25 de autori - cei mai mulți dintre ei scriitori, jurnaliști și muzicieni - își povesteau primele experiențe în „câmpul muncii” în antologia „Primul meu job”, coordonată de Florin Dumitrescu și publicată în 2011 de Editura ART în colecția „Prima dată”. Amintirile din fabrici, redacții, magazine, restaurante, birouri de administrații locale sau pe cont propriu, ca bișnițari freelanceri, pun cap la cap un portret robot al muncii pe meleagurile patriei de la mijlocul anilor '80, până la începutul anilor 2000, într-un amestec de proză scurtă și antropologie. Cum cartea se găsește azi mai greu prin librării, am recuperat câteva dintre textele din cuprinsul ei și am invitat-o pe Roma Gavrilă să ilustreze aceste prime încercări de-a câștiga prin forțe proprii primii bani. Vom publica unul în fiecare zi din săptămâna asta, când prea puțin(i) ne-amintim că 1 Mai e Ziua internațională a muncii.

Dacă vrei și celelalte texte din seria „Primul meu job”, aici poți să citești despre primul job al Andrei Matzal, aici afli cum a fost Luiza Vasiliu chelneriță, aici antropologul Bogdan Iancu e concediat de la o revistă obscură, iar aici Ionuț Sociu își îmbracă prima experiență cu munca într-o vizită a mamei lui la București.


 

Primul job de greiere

În cadrul importului de muzici şi stiluri de afară, noi, cei de aici, şovăim... şovăim... Uneori credem că înţelegem ce vor să ne spună modelele noastre englezeşti, că intrăm în rezonanţă cu ei; alteori, dimpotrivă, mergem să cântăm la restaurant, să câştigăm direct. Una e să ai un ideal; şi alta să te orientezi către localurile cu bucătărie – e mai hrănitor, mai profitabil. O singură dată am ajuns la Restaurantul Pescăruş (din Parcul Herăstrău), care, bineînţeles, era dotat în primul rând cu bucătărie. La Pescăruş, am cântat trei-patru melodii italieneşti, nici una franţuzească, nici una în germană; în rest, toate în engleză. Mulţi voiau să mă încurajeze, şi astfel am primit de la ei prima şpagă. Dar şi ultima: după aceea n-am mai fost la Pescăruş. Cred că a fost foarte aiurea; lumea de acolo cerea să fie distracţie, să fie mişto, iar noi am băgat şi un Genesis, că mergea. Italieneştile? Prima notte d’amore... quel tuo caldo caffè*… Pentru cântarea asta, singura de felul ei, am repetat două săptămâni.

Avea să ne prindă bine mai târziu, în vara lui ’90, la Costineşti, într-un loc numit Restaurantul Marea Neagră, din extremitatea nordică a staţiunii. De obicei, acest loc oferea o alternativă a playlistului de la Forum, unde cânta Holograf. „Holo” promova muzica zilei –muzica străină a zilei – şi, în primul rând, creaţia proprie; iar formaţiile din nord, de la Marea Neagră, erau mai adaptate pe orizontală; puteau veni în întâmpinarea unei varietăţi culturale mult mai mari. Acolo am fost duşi noi. 

Şi asta pentru că, după Revoluţie, a venit rândul formaţiilor ostracizate să ia pâinea şi cuţitul în mâini. În acel tulbure 1990, invitaţia a sosit chiar din partea conducerii staţiunii, ca o reparaţie: „Hai să vină şi formaţiile underground. Ce-avem noi aici, în România, mai underground? – Păi, sunt unii care... – Să vină!” Şi-am venit. Când am ajuns noi la Marea Neagră, eram tot pe structura de la Pescăruş, cam tot băieţii ăia eram. Am venit acolo, am început să facem probe, imediat s-au iţit toate bucătăresele, să vadă ce şi cum... Şi aprecierile lor se reflectau în farfuriile noastre, când ne dădeau să mâncăm mai apoi într-o zonă dintre orchestră şi bucătărie. Parcă făceau economie la porţii! La un moment dat, unui coleg de-al nostru i-a venit o idee bună, şi anume să cântăm melodia Bendem Buce*, o melodie turcească. Şi, în cadrul pregătirilor de dimineaţă, am repetat un Bendem Buce acolo, chiar lângă bucătărie. Efectul: la prânz, friptura dădea pe dinafară din farfurie! Era o manea, o protomanea. Îmi pare foarte rău că s-a întâmplat aşa, dar aceea a fost poarta, uşiţa deschisă a manelelor, care oricum pătrundeau, în Timişoara şi apoi în toată ţara. 

Primul job de furnică 

Prima zi de serviciu. Începutul lui octombrie 1989. Combinatul de la Călăraşi. Furnalul avea birourile undeva foarte sus. La un furnal, totul e foarte sus. Nu voiam să fiu repartizat la cocserie, voiam la furnal. Cocseria, oricât de modernă ar fi, e o sursă de substanţe nocive, care te dărâmă dacă lucrezi acolo. Nu poţi rezista prea mulţi ani. Furnalul era un obiectiv aproape gata, dar noi toţi ştiam că nu va fi niciodată gata. Se sleise puterea ţării noastre, nu se mai putea investi pe atâtea fronturi. Falimentul era la uşă. 

Şi directorul Stoicea îl cheamă pe subinginerul – îmi pare rău că nu-mi mai amintesc numele, subinginerul era o glorie locală, era arbitru în divizia C – şi-i zice: „Du-l!“, şi mă ia şi mă duce pe o scară exterioară până la cota cea mai înaltă a furnalului. Fiind foarte înalt şi având o structură metalică (zidăria e aparentă şi pe dinăuntru, şi pe dinafară), cu tot vântul acela în plin Bărăgan, ai permanent senzaţia că te clatini, că are să se dărâme totul cu tine. Asta a fost proba acceptării mele la furnal. La sfârşit, Stoicea l-a întrebat din ochi pe subinginer, iar ăsta micu’a zis: „E bun, e bun.“ 

Atunci am aflat că sunt bun la meserie. La admiterea în Facultatea de Metalurgie, începusem cu o probă sportivă, şi iată-mă din nou în faţa unei alte probe fizice – eliminatorie, de data aceasta – pentru a fi confirmat în postul de inginer metalurg. Dacă nu reuşeam să rezist, zburam! Asta a fost prima zi de lucru. Şi acolo am rămas – din octombrie până în decembrie. Viaţa în comunism era determinată, nu doar influenţată. Era foarte clar determinată. De fapt, şi acum e determinată, dar în alt fel: între săraci şi bogaţi. Atunci separaţia se făcea între muncitori şi intelectuali. Paradoxal, un sistem care a încercat să niveleze a marcat şi mai tare diferenţa dintre muncitori şi intelectuali: toţi se străduiau să înveţe, ca să nu muncească manual. Făceai o facultate ca să nu tragi. 

Acolo erau două camere: una cu baroşii, alta cu pufarezii. La baroşi, era mai cald, puteai face şi cafea; la noi, la pufarezi, era mult mai sumar totul: doar o bancă, destul de frig, cam neprimitor. Dar tot timpul eram la baroşi, pentru că pufarezii nici nu prea stăteau pe la ei: plecau în delegaţii – deh... cum era prin anii ’80 –, munceau câte doi-trei pentru două-trei sute, şi asta era tot. Şi, cum stăteam noi acolo într-o zi – unii pe rebusuri, alţii pe reviste, că nu făceam mai nimic –, bum-bum-bum, se apropiau paşi pe coridor. Şi, pam!, uşa de perete!! Era o baroasă!!! Mare, cu mustaţă neagră, ziceai că s-a-ntunecat uşa: „– Buăăăi!“ Când a ocupat odată uşa şi s-a uitat la noi, au leşinat toţi, erau pe jos, căutau guma sau ceva... Doar eu am rămas, căutând din priviri un complice, cu care să mă amuz de situaţie. Ea de colo: „–Buăi! Unde mi-e, mă, rişieu’ăla!? Unde-i rişieu’!?“ Mi-am dat seama că vinovaţii erau ăia care se ascunseseră pe jos. Baroasa nu făcea ea urât degeaba: ăia chiar îi luaseră reşoul. Iar eu îmi dădeam seama că voi deveni, din nevinovat, vinovat: de fiecare dată când caut complici, nu găsesc... 

Era un reşou pentru cafea, se putea confecţiona oricând, relativ simplu, altul la fel. Azi a ajuns un obiect de cult din anii ’80: o cărămidă groasă de BCA, scobită, prin care trece o sârmă de nichelină. Ăla era corpul de încălzire principal – şi pentru studenţi în cămine. Oricum, îţi puteai lua nichelină oricând, aşa cum puteai să-ţi iei mercur. Mai târziu, pe sistemul ăsta, îţi luai Telecolor, Dacie, Aro... Acea întâmplare a fost un semn pentru mine că trebuie să plec şi eu în delegaţii, să găsesc o metodă de fofilare... Cei din generaţia noastră şi-au văzut părinţii venind cu obiecte luate de la serviciu: cornier, ţeavă, tub de neon, dero de lângă veceu etc. Fiecare lua ce putea lua de la serviciu. Şi nu cred că era ceva anormal; totul vine dintr-un fel de împărţire a lumii între nord şi sud. Popoarele din sud sunt ceva mai... intimiste, genul care îţi ia rişieu’! Şi, cum părinţii îţi devin modele, începi să-i imiţi: „Lasă, mamă, că aşa fac toţi...“Aşa suntem şi azi şi de-aia e vai de capul nostru! Suntem complet aiurea. Esenţa noastră: furtişagurile şi fofilările.


 

*Al Bano & Romina Power.

*Reproducere fonetică a primului vers din Ah bu hayat çekilmez(Of, viaţa e de nesuportat), succes din anii ’80 al cântăreţului turc Erol Evgin (n. 1947).

În antologia „Primul meu job”, coordonată de Florin Dumitrescu, publicată de Editura ART în 2011, semnează: Zoltán András, Artan, Ion Barbu, Petre Barbu, T.O. Bobe, Marius Chivu, Iulian Comănescu, Gianina Corondan, Marius Cosmeanu, Raluca Dincă, Luca Dinulescu, Florin Dumitrescu, Bogdan Iancu, Mihai Iordache, Lorena Lupu, Andra Matzal, Cezar Paul-Bădescu, Antoaneta Ralian, Costi Rogozanu, Dan Sociu, Ionuţ Sociu, Bogdan-Alexandru Stănescu, Robert Şerban, Felix Tătaru, Luiza Vasiliu.