Vara era cel mai greu în anii copilăriei și adolescenței petrecute la Telciu1, dar nu pentru că aveam multă treabă de făcut sau din cauza căldurilor, ci din cauza efectelor produse de consumul unor emisiuni TV asupra minților noastre avide de divertisment. La orele când se încingeau din plin corturile prin Vama Veche și prelatele teraselor de pe litoralul de unde ne transmiteau emisiuni despre cum se distrează lumea și cum se trăiește viața din plin, eu și mulți dintre cei de vârsta mea încă transpiram la fân sau la căpălit2 mălai și cartofi. În multe seri mă holbam, dospind de invidie și frustrare, la astfel de transmisiuni, cu multă spumă, jocuri de lumini, țâțe și șolduri aproape dezgolite și câte alte cele din repertoriul entertainmentului văratic, înainte să adorm cu gândul la brazdele, coasa sau pologul3 din ziua următoare.
În sat, până în anii liceului, singura distracție seara era lângă calea ferată, pe un petec de iarbă între valea lui Stan și stâncile din spate, de unde începea dealul lui Hondrari. Oricât de rupt aș fi fost după diferitele munci ale zilei, seara, băgam cu saț un episod din Sunset Beach și-apoi mergeam „la barieră”, să facem foc, să prăjim mălai în lapte și să combinăm gagicile venite la lelea Lucreță a lui Hondrari. Am fost îndrăgostit, pe rând și simultan, de toate cele patru bistrițence care veneau vara la bunici, la țară, pe vale la noi. Pe trei dintre ele am reușit să le și pup și să le țin de mână. Pe una chiar am pupat-o cu limba mai târziu, în liceu. Apoi, cum era firesc, s-au îndrăgostit de alții, tot de pe vale sau de pe alte ulicioare, ceea ce am făcut și eu, expandându-mi în primă fază orizontul emoțional până la cealaltă barieră și cabină CFR (vreo 3-400 de metri), de pe ulița gării. Dar asta-i altă poveste.
Aveam trei tovarăși principali cu care îmi făceam veacul pe vale și pe coclauri: Vasi Ganea, Gigi de la Cluj și Popovski, ultimul mai rar, că stătea tot mai mult pe la ai lui, la Ploiești. Până să vină anii tulburi ai liceului, cu toate chinurile, frământările și căutările adolescenței și disperarea de a fi băgat în seamă, o ardeam mai mult cu Vasi, care locuia câteva case mai în jos pe vale. Eu eram, de regulă, ăla cu ideile și inițiativele, iar Vasi mă ajuta să le concretizez. Am avut multe inițiative, majoritatea având de-a face cu domeniul construcțiilor de colibe, în copac și nu numai. Dar nu prea impresionai gagicile orășence cu astfel de inițiative, așa că prin clasa a 7-a am ridicat ștacheta. Mi-am propus, împreună cu Vasi, să facem o mașină de lemn, cu mecanismul unei biciclete la bază, la care să putem pedala amândoi, simultan sau pe rând, ca să putem să le scoatem la plimbare pe fete, la vară, când urmau să vină. Am desenat vreo câteva schițe, am discutat ore întregi, chiar am făcut un fel de contract, visând că o să facem și ceva biștari dintr-un fel de taximetrie bizară pe vale în sus și în jos, iar în acel contract, fiind mai mare și având încă de pe atunci porniri manageriale și antreprenoriale ieșite din comun, am specificat clar că eu am 51% din acțiuni/drepturi de proprietate asupra viitorului atelaj și a banilor rezultați din taximetrie și cărăușie. Plus că urma să fie construită la mine, în magazia de lîngă șură. Cadrul de bicicletă, din câte îmi amintesc, urma să-l pună la dispoziție Vasi, că era un pic mai avut. Iar eu urma să procur ceva scândură de pe lângă casă. În afară de câteva ore de discuții, schițe, proiecții fantasmagorice și negocieri, n-a ieșit nimic din toată treaba. Nici măcar nu ne-am mânjit pe mâini și brațe cu ceva ulei și vaselină, ca să dea bine la anturaj.
Și vara stătea să vină, cu tot cu muzele noastre, iar de pe strada principală, pe scurtătura dinspre cimitir, venea la vrăjeală și combinat Dani al lui tanti Dana. Mă-sa avea pe-atunci magazin en gros. El avea bicicletă șmecheră și începuse să dea ture, sfidător, pe lângă barieră, pe la poarta casei lor. Știam că e o chestiune de timp până ne va sufla fetele. Ceea ce s-a și întâmplat, deși a avut ceva de furcă cu noi și, într-un final, a trebuit să se pună bine, cumva pe lângă noi. Mai ales că mă-sa avea magazin en gros. Dar în vara aia am dat lovitura în alt plan. Mi-am găsit și consumat una dintre vocații.
Nu ne-a ieșit cu mașina-bicicletă, așa că am pus de o scurtă și explozivă carieră muzicală. Aveam în podul casei, nu știu de unde, câteva șindrile de lemn. Le-am cioplit în formă de chitară. Am bătut câteva cuiuțe în ele, am întins vreo 8 elastice din alea de legat borcanele sau fișicurile cu bani și am rezolvat, nu fără bătăi de cap, de două chitare. De zdrăngănit, zdrăngăneau ele ceva, acolo, oricum niciunul nu știam să cântăm la vreun instrument și nu ne era prea clar ce înseamnă un acord, o octavă sau un grif. Cu tobele a fost un pic mai simplu, iar alea, deși improvizate din cutii de carton de la magazinul mamei mele sau de la alte magazine din sat, la care se adăugau câteva fedeauă4 de oale sparte și ligheane de plastic, chiar sunau a tobe și ne permiteau să legăm un fel de ritm. Tobele erau treaba lui Vasi, eu fiind cu chitara, vocea și compoziția (versuri + linie melodică). La cealaltă chitară, l-am cooptat degrabă, cum începuse vacanța, pe Florin de la Bistrița, venit pe Zugău, la lelea Doce. Ca vârstă, era între noi, ca nivel muzical la fel, adică semi-afon, dar foarte entuziast și suficient de plictisit încât să se bage în așa ceva.
Știe oricine care a avut de-a face cu industria muzicală, cu vreun fel de trupă, mai ales când e vorba de rock, că începuturile sunt foarte dificile, că există multe provocări și opreliști. E nevoie de studio, de sală de repetiții etc. Și cum hărmălaia urma să fie semnificativă, nu puteai găzdui așa ambiții muzicale în orice spațiu. Norocul a venit tot dinspre Vasi, toboșarul nostru. Ai lui aveau peste apă de casa lor un șopru mare și niște cotețe pentru porci și găini. Dar în ultima vreme, cum nu prea se mai renta să crești porcii de mici, cumpărau godalăi doar toamna, așa că al lor coteț stătea neocupat toată vara. Prin urmare, ne-am decis să ne instalăm acolo cu sculele, mai ales că era destul de curat și relativ spațios. Și nu puțea mai deloc, că era mereu deschis. Înăuntru era și o ladă de lemn, probabil pentru tărâțe sau mălai, așa că aveam unde ne depozita sculele cât nu eram acolo. Primul lucru, înainte să demarăm rockăreala, a fost să ne dăm un nume. Și aici, după negocieri și impuneri, am găsit un nume care să ne mulțumească pe toți. Adică pe mine și Vasi, că Florin n-avea nicio treabă și nici nu prea era cu rock-ul. Amândoi eram fani The Kelly Family, că-i tot auzeam pe la radio îngânând fel de fel de hituri. Așa că am pornit cumva de aici. Apoi, el o dădea mai mult, datorită unchiului său consumator de metale grele și foarte grele, cu Slayer, Manowar, Sepultura etc. Eu, băiat finuț și sensibil, crescut la umbra Mariei Ciobanu, a lui Tămaș, Pomohaci, Dr. Alban, DJ Bobo și Bon Jovi, eram într-o fază de fascinație profundă și neinteligibilă față de Omul cu Șobolani și Blink 182, iar la celălalt capăt, Bryan Adams și... Bon Jovi. Preferințe care, după cum era și firesc, s-au regăsit din plin în sound-ul nostru. Dar, revenind la nume, după cum a și rămas scris cu vopsea pe lada de lemn din coteț, trupa a fost botezată The Fire Kiss. Suna bine. Și metal și glam, cu îngăduință pentru modul relativist în care sunt utilizate în mediul rural conceptele și terminologia de specialitate, putea suna chiar nițel punk. Însă, partea de punk urma să se rezolve prin titlul ales pentru primul album și unul dintre track-urile (din păcate, mai puțin populare) ale albumului.
Am început să fac repede piese. Ne aprovizionaserăm cu cutii de rezervă și furasem de la mama de la magazin ceva elastice pentru bani, în caz că ni se destramă chitarele în timpul cîntărilor. Prima piesă, cum era de așteptat, a fost o baladă super leșinată și lacrimogenă: „Mai bine am să mor”. Un muget prelungit, cu bețe izbite leneș de carton și elastice ciupite, de se auzeau mai mult unghile zgâriind șindrila decât presupusa vibrație a corzilor. Dar compensam cu vocea și implicarea, încât aș fi putut să o cânt și fără instrumentație. Zici că eram în strana bisericii, cântând morțăște. Iar colegii de trupă, când nu se plictiseau acompaniindu-mi lălăiala lăcrămoasă, îngânau și ei câte ceva pe lângă mine, într-un efort colectiv de asumare a penibilului și ridicolului. Sufeream enorm pe atunci, ceva dramă emoțională mă mistuia cu furie, așa că mi-am transpus durerea și jindul într-un refren pe care și acum îl țin minte:
„Mai bine am să mor,
Decât să fiu pribeag,
Să mă gândesc mereu,
La chipul tău cel drag”.
Mare noroc că nu am rămas blocați în pasa asta leșinistă, că nu mai ieșea niciun album și niciun concert. Așa că am schimbat repede macazul. Nu mai știu exact ordinea, dar destul de repede a urmat și hitul nostru, foarte ritmic, care aducea nițel a Sarmalele Reci, și se intitula „O viață de câine”.
Refrenul, de asemenea păstrat în minte (cu tot cu linia melodică, chiar dacă nu se poate auzi printre rânduri), sună cam așa:
„O viață de câine, o viață de câine,
O viață de câine am dus
Hau, hau (backing vocals Vasi și Florin, printre tobe și chităraie)
Când toți prietenii,
În față mi-au spus,
Că la minte-s mai redus”
Habar n-am ce voiam să spun/transmit prin versurile astea, oarecumva involuntar autoironice, dar m-a prins ritmul și mi-au intrat în cap pentru totdeauna. Și nu doar mie. Piesa era catchy, bontăneala5 din tobe făcea ca zgrăpțatul6 șindrilelor cu elastic să nu conteze mai mult decît un fel de fond sonor, nu neapărat deranjant. Asta o cântam cel mai des și aveam o mare problemă cu sculele. Elasticele, ca elasticele, că mai procuram, cântam și cu câte unul, două lipsă, dar cutiile de carton-tobe erau hărămnite7 degrabă de Vasi, adept al unui stil rapid, tributar thrash metal-ului, așa că nu de puține ori piesele se terminau mai devreme, începeam scandalul și mă trezeam nevoit să-i aplic câte o corecție fizică sumară bateristului, pentru a-l lămuri că nu avem noi scule de așa metale și sălbăticii. Scandal, supărare, mergea în casă, pornea combina lui taică-su și băga Arise de la Sepultura sau Countdown to Extinction de la Megadeth, la volum ridicat, ca să-mi arate cum stă treaba. Avea casetele de la unchiul său și se lăuda cu ele. Slavă Domnului, într-un final au ajuns și, parțial, rămas la mine.
Revenind, problema asta o rezolvam prin discuții calme și ture date pe la magazinele din sat. Sau colectând ligheane și oale aruncate pe apă. Deja ne știau doamnele de pe la magazinele din centru și nu pricepeau ce facem noi cu atâta amar de cutii. După ce ne-am făcut provizii serioase, ne-am apucat iar de compus și repetat.
Era mai greu până ne porneam și ne legam cumva zgomotele, că apoi eu începeam să urlu suficient de tare, coerent și melodic, încât să las impresia că știu ce fac, adică că cânt. Ideile de piesă au început să vină mai ușor în momentul în care ne-am decis să înregistrăm un album. Eu am dat titlul albumului, iar Vasi a adus casetofonul cu care ne-am înregistrat. Nu mai știu care dintre noi a pus la bătaie o casetă, foarte probabil vreuna cu muzici populare, de-a bătrânilor noștri. Sau ceva Genius, 3rei Sud Est, AS20 de dată recentă. Însă, după ce eu am propus să numim albumul, realist și onest, Aventuri de Coteț, am purces la compus și înregistrat, imprimând o direcție profund numetal și punk compozițiilor noastre. Am început să băgăm și un fel de rap printre refrene, că vedeam că se poartă la TV. Și, fără prea multă dezbatere și strategie, ne-am trezit compunând versuri autoironice, în care ne cântam nu doar condiția de cântăreți de coteț, ci și ocupațiile zilnice care ne restrângeau masiv spațiul și timpul alocat hobby-urilor, pasiunilor și înclinațiilor. Piesa care avea să dea numele albumului, deși n-a avut priză la public, comparativ cu „O viață de câine”, mi s-a părut cea mai solidă și inspirată compoziție. Îmi amintesc părți din versuri și tematica generală. Refrenul era simplu, foarte punk, cu vagi trimiteri către registrul grunge și trash metal. Strigam toți, pe alocuri cu grohăieli chinuite, rareori izbutite: Aventuri de cotețțț!! de vreo 3 ori. Și, în dosul urletelor, Vasi bătea tare din tobe, ba în cutii, ba în ligheane sau fedeauă, de tresăreau speriate babele care treceau pe drum, nepricepând cine ce taie sau ce pățește în cotețul brigadirului. Compoziția începea cu un rap lejer, cu tematică domestică rurală. Trimițând subtil la părțile de rap de la Coma și Vița de Vie, cu un discret accent șmecheresc de Puya, totalmente nereușit, piesa aborda frontal, fără menajamente și eufemisme, problema datului la porci, de la pregătitul hâlbelor - apă fiartă, coji de baraboi opăriți/baraboi fierți sau napci + harbuz (în funcție de sezon), tărâțe sau urzici opărite și alte bulihauă8 de prin grădini sau de pe marginea drumului - până la intratul matinal sau la ceas de seară, în habitatul lor. Surprindeam elegant efectul produs asupra lor de proximitatea găleții cu hâlbe, încăiereala de deasupra troacei din roată de tractor tăiată și intratul cu picioarele în mîncare, într-un gest impulsiv de sfidare a oricăror maniere și urme de pragmatism. Mirosul din coteț, adânc pătruns apoi în haine, adeseori combinat cu cel amoniacal de balegă și pișat bovin, alături de urmele de balegă sau găinaț multicolor lipite de talpa papucilor, erau de asemenea detalii importante în economia compoziției. Mai ales în partea unde vorbeam de zilele speciale, când te trimite mă-ta sau tac-tu să dai la porc, tocmai după ce te-ai puțulit9 și îmbrăcat frumos de ieșit în sat. Stress, nervi, frustrare și dispreț față de gustosul și anti-modernul animal din coteț, care-ți reamintește periodic cine ești și cam ce potențial ai. Rămân la convingerea, împărtășită de altfel și de Vasile, că piesa a fost prea subtilă, prea peste duhul/trendul acelor veacuri, așa că nu e de mirare că nu a prins mai deloc. Că lumea abia a avut răbdare să o asculte până la capăt la primul și ultimul nostru concert. Sunt convins că azi am fi avut șansa unui succes mult mai amplu, și nu doar datorită mijloacelor media la care noi nu aveam acces atunci, ci și pentru că există astăzi o plajă de consumatori de nișă suficient de excentrici încât să aprecieze/consume compozițiile noastre profund și habarnist experimentale.
Pomenitul concert s-a organizat când aveam deja vreo 5-6 piese. Le înregistrasem cu un casetofon și, la ascultare, cu puțin efort, puteai distinge printre boncăleli10, cutii sparte în ritm de Igor Cavalera și ceva unghii trăgând de zor de elastice și de suprafața aspră a unor șindrile, un fel de muzică greșit avangardistă și fără niciun fel de premeditare, conectată mai degrabă la Burzum (aveam să-l descopăr ulterior), Ligeti sau John Cage, decât la trupele pe care le emulam. Ceva era acolo, mai ales că avea o acustică bună cotețul și, cu ușa larg deschisă, sunetele ce răzbăteau din gâtlejurile noastre (al meu, mai ales) șindrile, cartoane și ligheane, lăsau impresia de muzică trecătorilor, cu precădere celor tineri, care observaseră că noi avem un nou hobby, muzica, și că-l practicăm din plin când avem vreme. Plus că eu știam că am ceva voce și ureche muzicală, pentru că în paralel cu acest proiect muzical, colaboram duminica și în sărbători și la strana + corul bisericii din localitate.
Vasi a venit cu ideea concertului, mai ales că veniseră și fetele de la barieră, mai era și Denisa venită la lelea Măricică a lui Ordace, plus încă vreo câțiva băștinași sau câțiva/câteva tot în vacanță. Am anunțat evenimentul, am pregătit două băncuțe de lemn în fața cotețului, din alea de șezut la pomene și priveghi. Apoi am taxat pe toată lumea cu ceva mărunțiș. Inclusiv pe sora mea și sora lui Florin. Și ne-am pus pe cântat, copleșiți de emoții și trac. Cred că aveam vreo 10-15 persoane în public, ceea ce nu era deloc neglijabil, având în vedere prăbușirea sporului demografic între generația fratelui meu (cu 6 ani mai mare) și a mea/a lui Vasi. Am cântat cu mult patos toate piesele, electrizând publicul adunat în fața cotețului și neținând cont de faptul că deja de la primele hituri răgușisem pentru că fără amplificare trebuia să urlu ca să pot acoperi partea instrumentală.
Vremea a ținut cu noi, nu a plouat, nu a fost nici prea cald, așa că după ce am încheiat repertoriul, publicul a cerut încă o dată sau de două ori hitul nostru, „O viață de câine”. Concertul a fost un succes relativ, umbrit, însă, de tensiunile apărute în band când s-a pus problema împărțelii banilor colectați din bilete. S-a lăsat cu ceartă, eu am părăsit formația și, în aceeași seară, mi-am vândut chitara cu 2000 de lei lui Sorin de la Bistrița, verișor și însoțitor al fetelor de la barieră. Și am pus capăt carierei muzicale, în pofida unor încercări de împăcare venite dinspre Vasi.
Sfada noastră nu a durat mult, dar am luat-o pe căi diferite, Eu m-am concentrat pe cariera de diac la biserică, luând în calcul, sporadic, o posibilă carieră de preot, în paralel cu activitatea mea de prozator și jurnalist, activitate profund legată de statul la vaci, când n-aveam parteneri de năzbâtii și hobby-uri. El a intrat abrupt în biznis, dar eu nu i-am călcat vreodată pragul magazinului deschis cu banii de concert în cotețul unde cândva compuneam și repetam cu trupa. Lada pe care scria stilizat, cum văzusem pe casete, The Fire Kiss, era acum taraba pe care își înșira el bomboanele, gumele, biscuiții și mărunțișurile pe care le cumpăra de la magazinul mamei mele sau de la en gros-ul lui tanti Dana, pentru a le vinde cu un adaos comercial deloc neglijabil copiilor care voiau o versiune reală a jocului de-a magazinul. L-a ținut vreo două săptămâni, apoi s-a apucat de alte treburi, realizând că, cel puțin pe Valea lui Stan, ideea de piață liberă e o iluzie grosolană.
1Sat în comuna cu același nume, din județul Bistrița Năsăud
2Prășit
3Întoarcerea fânului cosit
4Capace
5Bătutul
6Zgâriatul
7Distruse
8Buruieni mari
9Gătit
10Urlete
În fotografia principală: autorul la 16 ani, împreună cu niște prieteni. Foto din arhiva personală
