Forțele de ordine sunt învestite de lege cu permisiunea de a folosi violența atunci când siguranța publică este amenințată. Nu de puține ori vedem, însă, cum violența legitimă a statului se transformă într-o reprimare brutală a protestelor civice. Ce face ca linia dintre cele două să fie așa de subțire?

Andrei, proaspăt student la științe politice, strânge palma tremurândă a unei femei în vârstă. Îi simte curajul și frica. Cu cealaltă mână caută să prindă pe altcineva. Învălmășeala nu-l ajută. Se trezește luat de braț ca într-o horă care nu s-a încins pentru sărbătoare. E acum o parte dintr-un lanț uman care încearcă să delimiteze protestatarii mânioși, dar pașnici, de protestatarii dispuși sau chiar porniți să trăiască adrenalina bătăii de stradă. Gazul lacrimogen, aruncat ca un năvod, face din cooperarea spontană o masă amorfă, ce trebuie evacuată. Andrei fuge spre un loc luminat, cu gândul că acolo va putea respira.

George stă în parcare, lângă o dubiță de culoare albă. Privește cum jandarmii înaintează în formație, să elibereze bulevardul de protestatari care flutură ritmat steaguri naționale. Pe măsură ce jandarmii înaintează, protestatarii se retrag. Un tampon invizibil rămâne tot timpul între cele două tabere, ca într-un dans de la distanță. Din pluton se desprinde un jandarm cu mers apăsat și decis. Înspăimântat, George ridică preventiv mâinile, fără să aibă de ce să se predea. Nu vrea să demonstreze vreun curaj civic. Jandarmul îl lovește cu pulanul în gât, peste brațele cu care își apără fața mai mult de formă. George cade leșinat. Apărătorul ordinii publice reintră în formație, făcându-se pierdut în marșul colegilor săi.

Tramvaiele au început să formeze un șarpe pe sub pasajul Victoriei. Unii călători privesc prin geamurile spălăcite forfota din jur, mai degrabă cu interes cinefil decât cu preocupare civică. Un grup de tineri se așază pe asfalt și începe să bată organizat din palme. Jandarmii așteaptă o mobilizare amplă, pentru o confruntare deja câștigată. Sosesc două dube ale poliției, care se pun strategic în față. Mașinile forțelor de ordine demarează în trombă, accelerează, prind viteză și apoi frânează brusc, mimând că ar călca pe oricine stă în cale. Protestatarii fug speriați în toate direcțiile. Maria, împreună cu prietenul ei, stă în continuare pe asfalt. Jandarmii îi înconjoară și începe un concurs: cine lovește mai tare cu scutul. În urma lor, rămân două umbre întinse lângă șine, ca niște covoare deranjate. Vatmanul o trage pe Maria în tramvai și închide ușile.

Oameni, nu animale

Scenele descrise sunt inspirate de multitudinea înregistrărilor care documentează abuzurile jandarmilor de la protestul antiguvernamental din 10 august, organizat la București de românii din diaspora. Cum au loc asemenea conflicte? Totuși, nu trăim în Grădina Edenului ca să renunțăm la violență. Pacea socială e greu de atins dacă toată lumea are permisiunea să folosească violența cum crede de cuviință. Din acest motiv, învestim autoritățile cu un monopol imparțial de a utiliza forța atunci când o cer interesul public și apărarea instituțiilor democratice. Așa cum spunea Thomas Hobbes în secolul 17, statul trebuie să fie singurul cu sabie, ca să-i țină pe toți la respect. Pentru că se bucură de această asimetrie de putere, statul este văzut adesea ca un Leviatan, metaforă ce proiectează imaginea unui monstru marin uriaș. Există, însă, o tendință inerentă a abuzului atunci când autoritățile au dreptul să folosească violența, iar cetățenilor le este interzisă.

Mulți și-au exprimat revolta morală față de excesul jandarmilor, descriindu-i pur și simplu drept niște animale, bestii, brute. Cei care invocă aceste catalogări asumă că abuzurile au loc din cauza faptului că indivizii acționează instinctiv, fără să gândească, tot așa cum animalele nu au o rațiune superioară care să le țină în frâu comportamentul. Comparația distorsionează, totuși, înțelegerea abuzului de putere. Putem înțelege atracția acestui mod de a descrie nemulțumirea morală. Vrem poate să refuzăm statutul de om bun atunci când îi spunem cuiva că e doar un animal. Cu toate acestea, pentru a înțelege complexitatea alunecării în violență ilegitimă trebuie să ne uităm la cei care au un monopol legitim al forței ca oameni, cu un profil aparte de emoții și sistem de interpretare a relațiilor umane. Animalele fac sex, oamenii fac dragoste. Animalele se hrănesc, oamenii degustă. Animalele văd pericole, dar oamenii văd dușmani de moarte.

Imagini din timpul protestelor din 10 august din 2018, Bucuești. Foto: Octav Ganea / Inquam Photos

Elemente, nu persoane

Ne este greu să vătămăm pe cineva dacă nu depersonalizăm. Atunci când îl interpretăm pe celălalt ca persoană îndreptățită să aibă propriile dorințe, ambiții și nemulțumiri, ne raportăm cu grijă, respect și apreciere. Când recunoaștem pe cineva ca persoană, ținem cont de ceea ce îl individualizează în acțiunile noastre. Immanuel Kant definește acțiunile imorale ca acele acțiuni prin care noi îi privim pe ceilalți drept simple obiecte. Dacă îi interpretăm pe oameni doar ca obiecte, atunci în mintea noastră suferința lor nu mai contează și nu mai simțim că au pretenții legitime pe care trebuie să le luăm în considerare. Iar cei care au autoritatea de a exercita violență asupra celorlalți sunt puși prin natura rolului în poziția de a depersonaliza. Trebuie să interpretezi lumea într-un anume fel pentru a folosi forța în situații de necesitate. Ca să gestionezi conflicte, e nevoie de „piele groasă”, nu de milostenie.

Abuzurile apar atunci când se apasă pedala dezumanizării și sunt eliminați factorii care înlesnesc interpretarea celorlalți ca persoane. SS-ul nazist impunea ca cei din lagărele de concentrare să fie apelați prin numere, fără să se vorbească despre bărbați, femei și copii.  Trăsăturile care umanizează indivizii acționează ca niște piedici în calea aplicării violenței. Modul birocratic de a gândi și de a vorbi substituie oamenii cu numere, iar individualitatea cu imagini depersonalizate. Laurențiu Cazan, maiorul care a comandat intervenția forțelor de ordine, spunea într-un interviu la televiziunea națională că jandarmii au fost nevoiți să înlăture elementele din stradă. Restabilirea ordinii publice era echivalată, în mintea sa, cu eliberarea unui spațiu fizic. Protestatarii nu mai erau cetățeni nemulțumiți sau români plecați la muncă în afară, iar restabilirea ordinii publice era ruptă de însăși menirea ei ultimă, ordinea între oameni, nu într-un loc.

Răzbunarea Leviatanului

Să ne imaginăm că trăim într-o lume în care nu există poliție, judecătorie, parlament, guvern. Dacă cineva ne face rău, atunci suntem îndreptățiți să ripostăm pe cont propriu. În lipsa unor instituții, aplicăm noi singuri pedepse în baza unei idei de dreptate. John Locke, filosoful englez care a pus bazele teoriei moderne a guvernării, atrăgea atenția că, deși avem dreptatea de partea noastră, există riscul inevitabil al răzbunării. Dacă noi suntem și victime și judecători, vom reacționa în cele din urmă cu pedepse mult mai mari decât este justificat s-o facem. Dreptatea răzbunării este, așadar, imperfectă, și de aceea suntem nevoiți să apelăm la instituțiile statului pentru a asigura imparțialitatea. Totuși, imparțialitatea este asigurată în măsura în care Leviatanul e o terță parte. Dar dacă devine parte implicată, și Leviatanul se vede prins în capcana răzbunării.

Într-o înregistrare, un protestatar îl întreabă pe colonelul Cătălin Paraschiv, prim adjunct al șefului Brigăzii Speciale de Intervenții a Jandarmeriei, de ce folosește violența. Colonelul îi răspunde răspicat: „Ne-ai omorât oameni acolo, mi-ai omorât jandarmi, de-aia. Pizda mă-tii de nenorocit.” Nu mai contează cine și cum a început. Vătămarea unor jandarmi a întins forțelor de ordine capcana răzbunării. Problema setei de răzbunare nu este doar că generează reacții punitive disproporționate, ci și produce o personificare la nivelul maselor. Indivizii se pierd într-un organism colectiv. Chiar dacă nu au contribuit cu nimic la producerea unor evenimente, printr-o presupusă identitate de grup, ei devin complici. Consecința imediată este aplicarea disproporționată a forței într-un mod nediscriminat. Masele de protestatari sunt „de vină” și trebuie să plătească, nu anumiți indivizi.

O lecție spinoasă

Ne este greu să înghițim ideea că răufăcătorii pot să nu fie atât de diferiți de noi. Asumăm, de obicei, că acțiunile rele reflectă o esență coruptă, dar e greșit să credem că răul vine pe lume doar prin oameni malefici. Răul apare și pe căi mai puțin vizibile. Ceea ce-l face insesizabil este că se produce prin combinarea și amplificarea unor trăsături pe care în mod normal nu le hulim, de care ne simțim atrași, pe care le considerăm normale și care au un aer de îndreptățire. Câți dintre noi nu am dorit să ne răzbunăm, nu am invocat circumstanțe atenuante pentru un apropiat, deși am știut că nu e inocent, nu am respectat proceduri ambigue, nu am încălcat reguli în numele unui bine mai mare sau nu am trăit într-o cultură familială în care lipsa de respect față de autoritatea părinților se pedepsește cu bătaia?

Din nefericire, autoritățile insistă miop că jandarmii și-au făcut datoria în reprimarea protestelor din 10 august. Dar îndeplinirea datoriei nu înseamnă simpla exercitare a unor tehnici de intervenție. Antrenamentul forțelor de ordine trebuie să meargă dincolo de „știința” lovitului cu bastonul. Există tendințe psihologice și norme sociale care pot forma o cultură toxică de glorificare a violenței în rezolvarea problemelor. Toți cei care sunt în poziții de autoritate și au violența legitimă de partea lor trebuie să conștientizeze și capcanele violenței ilegitime, pentru a nu pica în ele.