Citește o proză scurtă SF dintr-un viitor mult prea apropiat, în care inteligența artificială a preluat în sfârșit controlul, inclusiv asupra unui oltean trist, auto-exilat în Pacific. Marin Bucea din Balș, județul Olt, este personajul central din „Ultra Marin”, un roman coming of (middle) age scris de Dragoș Costache, care se lansează astăzi, 27 mai, la Rezidența9.
„Tehnologia noastră ne obligă să trăim mitic, dar continuăm să gândim fragmentar și pe planuri unice, separate.”
M. McLuhan
- N-o să regreți, fratele meu. E altfel viața cu interfață.
Camera puțea dulceag, un amestec de durian, tămâie și transpirație care plutea ca o pătură de smog peste Little India. Afară erau aproape 40 de grade – temperatura resimțită –, dar în găoacea subterană de biohacking pentru toate bugetele termometrul nu sărea niciodată de 25. Nu era vreo aroganță pe model american, Ally Singh, proprietarul, nu ținea aerul pornit ca să vadă lumea că are bani, ba chiar prefera înăbușeala și soarele străzilor din Singapore. Stătea la două etaje sub pământ cu hanorac pe el de nevoie, pentru că substanța care-i punea pâine pe masă lui Ally, nano-fluidul de cale injectabilă, se destabiliza la temperaturi peste 28 de grade.
Nano-fluid pe care tocmai se pregătea să i-l injecteze lui Marin în cap.
- E altfel fără ochelari, fratele meu, o să vezi. Îți intră direct în minte totul – privești altfel, auzi altfel, te înțelegi altfel cu lumea.
Marin Bucea se născuse în Balș, județul Olt, într-o vreme în care lumea începea să prindă viteză. Lumea deja prindea viteză de un secol, poate chiar două, când se născuse Marin, dar accelera dinspre centru spre periferie cu viteze diferite, iar Balșul era pe cât de periferic se putea în Europa-centrul-lumii, dacă întrebai europenii. Se născuse în era digitală, așa-i zicea pe rețele, adică vremea de pace și huzur dintre sfârșitul unui război rece și începutul unuia călâi. Tehnologia încă nu scăpase de sub control – aveai ecrane haptice, ultimele tablete și telefoane și primele căști de interfațare și mașini pe care le conduceai tu pe ele, nu ele pe tine. Lumea era tristă și grasă sau furioasă și slabă, iar frica nu-și găsea loc în viețile oamenilor de atâta anxietate. Acum Marin trăia în era cuantică, dacă te luai după toți filozofii conținutului scurt de pe rețele. Epoca creației directe, a realității la cheie. Sau, dacă nu mânca căcat, epoca interfeței.
Ally, pe care Marin îl cunoscuse la o băută cu alți indieni din Yew Tee Village, se născuse în Mumbai, crescuse în America și plecase la timp, cum îi plăcea să zică după câteva beri. Era mai tânăr ca el și, spre deosebire de Marin, avea școală ca lumea, făcuse calculatoare și tehnică de rețea, nu facultatea de pulăneală și amenzi. Cu toate astea, Ally nu se angajase la vreo sucursală de conglomerat tech ca să fie o rotiță bine plătită în aristocrația costumelor din Singapore, ci își deschisese un beci de biohacking unde punea interfețe și augmentări pe nașpa. Se dădea antreprenor, hacker, rebel, deși tot ce făcea era să ia bani de la oameni ca să le pună cipuri în cap. Cea mai mare rebeliune a lui era evaziunea fiscală.
Îi rânji lui Marin, arătându-i aplicatorul – un tub mat cu un ac subțire în vârf, ca un injector insulinic sau un EpiPen. Soluția dinăuntru era, de fapt, interfața, calea injectabilă, rețeaua fină de naniți care urma să i se răspândească prin creier, prin centrii vizuali și auditivi, cei ai limbajului, o mică cușcă de platină sterilă, ca o gheară lucioasă înfiptă în neuroni, conectată la o mică cutie de polimer și metal din spatele urechii. Îi arătase Ally un clip înainte, rânjind. Uite, asta o să se întâmple și-n capul tău. Gheara asta o să te apuce de creier, o să ai pentru tot restul vieții o rețea de metal în minte. Îl știa sceptic pe Marin, ba chiar speriat de interfață. Aia e, era român. Umblaseră în tinerețea lui multe zvonuri legate de cipare, de cancer pe creier, de atacuri cerebrale și morți subite. Românii puseseră bineînțeles botul la toate și Marin era român, oricât ar fi vrut să uite asta. Dar românii erau români, șefi la tap-tap și la tehnologie distructivă, așa că zece ani mai târziu greu găseai și pe la țară unul să nu fie cipat. Când le dăduseră la poliția locală gratuitate la interfață profi, nemțească, Zeiss, toți gaborii strâmbaseră din nas, ba chiar se lăsase cu memorii și petiții. Șapte ani mai târziu, pe grupurile de colegi pe care mai rămăsese Marin, uitat prin vreun colț, toți aveau pictogramă de interfață permanentă. Nu productivitatea îi mânase la cipare, ci dependența de păcănele și pariuri instant, plus frica de nevastă: Păi cum să afle aia că te vrăjești tu cu emoloaice sau că ai programare la bagaboante? Nu mai bine ții totul în cap? Și ce dracu’, chiar de o face rău cipul, nu zic ăștia cu vaccinurile lor că au rezolvat și cancerul? Dacă iese bine meciul joi, ai și bani de tratament, dacă e să fie...
Marin își scoase ochelarii-interfață și se pregăti. Era un model vechi, simplu, cu o lentilă crăpată, de-i dădea dureri de cap. Poate totuși era mai bine așa, să intre și el în rândul lumii, să fie conectat.
- Și căștile, fratele meu.
Marin se ridică în șezut pe scaunul de dentist și pescui micro-căștile din urechi. Indianul pregătea pe măsuța de lângă injectorul și restul kitului de interfață cu același rânjet tâmp pe buze, de parcă-l ducea prima oară la femei, de parcă urma să-i deschidă ochii spre lume.
- OK, now lie back and let me work my magic, brother.
Lui Marin nu-i plăcea ideea de interfață, nu-i plăcea nici să poarte ochelarii, cu atât mai puțin să o aibă-n cap. Tânjea nostalgic la ecranele copilăriei pe care le țineai în mână, fără realitate augmentată, fără proiecții în câmpul vizual, doar bucăți de sticlă cu imagini pe ele. Ecrane pe care le băgai în buzunar sau le închideai când n-aveai chef de ele. Dar era în Singapore, unde aproape toată populația turna mai mulți bani în interfață decât în mâncare. Să umbli cu ochelari și căști te făcea ciudat – suspect chiar – și nu-ți doreai să te ia localnicii de suspect când tu erai acolo pe viză turistică și livrai mâncare cu bicicleta. Așa că hotărâse de ziua lui, la 35 de ani, să-și injecteze metal lichid în cap, să se cipeze.
- OK, my friend, this is local anesthetic. Then I start injecting the shit.
Ally îi întoarse capul spre stânga și îi aplică un gel rece în spatele urechii drepte. Așteptă câteva secunde, apoi veni cu injectorul automat și cu același rânjet iritant pe față. Marin nu era sigur că-l plăcea prea mult pe Ally, dar n-avea atât de mulți prieteni în Singapore cât să facă nazuri. Indianul îi trase urechea la o parte și apăsă auto-injectorul pe piele. Nu simți nimic.
- This is good shit, Marin, my friend. TSMC Algorithmics D-series, industrial grade injectable, you can’t get this in Europe. Shit, you can’t get it here without authorization.
Ce căcat zicea și prostul ăsta? Autorizație? Nu-i vedea fața, dar probabil că rânjea cât zicea asta, întotdeauna rânjea boul ăsta de Ally, de ce căcat îi dădea atenție, de ce îl lăsase să-i injecteze fire în creier?
- What you mean? What authorization?
- Don’t worry, kitten. I’m hooking you up with primo shit, crystal nanomer weave around a platinum wire core. Zero chances of inflammation, zero oxidation or signal loss. Ten-minute setup. Only tariffs and racism keeping this out of the European and American markets.
- What you mean authorization?
- Stop moving, this is delicate work.
Îl treceau deja toate apele. Ce rahat făcuse și boul ăsta? Dacă-l căutau la scanner și-l rețineau cu tehnologie chinezească interzisă? Deja Singapore era fortăreață digitală, aveai acces doar pe „acord turistic” reînnoit în fiecare zi, abia așteptau să revoce vechile vize, să mai rărească dintre expați, să f.. să-i fă.. esc...
- This is when you’re gonna start fetalaba ghinosograf e, e?
Ceva se întâmpla, urechea îi pulsa și lumea părea să o ia razna, amețise brusc și nu mai înțelegea cuvintele indianului. Închise ochii. Își imagina că așa arăta un anevrism, așa urma să moară de tânăr, pentru că se lăsase convins de un idiot să...
- Almost done. Sit still a bit. Let me fit the port.
Era boală ce se întâmpla, boală, boala unei lumi întregi care-și punea fire-n cap ca să nu rămână singuri acolo cu vocea aia, cu traumele trecutului, cu Balșul copilăriei... Ally îi dădu drumul de ureche și se trase înapoi. Marin deschise ochii și îl privi. O melodie tip sunetele naturii începu brusc să cânte în pivnița iluminată cu neon.
- No, no, close your eyes, Marin. You hear me?
- Y... yes.
- Close your eyes, focus on the music. Try not to think. We wait a few minutes, ok?
Cică să nu gândească, doamne apără și păzește, nu gândea el mult în general, dar asta era direct o glumă proastă. Nu de-aia își puneau toți interfețe, ca să nu se gândească la nimic? Ca să lipsească nimicul din viața lor, înlocuit de clipuri și filme și articole redactate de AI și explicate de interfață? Ca să vorbească doar cu cuvintele altora și să audă doar limba lor? Cum să nu te gândești la toate astea, cum să pretinzi că poți să mai ai vreodată liniște – nimic – într-o lume a mesajelor continue, a reclamelor la păcănele securizate cuantic, a pornografiei instant la cerere și a escapismului în realități augmentate?
Singh îi conectă ceva în spatele urechii. Marin simți o furnicătură bruscă, o mâncărime în craniu, ca mâncărime pe care o simțise sub ghips în copilărie, după ce-și rupsese piciorul sărind de pe pod în Olteț. Atunci avea un băț cu care să se scarpine. Acum ce dracu de băț să mai folosească? Un beculeț mic îi apăru în colțul privirii și tresări brusc.
- Wait, Wait!
- There is light, Singh.
- Yes, bro, it’s the power indicator. Hold on, keep your eyes closed, I’m setting it up.
Marin auzea țăcănitul tastelor pe una din tastaturile acelea retro cu butoane zgomotoase, pe care tinerii nu mai știau să le folosească. Citise ceva articol despre cum generațiile tinere nu mai erau obișnuite cu tastatura. Aveai deja prima generație crescută cu interfața. Legile spuneau că nu ai voie până la 14 ani să-ți cipezi copiii, dar unii părinți o făceau, ca să crească cu rețeaua, să fie nativi cuantici. Îi era frică de cum o să fie copiii ăia în zece ani. Îi era frică deja de ăștia de acum, care se priveau unii cu alții, vorbeau pe mesaje prin interfață în loc de gură. Fix de ce avea nevoie o lume în care AI-urile scăpaseră din colivii, în care acum începeau să conducă companii și să zburde pe rețele, în timp ce țările și experții priveau îngroziți, nesiguri pe ce ar mai putea face.
- Bro. Booting up now.
Era greu de explicat ce se întâmpla. Apăruse o imagine nouă, un fel de dosărel în colțul privirii. Dacă se uita în sus, de parcă-și dădea sarcastic ochii peste cap, putea să-l vadă acolo lângă becul de mai devreme, care acum clipea verzui-fad. Și în josul privirii îi apăruseră niște semne ciudate – un indicator de rețea, gol, și unul de rețea locală, care era full. Marin era obișnuit cu interfețele de realitate augmentată, dar asta era în ochii lui, în capul lui. Nu era proiectat în fața ochilor, ci cumva mintea lui înțelegea niște imagini fantomă, pe care firele din cap i le băgau direct în creier. Era înspăimântător. Era satanic. Era obscen.
- Ce pizda mă-sii, doamne apără și păzește, ce făcuși, Marine?
- Yeah, wait, getting on that next.
Singh mormăia în direcția lui, scria încă ceva la tastatura fără ecran, cu proiecție într-o interfață pe care doar el o vedea.
- What you mean?
- Oh friend, your life will never be...
Ceva se întâmplă din nou, un sentiment de presiune bruscă în cap, apoi un val care-i trecu peste conștiință.
- ...la fel!
Se sperie. Întâi interfața grafică, acum limba. Era ca la căști și ochelari, aceeași traducere automată – doar că acum venea din capul său, din urechi, se simțea de parcă înnebunise un pic.
- Ce căcat, e normal?
Singh se lăsă pe spate pe scaun și-i răspunse, cu superioritatea unui frate mai mare care-i arată ăluia mic prima pereche de țâțe digitale:
- Fratele meu, totul e complet normal. Bine ai venit între oamenii normali.
///
Singapore era un oraș al blocurilor fără personalitate și al hotelurilor extravagante. Primul oraș-stat modern, o îngrămădeală urbană unde milioane viermuiau sub apăsarea unui bocanc de fier augmentat AI. Țara care interzisese guma de mestecat, țigările, imoralitatea și, într-un final, democrația, acum avea o idee nouă – să interzică străinii. Trei sferturi de secol orașul-stat supraviețuise cu sudoarea a milioane de străini – muncitori și expați, adică săraci și bogați. Călcați în picioare de patroni și poliție, cu pașapoartele confiscate de angajatori, trăind în camere jegoase neclimatizate, săracii râniseră din greu pentru ca bogații să poată construi resorturi și porturi, bănci și parcuri hidroponice. Acum bogații aveau roboți de curățenie, taxiuri automate și păpuși umanoide în bordeluri. Săracii erau în plus. Așa că Singapore decisese colectiv, prin vocea liderului Ray Lee Ong, să scape de grosul sărăcimii și, odată cu ei, de vize în general. Vizele erau o relicvă a unui alt secol, unul în care nu erai tot timpul conectat și sub supraveghere. Acum aveau algoritmi de inteligență artificială care știau totul despre toți și puteau decide cu logică cuantică, rece, dacă ai ce să cauți în țară. Vizele deveneau acorduri, la fel cum contractele de muncă deveniseră convenții și locurile de muncă poziții. Același lucru, dar mai nou, mai cool și lipsit de orice protecție legală.
Sigur, existau ierarhii și între săraci, caste și trepte prin care puteau fi evacuați sumar. Erau destui malaezieni cât să poți revoca vizele unui flux continuu, să trimiți la bătrânețe acasă toți oamenii de serviciu, toate bonele și toți gunoierii înlocuiți de tehnologie. Puteai trimite acasă vietnamezi, într-o mai mică măsură chinezi și indieni, iar vesticii, expații, erau prea aroganți ca să rămână unde nu erau doriți. Rămâneau Marin și cu cei ca el. Marin nu era arogant, Marin nu vrea să plece nicăieri. Marin era ca căcatul în care călcai pe stradă, nu mai scăpai de el nici după jumătate de oră de șters în iarbă. Era cetățean european și avea drepturi, chiar în epoca asta în care Europa, ruptă între certuri și birocrație, însemna din ce în ce mai puțin în lume și în Asia. Europenii nu erau prioritari pentru singaporezi, iar Marin, teoretic turist, era chiar la coada clasamentului. Putea sta liniștit încă șase luni, bând bere Tiger singur în 20 de metri pătrați, cu banii câștigați din livrarea de mâncare pe nașpa prin tot orașul.
Era cumva ironic, genul de ironie care te făcea ori să râzi, ori să plângi cu muci și bale. Plecase din România din cauza unei drone și a unei depresii și acum făcea muncă de dronă, amăgind depresia cu pișvasser suprataxat. În fiecare zi târâia o bicicletă pe călduri de 35 de grade, livrând mâncare prin zonele din oraș mai periculoase sau greu accesibile dronelor. Se crease un circuit de țepari, mici mafioți locali și băieți deștepți cărora nu le convenea să apară pe camera dronelor sau să-și introducă locația și datele în aplicațiile de comandat mâncare. Erau agenți AI care periau continuu rețelele după ei și alții ca ei. Așa că sunau la restaurante, ca pe vremuri, și restaurantele îl sunau pe el. Marin, plătit la negru și prăjit de soare, era soluția perfectă pentru toată lumea.
Pedala din greu la deal, prin parcul natural BT, un petec mic de junglă în inima orașului. Comanda venise de undeva din vârful dealului, cu promisiunea unui ciubuc de 500$ dacă vine repede cu mâncarea și nu pierde vremea pe drum. N-avea de ales, îi trebuiau banii ăia, plătea chirie săptămânal și banii de chirie se topiseră pe vrăjeala asta de interfață. Ally zicea că-l băgase în normalitate, dar de fapt îl băgase în foame și datorii. Interfața venea cu o groază de costuri – traducerea nu era gratuită, nu era nici înainte, cu căști și ochelari, dar acum costul era aproape dublu pentru o traducere mai proastă. Dacă-ți trebuia traducere premium, costa și mai mult, ceea ce era totuși ciudat. Ochelarii de interfațare aveau tot felul de componente scumpe – ecrane, microfoane și microcamere. Interfața on-board se folosea de hardware-ul uman – ochii, urechile –, doar nucleul de procesare, antena și bateria erau în mica casetă din spatele urechii lui Marin. De ce era softul mai scump dacă prețul hardului era mai mic? Bine, știa răspunsul. Marin nu era mare intelectual, dar cunoștea manevrele astea încă din copilărie. Prima doză de interfață e gratis. Apoi trebuie să-ți cumperi abonament de conexiune, traducere, nivel de integrare, video-mascare automată și alte prostii. Producătorii numeau asta „experiență customizabilă”. Mulți oameni dependenți de interfață în muncă sau în viața de zi cu zi ajungeau să investească mii de dolari în programe, mici artificii AI, module vizuale sau vocale, care înlocuiau încet-încet realitatea până trăiai în propria experiență 100% customizabilă, dar care-ți toca 50% din bani.
Marin era băiat simplu. N-avea nici bani, nici chef de customizare, banii lui se duceau pe chirie, mâncare și băutură. Era bătrân de tânăr, din punctul ăsta de vedere. Crescuse în era xanny, muncise în era opioidelor sintetice și el tot cu berea era, începuse de mic, când îi dădea ta-su să bea. Acum, singur pe lume, la jumătate de lume distanță de România și de Balș, gâfâia pe călduri infernale la deal și se gândea doar la câte beri putea să cumpere din ăia 500$ ciubuc. Cam 20, dacă avea noroc.
Ajuns în vârful dealului, sări de pe bicicletă și trase o gură rece de apă din plosca termos. Văzuse prea mulți oameni, în mare parte turiști, leșinați pe stradă de la căldură, așa că începuse să se hidrateze la fiecare 20 de minute. Avea totuși o vârstă, 35 nu era 15 și Singapore nu era Balș – nu c-ar fi fost prea răcoare acasă în ultimul deceniu, dar umezeala din nenorocirea aia de oraș îi punea capac. Mai ales în petecul de junglă cu pretenții de parc unde-și aștepta clientul livrarea. După nume A. Avagyan nu era de-al locului, ceea ce era ciudat și-i dădea filme lui Marin. De obicei dubioșii care apelau la serviciile lui erau din Singapore, știau cum stă treaba, mai rar turiști sau expați care să-și comande mâncare pe șmen, mai ales în vârf de deal acoperit de junglă. Ridică privirea și acționă – apăsă – pe cutia de mesagerie, buffer-ul de mesaje, și se uită la locație. N-avea hartă, pentru că plug-inul de hartă suprapusă în interfață, ca în GTA, costa 200$ pe lună la nivel de bază și Marin nu arunca bani pe de-astea.
- Aici! Aici!
Bărbatul era în vârstă, cu o barbă extrem de nepractică pe căldura asta. La fel de ciudate erau hainele pe care le purta – un costum bej de in și o cămașă colorată, cum purtau americanii. De fapt, cam totul îl dădea de gol ca fiind american. Era grăsun, bine bronzat și avea aura aia de aroganță pe care o aveau toți americanii – și ăia agresivi cu steaguri pe ei și ăia zen, care se credeau mai buni ca primii. Bărbatul stătea la umbra unui copac pe un fel de pled, cu o unitate portabilă de aer bătând pe el. Clar american.
- Bună ziua. Comanda de la Feng Yum Bao.
Avea ochelari clasici, de vedere, și o freză nefericită. Chelie și plete în același timp. Alt lucru ciudat – cheliile erau pe cale de dispariție. Între noile tratamente genetice și implanturi de fir clonat, oricine avea bani de o rată avea bani de păr. Na, poate nu era bogat, doar paranoic. Marin scoase punga cu mâncare din recipientul climatizat și simți aburii pe piele. Era aproape la fel de cald afară ca-n geantă. Întinse punga. Bărbatul îi făcu semn să se așeze pe pled.
- Stai jos un pic, că e cald, stai la aer... Marin, nu?
- Da, domnule.
Pronunțase corect numele lui sau cel puțin îl corectase interfața destul cât să sune corect. Marin întinse punga mai cu talent, zâmbi ușor confuz. Nu-i plăcea ideea să stea în boscheți cu un moș dubios, poate intra ăla la idei.
- Am o... cursă.
Răspunse cam timid, parcă era începutul unui porno gay. N-ajuta nici că interfața dăduse de greu cu cursă, îi subtitra și sublinia traducerile incomplete, parcă pentru a-l face de rușine, ca să cumpere un pachet mai scump de traduceri. Pe Marin îl durea la pulă, orice rușine ar fi avut se evaporase de ani de zile.
- Hai, lasă, că acopăr eu diferența.
Bă, moșul chiar avea bucurii la el, nu era OK deloc. Încercă să zică ceva dar bătrânul continuă să vorbească.
- Marin – român, așa-i?
Dădu circumspect din cap.
- Da?
Bărbatul duse mâna la ochi, bătu cu degetul arătător sub ochiul stâng. Marin îl privi confuz. După câteva secunde de liniște, bărbatul continuă:
- A, scuze, credeam că așa se face peste tot, ziceam să oprești interfațarea ca să zic ceva pe limba ta.
- Pe română?
- Da, da. Vorbesc românește, am crescut la București când eram mic. Familie de armeni.
Marin se chinui un pic cu setările interfeței, dar încă nu știa să umble rapid prin ea. Era altfel ca la ochelari, unde doar scoteai căștile. Se opri din frecat meniul. De fapt, de ce ar fi altfel? Atinse butonul de oprire rapidă de pe unitatea auxiliară, care încă îi irita pielea în spatele urechii. Interfața se opri subit, doar luminița de stand-by din colțul privirii rămase, portocalie. Era ca înainte, liber de atingerea interfeței, de sentimentul ăla de cuvinte încrucișate în cap. Mormăi spre moș.
- Când, în comunism?
Bărbatul zâmbi, avea și dinți de american, prea albi, prea sclipitori.
- Da, înainte să înnebunească Ceaușescu. Tata era attaché.
Pronunța Ceaușescu Ceau-Chess-Coo, ca americanii. Marin îi zise direct.
- Eu credeam că s'teți după America.
- Vinovat! Vinovat! Armenian-american. Dar nu judeca pe mine. Am plecat mic din Romania dar am exersat limbă. Avut și gagica din Romania, a venit la mine după ce căzut Ceaușescu.
Marin lăsă bicicleta lângă copac și se așeză lângă ciudat pe pledul termic. Pătura cu gel pe care stătea americanul era rece la atingere, probabil costa cât chiria lui pe o lună. Unitatea portabilă de aer, cam cât o ladă frigorifică, sufla valuri de răcoare în direcția sa.
- Păi și ce căutași p-aici, dom’ne, ă, prietene?
- E, tourist shit. See the world while it’s still here.
Bărbatul băgă mâna în buzunarul interior al sacoului și scoase un joint mare, pre-rulat. 20 de ani pușcărie se chema asta în Singapore. See the jail. Marin îl refuză politicos și A. Avagyan ridică din umeri apoi îl aprinse.
- Tu ce faci?, întrebă brusc bărbatul.
Fug. Mă ascund. Stau cât mai departe de tristețea trecutului. Marin ridică din umeri.
- Tot cu turismul.
Avagyan pufni sarcastic. Îl ajuta aroganța aia de american, chiar dacă nu-l ajuta fața.
- Clearly. Paradis aici. Disneyland with the death penalty. Serios întreb. Nu credeam să găsesc român aici.
- Nici eu armeni. Serios, venii pentru turism și am mai rămas.
Ce să-i zică? Că-i e rușine de țară? Că-i e scârbă de el? Că a părăsit de ani de zile România ca să lucreze construcții în Sri Lanka și de atunci mergea tot mai la est, tot mai la sud? Că îi e frică de țară, frică de amintirile de acolo? Nu, tată. Turism.
- Interesting. Mai bine pleci, e un oraș horrible. Toate țările din jur sunt mai bune.
Mai bune dacă ai bani, sigur. Mai sărace, mai dispuse să facă pe plac unui american bogat. Începea să-l irite și americanul și amestecul ăsta de română stâlcită și engleză. Dar măcar era mai răcoare decât în infernul dup-amiezii târzii. La umbră, cu aer condiționat, auzi la el. Nu și-ar fi imaginat asemenea aroganță nici acum zece ani, darămite în căldurile din copilărie. Duse mâna la ureche și porni din nou unitatea interfeței. Un val, o presiune subită îi traversă capul odată cu pornirea traducerii automate.
- N-am bani de viză unde aș vrea să merg.
- Unde?
- Australia.
Bărbatul se strâmbă și suflă fumul jointului în direcția sa.
- Yuck. Australia. O țară de șerpi și păianjeni, de oameni nu mai zic nimic. Se cred salvatorii democrației, dar sclavagesc pentru roboți. Plin de AI-uri peste tot.
- Rău?
- Rău, dar nu la fel de rău ca aici. Țara asta e blestemată. O să fie prima care-i cucerită.
- De Malaezia?
- De roboți.
Marin pufni și se lăsă pe spate, sprijinindu-se de trunchiul copacului. Deasupra sa dansau între crengi niște păstăi grase. Era ușor să o arzi anti-tehnologie, anti AI – roboți - când aveai bani. Era o întreagă mișcare de albi bogați care se retrăgeau pe la ferme prin Noua Zeelandă sau nordul Canadei, să-și crească singuri mâncarea bio-eco și să aștepte apocalipsa. Săracii să se descurce.
- Ce, nu mă crezi?, continuă bărbatul.
- Ba vă cred, mormăi Marin, dar nici el nu se credea.
Bărbatul îl privi cu un zâmbet pe buze. Aruncă jointul pe jumate fumat și deschise punga de mâncare, apoi extrase pachetul sigilat cu colțunași și-l deschise pe pătura termică. Îi făcu semn lui Marin să mânânce, dar acesta îl refuză din nou. Dacă era vreo idee mai proastă decât să fumeze droguri pe căldura și umezeala din Singapore, era să pedaleze cu burta plină de cocă, crevete și carne de porc.
- Eu îți zic, domnule Marin, suntem ultima generație de oameni adevărați. Adică a ta, că eu sunt bătrân deja.
- Da?
- Da. Nu zic că o să ne omoare Skynet...
Bărbatul continuă, dar Marin se lăsase distras de interfață. Îi apăruse cuvântul Skynet și când apăsă pe el se deschise o mică casetă în partea inferioară a privirii care explica ce e Skynet, aparent ceva rețea malefică din filmele cu Terminator, de pe vremea când lumea credea că AI-urile o să fie rețele unitare, nu constelații disparate, răspândite prin ferme de servere și sateliți. Scăpă de caseta cu explicații și se întoarse cu privirea către bărbat care nu se oprise din vorbit.
- ... o simfonie om-mașină. Până devenim subrutine. Până devenim noi mașini.
- Așa e, răspunse automat Marin. Nu te pui cu nebunii.
- Serios, tu poate crezi că sunt un bătrân nebun, dar îți zic, dacă ai fi lucrat vreodată cu un AI, sub un AI, m-ai crede.
- Lucrași matale?
Interfața îi corectă olteneasca în ai lucrat matale?, de parcă asta conta, de parcă trebuia să se explice moșului. Mai dă-l în pula lui de moș cu părerile lui. Trebuia să aștepte acuma să-i dea banii, ciubucul promis, dar bineînțeles că nu putea fi totul simplu, direct. Trebuia să audă păreri.
- Doamne ferește. Nu, am avut noroc în viață, am făcut bani din tech, am intrat devreme pe monede virtuale și am ieșit la timp. Dar urmăresc cu atenție domeniul. Devenim mașini, îți zic. Între interfață și AI chiar suntem – sunteți – ultima generație de oameni. De ce să ne omoare inteligențele superioare, ce, noi am omorât vacile? Nu, la produs! Le mulgem pentru lapte, le tăiem pentru carne.
- Păi și nu murim așa?
- Nu, că roboții nu mănâncă carne. Ne mulg de uz mecanic, ne storc de muncă. Ne fac și pe noi roboți de carne și os.
Marin nu mai zise nimic, omul era clar nebun, doar privea spre păstăile deasupra cum se mișcă. Părea pe gânduri, un intelectual la umbră. Bătrânul reveni.
- Nu vreau să te sperii sau să te plictisesc, să știi. De-aia am venit și eu în jegul ăsta de oraș. Fac un Grand Tour. Vreau să văd lumea cât încă e a oamenilor, înainte să mor.
Interfața îi scoase o notă explicativă cu ce era Grand Tour, dar Marin o ignoră.
- Nu, că nu mă sperii ușor.
- Asta e bine. Pentru că mie mi-e foarte frică de ce o să vină. De cum o să ne salveze de noi mințile astea pe care deja nu le mai înțelegem și nu le mai controlăm. E mai bine să nu-ți fie frică.
Avagyan își termină colțunașii și se căută de portofel. Marin nu zise nimic, așteptă politicos. Bărbatul extrase tacticos un fișic de hârtii de 100 de dolari singaporezi. Cash – retro, nesigur. Cel puțin o mie, poate două. În alte vremuri ar fi fost o problemă, dar azi, dacă erai bogat și-ți dădea careva în cap pentru bani, era garda acolo în cinci minute. Spre surpriza lui, bărbatul îi întinse banii. Clipi confuz.
- E... E prea mult.
- Stai liniștit că plec, direct la aeroport mă duc, apoi Yukon scrie pe mine, să mulg vaci. Ce să fac cu dolari singaporezi acolo? Ia-i ca mulțumire pentru discuție și mâncare. Cumpără-ți și tu un bilet spre undeva frumos. Bali, Fiji. Nu Australia. Sau mergi în Australia, vezi lumea, ți-am zis, suntem ultimii oameni, însăși viața noastră e un document, o mărturie.
- Mulțumesc.
- N-ai pentru ce, ți-am zis, din copilărie mi-au plăcut românii.
- Mie nu mi-au plăcut niciodată, dacă e să fiu sincer.
Bărbatul râse și se ridică în picioare, cu mâna încă întinsă. Marin se ridică și luă banii, îi băgă în buzunar fără să-i numere. Apoi îl ajută pe bătrânul ciudat să-și strângă pătura termică și aerul condiționat. Slugi erau toți când era vorba de bani – fie că slujeai la om sau la AI. Asta nu înțelegea bătrânul, pentru că trăia în afara regulilor, în afara circuitului sărăciei. Într-un fel era și un AI, Inteligență din Avuție, la fel de imposibil de înțeles pentru omul de rând ca o constelație cuantică, risipită pe orbită. Cu ce era mai greu de înțeles un AI care face miliarde de microtranzacții bursiere pe oră, coordonează nave și avioane, decide politici publice – decât un om care dă ciubuc mii de dolari pe moca, fără să-l vadă nimeni? Pentru Marin erau unul și același lucru.
Se lăsa deja seara când bărbatul o luă la vale cu catrafusele sale și o pălărie albă îndesată pe cap. Marin nu-l urmă, rămase la umbra copacului cu păstăi cu bicicleta. Sub tamarind.
- Tamarind. Monotipic. Singura specie a genului, știai asta? Ca Homo Sapiens.
Asta a fost ultimul lucru pe care i l-a zis A. Avagyan înainte să plece la vale, spre aeroport, apoi spre o lume pe care o vizita ca document, mărturie și mod de viață de american privilegiat plin de bani. Marin privi în sus spre păstăile tamarindului, mișcându-se în briză. Căută în interfață. Chiar era monotipic. Singura specie. La fel ca omul.
