit în marginea unui șervețel făcut triunghi.

— Și de ce nu mergi cu gagiul tău?
— Aoleu, tu știi ce urât e gagiul meu? Cum să mă duc cu el la tata?

În pozele din cont tipul arăta cam ca Bjorn Ironside înainte să despice cranii adverse, poate un pic mai închis la ten, cu o privire mai vicleană. 

— Ăsta e urât?

S-a uitat și ea în telefon, apoi l-a tras în dreptul ei și a căutat alte instantanee. 

— Păi, da, nu i se văd mâinile. Are tatuaje până unde i se termină mâneca de la helancă. Cu ce să se îmbrace pe căldura asta? Cu cămașă? La casă nu e aer condiționat, se stă în grădină. Nu pot să le fac cunoștință în mașină.
— Cheamă-i pe la tine.
— A, nu se poate să-l aduc pe Andi pe la mine. Nu e genul să-l bagi în casă.   

Am vrut s-o întreb ce-mi dădea în schimb, dar mi-a adus aminte că tocmai îmi promisese o traducătoare cu reducere, făceam economie de 80 de lire, așa că i-am zis:

— Bine, să-mi spui când, ca să mă pregătesc.
— Deocamdată ești în Anglia cu treabă. Știi ceva de pe acolo?
— Un pic din Londra.
— Bine, acolo ești acum.

Pe urmă nu m-a mai bătut la cap, două săptămâni am crezut că a uitat sau a găsit o variantă mai bună. Vikingii i-au bătut pe asediatorii din Northumbria și l-au luat prizonier pe Aethelwulf, pe urmă Ragnar și-a tras-o cu prințesa Auslag, iar ea i-a mărturisit în ultimul episod că e însărcinată. 

Raluca s-a întors bronzată de la munte, în schimb Bjorn Ironside cam răcise, s-a făcut praf într-o seară și a adormit în iarbă, iar ea n-a putut să-l ridice de acolo. La Bâlea, spre dimineață, crăpau pietrele și când mi-a zis asta m-am gândit cum ar fi fost să dorm într-un sac umed, alunecând pe o pajiște cu fire de gheață, chiar și legat în sania vikingilor. 

Nici eu n-aveam aer condiționat. De câteva luni zăceam fără să mai întind canapeaua, cu punga de chipsuri la o lungime de braț, pe parchet, cu Eurosportul pornit, concentrat în voința de deplasare a bilei de oțel care lasă o pată de talc în căușul dintre umărul și gâtul unui aruncător leton în maiou și chiloți din supraelastic. 

După examenul de diplomă nu m-am mai văzut cu nici unul dintre vechii cunoscuți. Perimetrul meu s-a restrâns la un triunghi în care mă deplasam ca o mașinuță trasă cu cheia, cu diferența că eu aveam arcul mai scurt. Casă-serviciu-curtea de la Baricade, unde beam limonadă cu un amic recent, care îmi detalia documentare psihologice, bazele moleculare ale sentimentelor din perspectiva lui Damasio sau cum s-au adeverit previziunile lui Houellebecq, și o tipă din publicitate, cu perspective politice și foarte multă energie. În timp ce îi ascultam, constatam cât de tari erau scândurile băncilor și cât de nasol îți amorțea fundul dacă nu prindeai ora la care pernele de burete stăteau încă aranjate într-un turn, lângă chioșcul de servire. Când se ajungea la subiectul conspirații farmaceutice din sfera psi, ea se uita insistent la mine, de mă simțeam ultimul om.

— De ce mă întrebi pe mine?
— Nu ești în domeniu?
— În ce domeniu? Al sondajelor de opinie?

În drum spre Olimpia, a fost ultima dată când am văzut mallul. 

— E totuși o mică problemă, i-am zis în mașină. Nu vreau ca tatăl tău să-mi ofere de băut. Mi-e aiurea să-l refuz fără motiv și nu vreau să intru în amănunte.
— Ai probleme cu alcoolul?
— Cu băutul stau bine de 4 luni, dar am cam sărit cu țigările. Dacă sunt odihnit, nu mă văd cu prea mulți oameni și nu beau, mă mențin în rația zilnică.
— Nu-i nici o problemă, o să beau eu ceva și trebuie să conduci tu. Dacă vrei, poți să treci acum la volan.
— Mda, chestia e că n-am carnet, dar mă gândesc că, dacă mă țin cuminte încă un an, o să mă pun să-l iau.

Raluca a pufnit și a pleznit volanul cu palma, fără să-și ia ochii de la drum.

— Băi, nenicule, dar ți-ai găsit și tu să te duci în Anglia. Dacă ești în halul ăsta, stai, frate, în casă, mută-te la Cluj. Oameni faini, aer curat, fonduri europene.
— Din fericire am ajuns la un nivel constant de scârbă. Asta îmi dă într-un fel margine de siguranță, doar că încă fumez cam mult.
— Da, știu cum e. Programul meu de după ore în liceu: popcorn cu Finetti, apoi degete pe gât la baie și laxative de la mama. Măcar tu, dacă n-o mai suporți pe vară-ta, ești liber să pleci. Eu a trebuit să aștept până la facultate.
— Ai fost tu grasă?

Cu mâna dreaptă și-a ridicat marginea maioului, care ascundea pielea de pe flancuri, cu vergeturi sidefii. La chestiile astea, mai bine te faci că n-ai văzut. Dacă zici că acum e bine, înseamnă că atunci era nasol. Dacă ești impresionat, te afunzi și mai rău. Nu trebuie nici să bagatelizezi problema. M-am apucat să-i controbăi prin torpedou, să văd ce muzică asculta pe vremuri. 

— Uneori nu ești pregătit pentru ce te-ai pregătit să devii, am mormăit.

— Habar n-am, tu știi ce-ai vrut să devii. Dar stai liniștit, mi-am dat seama de mult despre tine. 

— De unde?

— Păi stai, nenicule, acolo și sugi cuburile ălea de gheață câte o juma’ de oră. Păi, cine mai face așa? Întâi bei cola din pahar, apoi sau lași cuburile acolo, că nu-ți trebuie, sau le mănânci dacă îți vine să ronțăi ceva.

Am pus Arctic Monkeys, am derulat până la Do I Wanna Know.

După ce-am ieșit de pe Splai, Raluca a tras mașina pe dreapta. În față se întindea o stradă prăfuită, cu case mici, de-o parte și de alta, după sălcii și arini, ca la țară. 

— Hai, cowboy, ești gata să încalci legea pentru cinstea unei fete?

Am trecut la volan și am ținut drumul drept, într-a doua, până în dreptul porții. Apoi am scăpat ambreiajul și motorul s-a înecat într-o horcăială fatală. 

Taică-su era un bărbat bine legat, cu barbă și părul alb, tuns scurt, care mirosea a transpirație și a cânepă, și scuipa cu precizie oasele de pește într-o farfurioară de lut. I-am dus cadou o trusă de manichiură-pedichiură, cu steagul Marii Britanii, din care lipsea piatra ponce. Între noi Raluca a instalat o cantă înaltă, prin care pulpa de lămâie plutea ca o ninsoare într-un glob de sticlă. El și-a băut vinul rozaliu, cu un aer ușor amărât, apoi m-a luat în fundul curții să-mi arate telescopul.

— Frumoasă mașinărie, i-am zis ca să-l consolez, și am luat o gură mare de limonadă.

Și-a strâns fruntea cu palma, și palma și-a șters-o în poala tricoului, apoi și-a căutat o țigară în buzunarul de la piept. 

— Nu cred că prind nimic în seara asta.
— Perseidele? mi-am încercat norocul.
— Perseidele pe dracu`, Sir, astea se văd cu ochiul liber dacă e cerul curat, dar cu praful ăsta nu se vede bine nici Luna. 

Am tras cu coada ochiului spre casă, unde Raluca se apucase să strângă masa. 

— În mod normal, la puterea asta de mărire, poți să vezi cratere mici, de 700 de metri. Vrei să te uiți?

Cum să nu? Aveam chef să se facă definitiv noapte, să-mi înfig ochii într-un crater, în prăpăstiile stelelor părăsite de lumină, în bezna cosmică, unde materia îngheață și capătă o anumită semnificație. M-am poziționat în fața telescopului. Am înțeles că era unul catadioptic, care făcea pe internet cam 1000 de euro, dar el îl luase la jumătate de preț de la târgul de vechituri. Nu mi-a mai spus că reducerea se datora faptului că era cel mai probabil furat, puteam să constat și singur că în dreptul ocularului o plăcuță, care în mod sigur indica numele unui club de astronomi amatori din Germania sau din Suedia, fusese înlăturată printr-o mișcare precisă și fermă, de dăltiță. Orișicât, aparatul era destul de bun pentru fotografierea planetelor într-o atmosferă neperturbată, dar și a corpurilor palide, pentru că reușea să adune multă lumină într-un timp scurt, și puterea mare a focusului putea să identifice și punctele slabe ale galaxiilor. 

Chiar de curând vânduse o poză din asta pe internet. A ținut să-mi precizeze că era vorba de Capul Lebedei. 

— Acum trebuie să mai bag banii într-un HEQ5.
— Ce-i ăla?
— O montură meseriașă. L-am căutat pe băiatul ăla, dar deocamdată nu dau de el.

După ce s-a întunecat complet, bălțile dinspre Văcărești au început să prindă viață. Valuri de orăcăituri și greieri din iarbă, cintezoi și mierle, care se ascundeau în tufișuri, prin desișul crengilor. 

Raluca a rămas în conul de lumină al felinarului din stradă, bălăngănindu-și picioarele goale într-un hamac, fără să se uite pe telefon, fără să facă practic nimic. În schimb eu am aflat că cea mai luminoasă stea din emisfera nordică e Sirius și următoarea e Canopus. Sirius se apropie încet de Sistemul Solar, așa încât luminozitatea ei va crește în următorii 60.000 de ani. În schimb Betelgeuse începe să pălească, ceea ce înseamă că urmează să explodeze și să devină o supernovă, tot peste câteva zeci de mii de ani. Triunghiul de vară e cel mai luminos asterism, bate și poluarea din București. O asociere întâmplătoare de stele, care de fapt n-au nicio treabă una cu alta, dar pe care noi le percepem în același plan: în timp ce Vega și Altair sunt la distanță aproape egală de Pământ, Deneb e la mama naibii. 

La puterea de mărire a telescopului ar fi trebuit să se vadă inelele lui Saturn, dar tot ce-am reușit eu să disting a fost o bilă de sticlă, care face un cerc când cade într-o găletușă cu var. 

Mai târziu m-a ajutat să identific inima Scorpionului, o stea mică și nefericită, care oricum era către sfârșitul vieții. Pe urmă am discutat în contradictoriu câte capete avea Hydra, deși asta era o constelație palidă și nu era vizibilă vara. Totuși, ideea era să-i îngropi capul imortal, ca să scapi de povara trecutului. Altfel cum se explica faptul că Hercule a fost cuprins de melancolie în drum spre Euristeu? Nu degeaba crabul l-a apucat tocmai de călcâiul stâng înainte să-l ajute Iolas să răpună monstrul: Hercule resimțea abandonul tatălui, iar asta produce frică.

Nu știam ce să spun la chestia asta, am observat că Raluca dispăruse demult în casă. O casă mică, cu pereți de humă, spoiți în alb, o fereastră între doi cireși și tufe trecute, de iasomie, care semăna atât de mult cu casa noastră de la țară. 

Pe canapeaua din bucătărie, Raluca adormise cu genunchii îndoiți și fața către perete, la fel ca atunci când mergeam la bunici, la Dunăre, și, înainte să se lumineze de ziuă, intram din casa mică să iau ceaunul cu resturi de mămăligă, amestecate cu miez de pâine, și undițele sprijinite de perete, apoi o trezeam pe Madi, care n-avea niciun chef să meargă cu mine la pescuit. 

O pisică cu urechi ascuțite înfuleca resturile de pește dintr-o farfurioară de tablă, le apuca între fălci, le rostogolea pe pământul bătut, apoi le apuca iarăși, scoțând un plescăit înfrigurat. Atunci mi-am dat seama că se făcuse răcoare și am luat cearceaful pe care ea îl motolise cu picioarele și i-am acoperit spatele. Afară, bătrânul stătea cu un picior peste celălalt, cu trusa desfăcută lângă el. Reușise să decupeze din unghia de la degetul mare o bucată cât un solz, dar se blocase la final, cu fața congestionată.

— Poți să mă ajuți cu treaba asta?

Mi-am zis că acum un an i-aș fi smuls două degete, așa de tare îmi tremurau mâinile dimineața. Dar el n-avea de ce să știe treburile astea, absolut de loc. Un țânțar mare cât un diamant fals s-a așezat pe încheitura degetului mare și a început să-și facă jocul. Am apăsat pe aripile cleștișorului și am făcut clic. Pe urmă i-am arătat captura în lumina becului. El m-a privit cu pleoapele lăsate, cu striații mici, roșii, aproape vineții, apoi și-a mai aprins o țigară.

— Nu ți-a plăcut vinul meu, Sir. 

Mi-a fost teamă că n-o să rezist atâtea ore în avion, dar la Amsterdam mi-am fumat rația de 2 țigări și pe urmă a fost mai ușor. La birourile din Manchester m-am descurcat chiar foarte bine. Jessica Finch și-a comandat special o ștampilă pentru ca actele mele să fie în regulă și mi le-a trimis prin poștă într-un plic, pe care a specificat inutil Do not bend, dar ofițerul nu s-a împiedicat de faptul că hârtiile erau șifonate. Le-a așezat una câte una, cu fața în sus pe birou, apoi le-a tasat dintr-o singură mișcare. 

Ok, Mr. Order, let`s take a photo now.

Într-o altă încăpere minusculă am făcut câteva fotografii din față până a ieșit una în care zâmbeam, apoi ne-am strâns mâinile și am zâmbit din nou. Din Manchester Piccadilly am luat un expres spre Leeds, și acolo am schimbat în direcția Scaraborough. Am oprit un impiegat ca să-l întreb de la ce linie pleacă trenul și a trebuit să repet de trei ori numele stației, ca să înțeleagă ce voiam să spun, dar când l-a pronunțat el, am avut senzația că a zis scabros. În gara din York am tras de un milkshake cappucino până a terminat Phil programul și a trecut să mă ia cu mașina. Permisul de muncă l-am primit după vreo două săptămâni, nu mai știu exact data, dar în ziua aia Phil a căzut pe spate cu scaunul în grădină și de atunci Madi a reintrodus măsurile de disciplină: fără festivități în casă, în afara aniversărilor de familie, dintre care oricum mai rămăsese doar una până la sfârșitul anului. 

Când am fost în Leeds la primul interviu, am rămas să mănânc un sendviș în parc și mi-am pierdut vremea prin oraș până spre seară. Am intrat la Merrion și am cumpărat un fel de telescop din plastic, prin care poți să obții miraje colorate atunci când biluțele și cioburile de sticlă se așază în structuri geometrice, și un nou volum Peanuts. Eddie s-a uitat prin tub, apoi l-a scuturat de câteva ori în dreptul urechii și pe urmă a preferat să o folosească pe post de zdrăngănitoare, de care mă împiedicam noaptea prin salon. Într-o seară m-a întrebat de ce Charlie Brown nu reușește să facă puncte la baseball.

— Pentru că nu are încredere în el, i-am răspuns.
— Și de ce nu are încredere în el? a insistat Eddie.
— Pentru că nu prelucrează corect datele. În anumite situații creierul folosește automat tipare neurale constituite în momente de frică.

Madi spăla vasele la chiuvetă.

— Ia uite, cum vorbește cu copilul. Charlie nu lovește mingea pentru că i-o ia Lucy în ultimul moment.
— Mingea e de fotbal, la baseball e vorba de altceva.

Copilul mi-a dat dreptate. 

De la faza din grădină Phil s-a lăsat de fumat. Eu trebuie să ies în curtea din spate, pentru că cealaltă variantă e să stau în stradă, sub o poartă de cărămidă, îngustă, și trebuie să-mi iau tot timpul umbrela. 

De câteva zile vremea s-a stricat și au reînceput ploile, probabil că s-a stricat și acasă, dar în Anglia asta nu e tocmai o surpriză de vreo patru miliarde de ani. Oare când s-o fi stricat vremea în Anglia? De când s-au format oceanele pe Pământ? Sau mai târziu, când a apărut viața?  

Apa alunecă fără întrerupere pe acoperiș și pe ștreșini, scoțând un gâlgâit, cam la fel ca fântânițele cu Buddha și frunze artificiale, pe care poți să le găsești la parter, în Unirea. 

Vecina din partea dreaptă, femeia cu tricouri stoarse, s-a plâns că fumul meu intră pe geamul ei de la baie și îi deranjează copiii, așa că m-am mutat în celălalt colț și încerc să suflu fumul împotriva vântului. Cerul e tot timpul acoperit de aburi violeți, iar când se oprește ploaia,  niște melci ciudați, fără cochilie, ies din tufe și se cațără insistent pe zidurile caselor cu corpurile lor băloase, lăsând pe cărămizi dâre, care în lumina felinarelor par de-a dreptul strălucitoare. 

Foto main: flickr.com

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK