Media&digital / Tehnologie

Sfârșitul internetului liber

de Alex Lungu

Publicat pe 21 martie 2019

Bâtrânul internet, așa cum l-ai cunoscut până acum, riscă să devină de nerecunoscut. Uniunea Europeană vrea să pună o etichetă de preț pe link-uri și să filtreze automat tot ce postezi pe net.


E clar și intuitiv că toți autorii trebuie protejați și răsplătiți. Da, mai multe drepturi către artă și cultură. Da, mai mulți bani în domeniile astea. Din păcate, actuala directivă europeană, care vrea să reformeze drepturile de autor și a fost adoptată prin vot pe 26 martie, nu funcționează după intuiții corecte. În încercarea de a asigura o legislație coerentă la nivel european și de a actualiza legile scrise pe vremea primelor mp3-uri, Parlamentul pare să fi uitat de autor. Julia Reda, membră a Parlamentului European compară internetul cu televiziunea. De unde acum oricine are o conexiune de internet poate să fie autor, reforma o să limiteze vocile de pe net la cele ale marilor companii media.

La baza acestor îngrijorări stau două articole de propunere legislativă. Unul ar oferi publicațiilor de știri o așa-zisă „taxă pe link”, adică orice fragment dintr-un articol va trebui să fie licențiat și plătit de către oricine îl folosește. Până și pe blogul tău personal va trebui să-ți licențiezi folosirea titlului unei știri, iar Scena9 de exemplu, ar putea fi dată în judecată de Kanal D pentru că a scris critic despre un articol de pe site-ul lor. Celălalt articol de lege ar obliga orice platformă online (Youtube, Instagram sau forumul mamei tale despre grădinărit) să se asigure că nimic de pe site nu încalcă drepturile de autor. Imaginează-ți un sistem automatizat care decide ce poate fi urcat și ce nu, ca filtrul care cenzurează nuditatea pe Facebook - numai că pe steroizi. Sistemul va trebui să compare cu baza sa de date orice postare, fotografie sau video și să blocheze orice upload, dacă e prea similar cu altul deja existent. Ceea ce ar duce inevitabil la multă cenzură. Adio meme, comentarii politice sau filmări de la concert.

Aceste legi sunt, mai mult sau mai puțin voalat, scrise pentru a reduce puterea Facebook și Google în Europa. Și deși efortul în sine e de admirat, legislația va afecta semnificativ toate celelalte companii europene, toți autorii și toate start-up-urile.

Ministrul Culturii, Daniel Breazu, a declarat că „un rezultat pozitiv [în negocierile pentru directivă] vă rămâne în continuare o prioritate a Președinției României [la Consiliul Uniunii Europene], pentru ca artiștii, toți creatorii de conținut și cetățenii europeni sa beneficieze pe deplin de avantajele Pieței Unice Digitale.” Numai că există un consens științific care spune că articolele 11 și 13 nu pot să rămână în directivă, că vor distruge ireparabil libertățile, competiția și economia, vor limita libertatea de exprimare și vor „minimiza eforturile de-a găsi soluții moderne în educație, creativitate, comerț, media și sănătate”.

Să le luăm pe rând.

Articolul 11: Taxa pe link

Articolul creează un cu totul nou drept, dedicat publicațiilor de știri - „publishers of press publications”, adică toată presa. Și lasă loc de multă ambiguitate. Nu este precizat ce înseamnă un fragment dintr-un articol, ci doar că licențierea nu se aplică unui singur cuvânt. Asta înseamnă că Facebook s-ar putea să nu te lase sa dai share la un articol pe wall-ul tău fiindcă nu a plătit licența. Sau, dacă te va lăsa, link-ul va fi gol, fără fotografie, titlu sau snippet - acea mică descriere de sub titlu.

Argumentul este că jurnalismul trebuie sprijinit cu bani, iar terții, cum sunt giganții Google și Facebook, trebuie taxați pentru că tot ce fac e să profite de pe urma efortului depus de alții. Directiva, spun susținătorii ei, ar crea „condiții de egalitate pentru toți actorii din sectorul creativ”. Numai că realitatea stă altfel. În timp ce jurnalismul pierdea cititori, au apărut cei doi giganți online, care au strâns rapid un public uriaș și au început să câștige din publicitate. Platformele au contribuit la răspândirea informației, făcând astfel publicațiile dependente de ele. E greu de crezut că o problemă de asemenea proporții se poate rezolva prin prezenta directivă.

Germania și Spania au testat deja un sistem de genul ăsta, cu efecte dezastruoase. În Germania, Google a refuzat să plătească pentru licențe, iar agențiile s-au văzut nevoite să le ofere conținutul „la liber”, la fel ca înainte, când au văzut că traficul scade dramatic. În Spania, Google a fost forțat să cumpere licențele pentru articole, drept pentru care Google News Spania s-a închis, iar cele peste 10 miliarde de vizualizări lunare pe care le oferea publicațiilor s-au evaporat instant.

Federația Internațională a Jurnaliștilor a criticat inițial articolul, fiindcă membrii au simțit că sunt trași pe sfoară. Au spus că articolul „își bate joc de drepturile jurnaliștilor”. Banii rezultați din noul drept nu vor ajunge niciodată la jurnaliști, fiindcă drepturile de publicare nu le aparțin lor, ci publicațiilor de știri. Acum, însă, jurnaliștii se declară pro adoptarea directivei, bazându-se pe simpla promisiune că publicațiile le vor oferi ceva la schimb. Cu toate că tot ei declarau că articolul 11 doar stimulează un sistem în care jurnaliștii sunt forțați să renunțe la toate drepturile lor asupra materialelor, ca și până acum.

Taxa pe link nu va întări nici pe departe jurnalismul european, spune Bogdan Manolea de la ApTI (Asociația pentru Tehnologie și Internet). Publicațiile sunt doar un intermediar cu interes economic. Nu înseamnă că mass-media o va duce mai bine doar dacă se creează un nou flux de bani. „Nu există nicio corelație între încasările media și cât sunt plătiți jurnaliștii”.

Mai mult, spune Manolea, nu există excepții în articol. Chiar dacă a fost creat cu dedicație pentru Facebook și Google, nu există limite, ordine de mărime, sau cazuri speciale, în care se permite utilizarea necomercială a conținutului. Wikipedia sau blogul tău personal se vor supune acelorași reguli. Deși publicațiile nu vor putea cenzura link-ul în sine, ar putea interzice să se vorbească despre ultima gafă a Vioricăi Dăncilă, sau despre erorile dintr-un material Digi24 despre economie. Iar Scena9 (sau orice alt site), chiar dacă și-ar dori să ofere conținutul fără licență, tot va trebui să semneze contracte cu Google, prin care să garanteze că nu va da gigantul online în judecată. Articolul 11 va accelera monopolizarea pieței, fiindcă marile agenții își vor licenția probabil materialele între ele, dar nimic nu garantează asta pentru site-urile mai mici.

Dezamăgite de acest lucru și de riscul micșorării expunerii, publicațiile mici și mijlocii au adoptat o poziție anti-directivă (printre care și Adevărul și DCNews). De câștigat, însă, vor avea știrile false, fiindcă e greu de crezut că publicațiile de fake news vor cere vreodată bani pentru a li se refolosi conținutul, în strategia lor de a-și maximiza expunerea.

De ce nu primesc un drept de exclusivitate cei care creează video, bloguri sau podcasturi? De ce există această distincție, care pare că ajută exclusiv marile agenții ca AFP sau Axel-Springer? „De ce sunt mai importanți publisherii decât orice altă categorie de business-uri care creează conținut?”, se întreabă retoric Manolea. Din cauza puterii de lobby, răspunde tot el. Marii publisheri dețin mult mai mult capital decât autorii individuali și asta îi ajută să influențeze deciziile europarlamentarilor.

Articolul 13: Filtrul de upload

Platformele online (Youtube, Wikipedia, forumuri, bloguri de gătit, site-uri de tricouri, etc.) devin responsabile direct pentru orice e publicat pe site-ul lor. Este ca și cum ar fi responsabile pentru tot ce-ar scrie utilizatorii despre noua Dacie, dar aplicat lucrărilor sub copyright. Ceva imposibil de făcut și absurd de cerut de la o platformă cu milioane de utilizatori.

Platformele sunt deja obligate să dea jos orice conținut care încalcă drepturile de autor, din momentul în care cineva le sesizează problema. Însă, conform noului articol, platformele vor avea datoria să se asigure că nimic nu violează copyright-ul, fără excepții - din momentul în care un material e uploadat. Mai mult, o astfel de regulă le-ar forța să implementeze filtre automate de conținut și să semneze licențe pentru orice conținut creat vreodată, ca să nu riște să fie date în judecată, în cazul în care un fișier nu este detectat de filtre.

Susținătorii directivei care ar reforma drepturile de autor spun că măsurile astea ar ajuta la reducerea așa-numitului „value gap”, adică diferența dintre banii care ajung la platforme și cei care ajung la autori. Argumentul este că Youtube primește un procent mai mare din venituri decât Spotify, de exemplu.

Elefantul din cameră este filtrul automat, un subiect foarte controversat. Majoritatea costă milioane de dolari să fie implementate și sunt deținute tot de companii americane. Au notorietatea de a fi inexacte și de bloca mai mult decât este legal. De pildă, filtrele YouTube, care au costat peste 100 de milioane de dolari:

  • au blocat difuzarea clipului de promovare turistică a României, după ce-a fost revendicat de către ProTV, în urma difuzării clipului pe post

  • au revendicat muzica lui Beethoven, deși copyright-ul expirase cu 200 de ani înainte

  • au decis că două case de discuri diferite au dreptul să să facă bani de pe urma unui video cu o pisică care toarce

  • au răspuns cu cinci revendicări asupra unui video cu „zgomot alb” (sunet electronic aleator)

  • au cenzurat un curs Harvard care vorbea chiar despre problemele filtrelor automate.

În multe țări europene este complet legal să folosești materialul creat de altcineva, fără acordul autorului și fără plată, pentru a critica, parodia sau comenta conținutul. Însă un filtru de conținut, oricât de complex, este incapabil să decidă dacă acea parodie sau comentariu sunt legale sau ilegale. Numai un tribunal poate decide, dacă se ajunge la asta.

Astfel de cazuri de cenzură nu sunt deloc izolate și se înscriu într-un trend în creștere, în care autorii se trezesc cu lucrările blocate. Mai mult, e necesară o singură notificare manuală pentru ca o lucrare să fie dată jos de pe o platformă, și nimeni nu verifică în prealabil dacă terțul care face revendicarea chiar deține drepturile respective. Există muzicieni care au fost escrocați după ce altcineva le-a revendicat melodiile. Păreri politice care nu „conveneau” au fost date jos folosind același proces, ca în cazul Elizabeth Warren și critica adusă postului NBC. Firme care nu doreau ca publicul să știe că CEO-ul lor înjura, că prezentatorul a fost rasist sau că serviciile de securitate ale firmei nu erau atât de bune. Sau cazul ColonHelp, în care o firmă a încercat să cenzureze toate criticile aduse de un blogger român. Lista poate continua.

99,95% dintre cererile de la organizații credibile sunt eronate, conform unei recenzii a tuturor cererilor de „takedown”. În aceste condiții cum ne putem aștepta, spun criticii, ca o automatizare și mai puțin bazată pe input uman să decidă corect, proporționat - și mai ales legal?

E ca și cum cei care fac legile au lăsat toate aceste probleme pe umerii programatorilor, amenințând în același timp că, dacă nu găsesc soluții, îi vor da în judecată. E de așteptat ca platformele să cenzureze mai mult conținut, mai degrabă decât mai puțin, ca să nu riște probleme legale. „Filtre pentru tot” pare a fi un fel de rai al șarlatanilor și-al cenzurii.

Apărătorii articolului 13 spun că nu va fi nevoie de filtre, dacă platformele vor semna licențe cu toți producătorii. Dar asta ar însemna o investiție extrem de scumpă pentru inițiative mici, start-up-uri și companii medii, care vor pierde și mai mult teren în fața Google sau Facebook. Tinder sau Trip Advisor ar avea costuri mult mai ridicate, spune europarlamentarul Julia Reda. Aplicația TikTok, în care comunitatea remixează mici fragmente video, e posibil să fie închisă în Europa, deși este o unealtă eficace în stimularea creativității adolescenților. La fel s-ar întâmpla cu un forum de pisici care ar trebui să semneze contracte cu toți fotografii din lume. Același reguli și pentru o aplicație prin care poți trimite poze autorităților cu găurile din asfalt. Fragmente din cărți, cod, jocuri, emisiuni TV, benzi desenate - toate ar trebui să fie licențiate în avans dacă platforma intenționează să fie competitivă și să crească.

Bogdan Manolea îmi spune că, odată cu trecerea directivei, jucătorii foarte mari e posibil să aibă de câștigat de pe urma unor înțelegeri, încheiate în spatele ușilor închise cu Youtube. Însă ăsta nu-i motiv de sărbătoare, fiindcă nu ar implica venituri echitabile pentru toată lumea. Ca autor, nu vei avea mai multă putere ca înainte și nici unelte suplimentare. Autorul de rând nu va avea nimic de câștigat. Anul trecut, casele de discuri și-au continuat ascensiunea și au avut cel mai mare câștig de până acum. Însă banii sunt distribuiți astfel: artiștii primesc doar 7% din încasări, platformele 21%, iar marea parte a banilor revine exclusiv caselor de discuri - 46% din încasări. Un studiu recent CitiGroup ne confirmă cifrele. Da, balanța este înclinată defavorabil, dar nu platformele sunt vinovatul principal.

Și chiar dacă unii autori ar câștiga mai mult, Bogdan Manolea este de părere că nu poți pune în balans interesele comerciale cu libertatea de exprimare și cultura liberă, două lucruri care nu pot fi cuantificate. Nu vei putea împărtăși cu familia filmarea cu primii pași ai copilului tău fiindcă în spate se aude televizorul deschis pe UTV. Fotografia ta de la protest va fi cenzurată fiindcă a intrat accidental în poză și o reclamă la Coca-Cola. Schimbările astea de lege ne vor afecta pe toți, dar doar câțiva jucători foarte mari vor avea de beneficiat.

Articolul 13 este o unealtă de „supraveghere automată și control”, declară 70 de specialiști, printre care inventatorul World Wide Web, Tim Berners-Lee și fondatorul Wikipedia, Jimmy Wales. Patreon, site-ul care oferă milioane de dolari autorilor de la donatori direcți, afirmă că articolul nu recunoaște realitatea și nu răspunde la niciuna din problemele de care majoritatea creatorilor se ciocnesc. 130 de business-uri europene spun că directiva va afecta economia europeană și le va submina capacitatea de a concura cu giganții din industrie. Până și casele de discuri și-au schimbat poziția și nu mai susțin articolul. Iar Consiliul Națiunilor Unite ridică multe semne de îndoială, „statele și organizațiile ar trebui să se abțină de la aranjamente proactive de monitorizare sau filtrare de conținut”.

Ca în România

Dacă pare atât de prost gândită, de ce e totuși încă susținută o astfel de directivă?

Bogdan Manolea îmi spune că, pe de-o parte, unii autori mici cred că au ceva de câștigat sau preferă să vadă marile companii precum Facebook și Google strânse cu ușa, chiar dacă ei n-au nimic de dobândit. Pe de altă parte, însă, situația ține strict de lobby. Conform Corporate Europe Observatory, 93% din lobby-ul făcut pe acest subiect este de către marii distribuitori de film și muzică, precum și de societățile care colectează taxele pe drepturi de autor (în mod notoriu netransparente). Putem spune că lobby-ul agresiv al industriilor îneacă alte voci și distorsionează dezbaterea publică.

Și mai e de remarcat și cât de mult seamănă dezbaterea asta cu cea legată de legile justiției din România. Actuala guvernare a susținut că nu ar trebui să fie nicio îngrijorare, deși magistrații și experții au tras repetate semnale de alarmă. Au acuzat opoziția de motive ascunse, de manipulare și de proastă înțelegere a subiectului. Și au făcut tot ce era posibil ca ordonanțele să meargă mai departe.

La Bruxelles, lucrurile nu stau foarte diferit. Comisia Europeană a luat în derizoriu îngrijorările publicului, denumind opoziția „o gloată” căreia „i s-a spus ce să facă”. Parlamentul European, care ar trebui să fie imparțial, a publicat un video și a distribuit un ziar creat de grupul de lobby al AFP. Publisherii au șantajat europarlamentarii, amenințând că vor scrie articole ce îi vor pune într-o lumină proastă înainte de alegeri, dacă nu votează în favoarea articolului 11. Wikipedia a fost acuzată că folosește „metode teroriste” atunci când a anunțat că-și va închide site-ul în formă de protest. Ambasadorul Franței la Berlin a distribuit politicienilor broșuri create de grupul de lobby al GESAC. Grupul EPP a încercat să schimbe data votului înainte de protestele anunțate în toată Europa.

Iar, într-o ironie fină, a ieșit la iveală că în tot acest timp, Facebook și Google, inamicii acuzați că se opun legilor europene, făceau pe ascuns lobby în favoarea acestor articole. Fiindcă ei vor deține tot timpul puterea financiară care le permite să se adapteze la noile reguli.

Încotro?

Înaintea votului, Bogdan Manolea spunea că nu există loc de compromis și că nu trebuie să treacă actuala directivă. Din păcate,  pe 26 martie, ora 12:30 locală, directiva a fost adoptată cu 348 de voturi pentru și 271 de voturi împotrivă. 

Pe 23 martie s-a protestat împotriva noilor reglementări în toată Europa, inclusiv în București. Wikipedia, Reddit și multe alte site-uri au protestat și ele pe 21 martie, oferind în loc de pagina de start, una care simulează viitoarea cenzură. Twitch și Pornhub afișează bannere anti directivă. Petiția împotriva directivei de pe Change.org a strâns mai multe semnături decât orice altă petiție din istoria site-ului. Multe organizații fac o comparație directă între această directivă și tratatul ACTA din 2012, la care Europa a renunțat după proteste masive.

Drepturile de autor pot să pară un subiect de nișă, puțin discutat în România, dar adevărul e că reforma ar afecta tot internetul. E ca într-un joc de poker, unde toate cărțile sunt pe masă, toată lumea știe cine va câștiga, dar câștigătorul ține să te convingă că de fapt e imposibil să câștige el. Ca de obicei, este „salvată” o industrie în numele autorului. Iar autorul nu e nici măcar la masă.

Array ( [0] => owl.carousel [1] => script-article )

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK