Romanul de debut al lui Dragoș C. Costache (care se descrie ca „băiat care scrie” și pe care-l poți citi la noi sau la Vice), În tăcerea nopții, spune povestea unui episod de istorie alternativă din Bucureștiul anului 1926.
După sângerosul Mare Război care a redesenat harta Europei, noua Românie se bucură de noile-i teritorii, iar cetățenii ei, că sunt muncitori, mahări, polițiști sau infractori, petrec în crâșmele și barurile de noapte. În acest decor are loc asasinatul unui ofițer militar, crimă ce riscă să tulbure nu doar pacea Bucureștilor, cât și a întregii Europe. Subcomisar Milia Popova, prima femeie angajata la brigada Omoruri din Strada Sevastopol și superiorul său, comisarul Popescu pornesc să rezolve acest caz pe care nimeni nu pare ca-l vrea.
Citește mai jos despre Milia Popova și lumea de noapte a Bucureștiului interbelic. Romanul se va lansa pe 4 octombrie la Cărurești Verona. Te așteaptă o surpriză dacă participi.
High-life
O poveste cu M. Popova
Să nu vorbești niciodată fără respect despre înalta societate. Doar cei cărora nu le e îngăduit s-o frecventeze fac asta.
O. Wilde
- Eu ți-am mai zis că nu e de mine aici, Carmen.
Petrecerea era în toi, o explozie, o efuziune de energie văratică la începutul sezonului rece. Un vulcan de sentimente, de narcisism sălbatic și ego literar-artistic întors din tabăra de creație de pe Rivieră și deversat peste capitala României. Un drenaj inebriat, surescitat al celor mai bravi și mai buni, dar, mai ales, al celor mai bogați din București, scurși din cluburi și înghesuiți precar pe un balcon, pe ritmuri de jazz.
Nu, nu pe un balcon. Într-un pent-house.
Milia Popova se trăgea din colbul și arșița Dobrogei, unde casele adesea n-aveau geamuri, de balcon sau de pent-house nici nu încăpea discuție. Școala o adusese la oraș și-o scăpase din sărăcie, apoi decretele lui Albert o făcuseră din femeie om, cum îi plăcea subcomisarului Burduja să-i spună. Făcuse o facultate și școala de poliție, dar n-auzise vreodată de pent-house, până în seara asta. Acum sprijinea o balustradă și trăgea dintr-un cock-tail, alt termen recent intrat în viața ei, de când prinsese repartiție la Poliția Socială.
- Ei drăcie, las', că e de tine la moravuri, ca să alergi sărmanele care fac trotuarul, îi răspunse Carmen, trăgând lung din țigară, apoi aruncându-și teatral capul peste umeri, suflând fumul în noapte.
- Știi că nu asta fac, răspunse defensiv Milia. Ura Poliția Socială, chiar mai mult decât urâse circa zece, cu circarii săi libidinoși ce puțeau a ceapă și rachie. La circă fusese îndeajuns să-și apere onoarea o dată, la Socială trebuia să-și acopere spatele în fiecare zi, de un pericol mai mare, existențial. Și se simțea și ipocrită pe deasupra. Cum putea tocmai ea, tânără boemă, să spargă uși și să aresteze actori în ipostaze indecente?
- E, las-o dracului de muncă, Mili, ai ieșit ca să te amorezezi sau să stai gură-cască pe balcon?
- Pent-house, nu balcon.
Carmen începu să râdă cu poftă, trăgând din nou lasciv din țigară. Era îmbrăcată într-o rochie scurtă, de cabaret, care dezvăluia mult prea multe, după părerea Miliei. Dacă ar fi văzut-o Burduja pe stradă, o aresta. Dar iată că în batiments se aplicau alte reguli ca în mahalale.
- Ești nebună rău, cherie, chicoti Carmen. Fixase țigara în capătul unui fel de pipă dreaptă, un instrument lung și subțire, ușor obscen, din care trăgea cu nesaț. Din ce-și dădea seama Milia, dispozitivul nu servea niciunui scop, altul decât de a o face mai interesantă. Afectație de actriță.
Asta să fie lumea ei? Ziua, cu curcani nemernici ca subcomisarul Burduja, noaptea, cu starlete nurlii și pictori depresivi? Putea să supraviețuiască așa, în București?
Se întoarse cu fața spre oraș. Bătea o briză ce încă mirosea a vară, deși era deja o noapte de septembrie târziu. În depărtare se auzeau claxoanele orașului, al cărui cor forma vocea tremurată pe care își închipuia, uneori, că o aude. Fusese un șoc să se mute, la 15 ani, de la pacea pastorală a Dobrogei, la gloria și jegul Bucureștiului. Fusese un șoc să se mute, la 19 ani, de la un viitor de dactilografă la unul de avocat. Și cel mai mare șoc venise la 21 când, împotriva dorințelor tuturor - a profesorilor săi, a prietenelor sale, a babushkăi, a partidului Conservator și a majorității românilor - aplicase și intrase la școala de poliție. Devenise una dintre păsărelele lui Albert. Așa le zicea presa de scandal. Ei, păsărica asta era acum, provizoriu, subcomisar. Ofițer de poliție. Sticlete.
Sau, mai degrabă, cuc. Singură cuc. Părăsită, din cauză că lucra la poliție. I se pusese în vedere, nu exista alt termen pentru ce se întâmplase. I se pusese în vedere că trebuia să aleagă. Că munca de poliție, îndeosebi la moravuri, nu era compatibilă cu fosta ei relație. Nu era compatibilă politic. Așa îi spusese, așa se terminase.
Noi o să mai vorbim când vom fi în aliniament politic și emoțional!
Nu-și imaginase vreodată să se termine așa. Într-o explozie de gelozie sau într-un articol de scandal, da. Dar să fie părăsită, abandonată de prima ei dragoste adevărată, din motive politice, asta nu-și imaginase vreodată. De ultima ei dragoste, cel mai probabil. Închidea uneori ochii, când rămânea singură, și-și imagina viitorul. Dar ce-și imagina nu erau automașini zburătoare, trenuri-navetă ce merg pe sub ocean sau obuze trase spre lună. Se vedea pe sine, singură cuc, la bătrâneți, regretând trecutul.
-Alo!
Se scutură din viziunile romantic-apocaliptice și se întoarse spre Carmen. Își aprinse o țigară, un obicei neplăcut de pe urma căruia n-avea niciun beneficiu, poate doar să se integreze între boemi. Zâmbi trist.
- Scuză-mă. M-a furat priveliștea.
Carmen pufni.
- Cred și eu, dragă. Vede clanul Waldemann până-n sufrageria regelui, de aici.
Milia putea, într-adevăr să vadă palatul regal din pent-house, peste rândul de clădiri din față. Era un batiment impresionant, acesta cu pent-house-ul - cel puțin zece etaje, intrare de gală cu candelabru și portar, totul într-un stil modernist, funcțional, dar influențat de noile mode de la Paris. Stilul Metro, i se zicea, aparent în Franța. Milia nu se pricepea la arhitectură nici cât gogomanii ce scriau în revistele de scandal, dar putea să miroasă de departe banii, o abilitate răspândită printre cei ce crescuseră fără ei. Și noul București, ridicat din cenușa războiului, pe banii unei generații pierdute, spre beneficiul celor avuți și invidia celor săraci duhnea a bogăție.
- Stă tot clanul aici?
- Ei, aș! Ăl bătrân, industriașul, când nu e la Paris, e la Ierusalim, l-a apucat organizarea evreilor la bătrânețe, se crede noul Rotschild. Moștenitorul de drept, David, a trecut la cele sfinte când era cu gripa americană și Edi...
Carmen scutură țigareta peste balustradă apoi rânji cu subînțeles în direcția ei.
- Edi e ceva aparte. Dar lasă, o să vezi tu...
Milia se înroși. Nu-i plăcea deloc când o privea lumea cu subînțeles, cu atât mai puțin Carmen, care îi știa dezamăgirile în dragoste cu lux de amănunte. Carmen o ajutase să se mute după ce fusese executată amoros pe criterii politice. Când vom fi în aliniament politic și emoțional. Futu-i pe mă-sa cu aliniament cu tot! Se mutase din apartamentul cochet pe care-l împărțeau... îl împărțiseră, deasupra unei cafenele radicale în zona așa zisei gări centrale. Se mutase într-o odaie rece, deasupra unei babe scârnave, în spatele unor depozite de ovăz. Din buricul boemiei, la oborul Moșilor. Lângă cimitir. Acolo zăcea, dărâmată, zi de zi după ce-și termina munca la moravuri. Gândindu-se la ce ar fi putut să fie și citind poezie tristă.
- Ce să văd?
Chiștocul rămas în vârful drăciei de pipă zbură peste marginea clădirii și Carmen se apropie conspirativ.
- Dacă puneai și tu o rochie pe tine poate vedeai mai mult decât te-ai aștepta. Știi că am al șaselea simț când e vorba de lucruri dinastea. Și, doamna Milia, Edi... cred că v-ați potrivi de minune, dacă mă-nțelegi
- Dar ce-au hainele mele, sunt prea sărăcăcioase pentru petrecerile pe tăpșan de ciocoi?
Carmen o măsură din priviri. Adevărul era că nu depusese deloc efort, dar nici nu prea avea cum. Toate hainele ei încăpeau într-un geamantan și erau odoare funcționale. Era îmbrăcată într-o cămașă în dungi, pantaloni maronii și pantofii ei de zi de zi cu care bătea mahalalele. Nu poseda rochii sau bluze vaporoase de petrecere în pent-house. Și era mândră de asta.
- N-au, dragă, nimic, au așa un chic pintenesc, de parcă ai venit în razie. Dar asta nu e rău, neapărat. Apoi adăugă complice: Te vede Edi, te răvășește...
Era deja nervoasă. Ce dracu’, zici că era scoasă la paradă, la paradă de futut, de parcă era tribut adus sultanului turc pe vremuri. Sultanul Edi Waldemann cu harem în pent-house. De parcă nu umblau destule vorbe despre viața scandaloasă a Waldemanilor prin ziarele de duzină.
- Astâmpără-te, că doar de asta nu-mi arde acuma, să mă încurc politic...
-...că ultima dată a fost al dracului de apolitic!
-... Cu Waldemanii. Să apar la ziar. "Păsărică de-a regelui în scandal amoros! Și n-o să credeți, dragi cititori, cu cine!"
- Dar ce-are, măi, Edi? Trăiește bine, pictează...
- E, cine nu pictează?!
Carmen răbufni teatral. Duse mâna la frunte, de parcă era răpusă pe scenă în ultimul act.
- Alo! Doamne, ce mă enervezi, Mili! Trebuie să ieși din zoaia asta în care te-ai afundat, ce drăcia dracu'! Altfel, mai bine te călugărești!
- Mai bine, răspunse ursuză Milia, pipoțind din cock-tail.
- Doamne! Măi, tu pe ce lume trăiești? Crezi că o să-ți găsești rost de amor printre nespălații tăi de la moravuri? Printre pești și curve? Sau vrei iară să-ncerci o întovărășire? Nu ți-a ajuns? Trăiește, măi, și tu un pic, că de-aia te-am adus la high-life.
- Nu e de...
- Nu e de tine aici. Știu. Ai mai zis. Eu zic, agapi mou, că e. Ai încercat cu săracii - atât cu duhul cât și cu banii - , încearcă și cu aristocrația.
Carmen îi luă cock-tailul din mână și-l dădu brusc pe gât. Îi întinse paharul la loc și declamă teatral:
- Ai terminat băutura, Mili! Ia vezi dacă nu poți să mai faci rost de o drăcie din-asta până nu beau poeții de duzină și gazul din lămpi.
Interiorul țintea spre somptuos, dar era încă în acea stare intermediară între loc gol și „casă de oameni”. Tavane înalte, sculptate, ca în vilele boierești contrastau cu podelele goale și mobilă temporară, de restaurant. Un șemineu impunător cu motive geometrice și pavăză style Metro ocupa centrul peretelui nordic, dar era atât de curat că Miliei îi era clar că nu fusese folosit niciodată. Ușile în stil franțuzesc erau deschise larg, transformând într-o hală de petreceri un apartament de... trei? Patru camere? Patru camere și pe puțin o sută de ocupanți, un decoct incluziv din protipendada cultural-artistică a Capitalei. Milia ochise doi actori de la teatrul de revistă ce formau un cuplu comic de succes. Apoi urma o actriță moldoveancă despre care vuise presa luni în șir că urma să joace într-un film american, turnat la Constantinopol, cu Buster Keaton, lucru care rămăsese, bineînțeles, doar la nivel de vis. Nu în ultimul rând, Milia recunoscuse, cu greu, sub machiajul de seară, una din cântărețele de club lascive ale vieții de noapte bucureștene, implicată într-un scandal amoros cu un ministru din recent demisul guvern Averescu. Pe lângă acești notabili, Milia era în ceață totală. Mulți bărbați tineri, cu aere intelectuale, multe femei inebriate cu aer plictisit. Afară, pe terasă, se odihnea un cvartet care cântase din toți rărunchii jazz, nu cel originar care luase America cu asalt, ci stilul Anatolian, răspândit de englezi, cu influențele sale turcești și de canțonete ebraice.
În absența cvartetului, fundalul sonor era deocamdată asigurat de un pian uriaș amplasat în centrul vâltorii de lume la care cânta, concentrată, o femeie. Milia traversă un ring de dans improvizat și se opri lângă pian ca să-și tragă suflul. Barul, de fapt două mese înalte de restaurant pe care cineva îngrămădise sticle de alcool într-un echilibru precar, era asaltat de o hoardă de consumatori. Slabe șanse să-și facă drum până acolo, cel puțin dacă nu scotea legitimația de poliție.
- Kaos, îi zise cineva.
Milia se întoarse confuză. Un bărbat ferchezuit sprijinea cu un cot pianul, zâmbindu-i galant, de parcă era stăpânul lumii. Ura când îi zâmbea galant câte un bărbat, nu era nici pe departe atât de atrăgător pe cât credea. Și tot timpul zâmbetul era dublat de o nevoie sau o tânjeală.
- Ăăă, da. O veritabilă busculadă.
- Spuneți-mi, don'șoara...
- Ăăă... Milia.
- Milia, ce nume frumos! De extracție greacă?
Milia îl măsură pe bărbat din priviri mai pe-ndelete. Era înalt, mai înalt ca ea, cu părul dat pe spate, plin de pomadă și o mustață cerată a la mode. Purta un costum de vară care încerca, din croială, să sugereze origini modeste, deși era, evident, mai scump ca leafa ei pe două luni. Ar fi putut să fie și dezbrăcat, Milia tot ar fi simțit aura grea a banilor din jurul său. Nimeni atât de plin de el nu cunoscuse vreodată sărăcia sau incertitudinea. Îi răspunse într-un final.
- Rusă. Din Dobrudja.
- Foarte inte-h-resant, foarte inte-h-resant, continuă bărbatul, ignorându-i răspunsul timid. Ia spuneți, vă pot aduce ceva de băut? Mă ofer să mă bat cu hoardele pentru dumneavoastră, don'șoara Milea.
O pufni râsul la greșeală și bărbatul luă asta ca o încurajare, râzând la rândul său cu poftă. Apoi, îi făcu semn să-l aștepte și se avântă țanțoș spre bar.
Milia se trase mai în spate, pregătită să dea bir cu fugiții spre terasă, dar fu întreruptă din nou.
- E bine intenționat, îi strigă o voce de femeie, peste zarva din cameră. Bine intenționat și prost crescut, ca mai toți de pe-aici.
Se întoarse și o privi. Femeia de la pian îi vorbise în timp ce cânta în continuare. Era tânără, voluptuoasă, îmbrăcată într-o rochie simplă roșie, dar care-i atârna perfect pe trup de parcă corpul, nu rochia fusese făcut pe comandă. Milia mușcă și-i răspunse, sardonic dar politicos:
- Sunt sigur că are doici și profesori care ar putea să ateste cu diplome cât de bine a fost crescut.
Femeia ridică din umeri, concentrată pe clape.
- Unele lucruri nu se învață de la doici și profesori. Făcu o pauză și degetele-i dansară de-a lungul pianului. Milia urmărea fascinată. Pianista adăugă: În plus, e poet!
- E, cine nu e...
- Nu-i chiar așa, mademoiselle... Milia? Am înțeles corect?
Îi pronunțase numele corect. Milia zâmbi și-i răspunse cu cel mai rural accent franțuzesc posibil:
- Ui.
Pianista chicoti.
- Ca să fii poet trebuie să fii măcar un pic pierdut în propria ta lume.
- Propria lume sau în propriul cur, domnișoară?
- Of, sunteți groaznică!
- Mi se spune des.
- Așa e firea bărbatului artistic... nefericită. Măcar s-a oferit să vă aducă de băut.
- Da, un veritabil Făt Frumos. Lancelot, chiar.
De data asta pianista râse puternic, destul de tare cât să se încurce la clape.
- Uite ce m-ai făcut să fac! O să stric petrecerea.
- Îmi cer scuze, răspunse Milia, privind-o lung, studiind-o. Apoi adăugă: Dar nu cred că se poate strica petrecerea asta.
- Da? De ce?
Milia ridică brațele și făcu, total necaracteristic, o piruetă. Ironică, bineînțeles.
- Băutură gratis, muzică, început de toamnă, pent-house. Cine ar vrea să fie altundeva?
Femeia se opri din cântat și o privi lung, de parcă o măsura. Pentru ce o măsura oare?
- Pare-mi-se că tu ai vrea. Că nu prea te distrezi, cherie.
Cherie? De parcă mâncaseră din același blid la Slava Cercheză. Sau era așa de directă cu toată lumea?
- Nu e de mine aici, răspunse plat Milia. Pianista se lăsă pe spate întinzându-se, dar nu o scăpă din priviri. Milia o scrută la rândul său, întâi pe ea apoi audiența, observă cu ochi de polițistă că erau cel puțin trei bărbați care o devorau pe femeie din priviri. Priviri înfometate de lup.
- De ce să nu fie?
- N-am mai fost la petreceri din... high-life. Eu sunt mai... de la țară.
Femeia începu să râdă și se ridică s-o îmbrățișeze. Doamne! Putea oare să fie așa directă cu toată lumea? Milia îi simți mirosul, un amestec de transpirația îmbătătoare a serii și o notă fină de parfum scump.
- Vai, dar ești extraordinară. High-life, auzi...
Milia era confuză, confuză și tristă, și copleșită de candoarea femeii, de deschiderea ei, de oboseala și tristețea unei relații ratate, de frică, de singurătate, de frică de singurătate, și de amintirea faptului că a doua zi dimineața o așteptau comisarul Cotoi și cu ticălosul de Burduja și o să trebuiască din nou...
Noua sa prietenă o întrerupse din gândurile negre. Avea ca un fel de aură, de putere de a alunga norii negri. O privi cu subînțeles în ochi, Doamne, cât detesta subînțelesurile, nu le prindea niciodată. Femeia îi captă, aproape magnetic, supranatural, privirea și apropiindu-se îi șopti:
- Milia, noi două o să fim prietene bune, așa că, ascultă-mă, rogu-te, un pic, cherie. Nu există high-life, cel puțin nu în București. Sigur, mulți încearcă, petrecerea asta e cel mai bun - sau mai prost - exemplu că, of, Doamne, unii nefericiți încearcă. Dar degeaba, chere Milia.
Femeia făcu o pauză și îl indică pe fanfaronul de mai devreme, care negocia asiduu ceva cu barmanul.
- Băiatul ăla? Poetul? Ta-su e un vechi boier din Bărăgan. Neam de ciocoi, au bătut talpa țării cu joarda încă de pe vremea turcilor ca să-i scurgă de oboale. S-au făcut bulgari când au venit bulgarii, apoi români la independență, acum tânărul cochetează cu un o în coadă. Doar că-l cheamă Prundeanu și Prundeano sună ca ceva cu care te ungi la hemoroizi.
Împotriva întregii ei firi și dispoziții, Milia se pomeni chicotind. Pianista se apropie de ea și-i șopti în ureche, peste vacarmul sălii, indicându-i om după om.
- Băiatul ăla? Filosof după rit nou, analitic. Doar că, după fiecare decepție în dragoste, se duce la o ghicitoare țigancă să-i spună ce-a greșit. Domnișoara? Amantă de industriaș, săltată de la coada vacii și până sus pe mesele cluburilor de pe Regina Maria. Domnișorul? Domnișoară în weekend, dansează tot pe mesele cluburilor de pe Regina Maria.
Probabil se aștepta să fie scandalizată, confuză, să nu o creadă. Doar că Milia cunoștea viața de noapte a Bucureștiului prea bine, prin natura meseriei. Nu asta o intriga, ci candoarea, prezența femeii. Se prefăcu scandalizată, pe cât posibil, și închise ochii. Se concentră pe vocea pianistei, pe vorbele ei, pe pulsul și aura de încredere și parfum diafan de lângă ea. Nu știa cât rămăsese așa, cu ochii închiși, ascultând-o, dar când îi deschise din nou, pianista o privea, cu un zâmbet în colțul gurii. Avea niște ochi negri, pătrunzători.
- Așa că nu-ți face grijă, cherie. High life? Drôlissim. Ești poate singurul om adevărat de la petrecerea asta, restul sunt doar măști, manechine cu chip uman care-și zbiară zgomotos fericirea ca să nu se afunde în tristețea și irelevanța care le dau târcoale.
Ca și mine, își zise în gând Milia.
- Ca și mine, îi răspunse ca un ecou vocea femeii. O privi, hipnotizată preț de câteva secunde. Îi citise oare mintea? Apoi, vraja se rupse brusc și femeia se trase înapoi pe scaunul său din fața pianului. Dar povara, povara parcă nu mai atârna deasupra Miliei.
- Auzi, ai o țigaretă?
Milia dădu din cap și extrase pachetul, unul ieftin, muncitoresc, pe jumătate gol. Apoi îi zise încet, prietenos, nesigură de teren:
- Dar haide pe terasă, că am înțeles că gazdei nu-i place să fumeze lumea înăuntru.
- Mai dă-o în pizda mă-sii pe gazdă, răspunse surâzând femeia. Apoi adăugă rapid: Dar tu as raison cumva, cherie. Lasă terasa, hai jos în Cișmigiu să mai stăm noi două la o vorbă, e o ieșire prin spate care dă direct în parc.
Un fior o luă pe Milia, un fior incert, cum nu mai simțise de mult, de ani de zile, poate. De dinainte de high-life, pent-house, cock-tail, de dinainte de moravuri și de aliniament politic și emoțional.
- Păi și petrecerea?
- Dracu s-o ia de petrecere, hai că ai avut dreptate. Nu e nici de mine aici.
Imagine principală realizată cu MidJourney A.I.
