Pe Tatiana am cunoscut-o la Vama Siret, la câteva zile după ce a început invazia rusească în Ucraina. A trecut granița la miezul nopții, împreună cu cei cinci copii ai ei: Vadim, Ruslan, Ilia, Sofia și Mișa (cel mai mic, Vadim, are câteva luni și cel mai mare, Mișa, are 13 ani). Ningea foarte tare în noaptea aia, așa că s-au adăpostit toți într-un cort timp de o oră, de unde au fost preluați de cineva de la ADRA și duși la o familie din localitatea Milișăuți. A doua zi au intrat în România și mama ei, Iulia, și bunica Tatianei, Valentina, care a prins și cel de-al Doilea Război Mondial. În Ucraina, ei trăiau într-un sat de lângă Vinița, la 300 de km distanță de România, unde Tatiana preda matematica la o școală generală. A rămas acolo doar fratele ei ca să aibă grijă de casă și animale.
Ei se află în continuare la Milișăuți și urmează să plece spre Cehia, unde soțul Tatianei lucrează ca muncitor sezonier începând din ianuarie 2022. I-am vizitat zilele trecute și, cu ocazia asta, am stat de vorbă cu Tatiana despre ce li s-a întâmplat în ultima săptămână. Zina, persoana care le oferă găzduire în România, e și ea de loc în Ucraina și trăiește aici din anul 2000. „Părinții mei au fost și ei refugiați în anii ‘40, și de aia îmi dau seama prin ce trec oamenii ăștia acum. Când au intrat la mine în acasă în noaptea aia și l-am văzut pe bebelușul ăsta cum dormea încotoșmănat tot, am început să plâng pe loc. Cu ce a greșit copilul ăsta?”, mi-a spus Zina când am ajuns la ei acasă.
O femeie născută în plin război mondial, o fiică care și-a trăit tinerețea în epoca Brejnev, o nepoată care a prins destrămarea URSS și cinci strănepoți ale căror vieți sunt deja date peste cap de invazia rusească în Ucraina. Sunt patru generații pe care războiul le-a alungat de acasă și care pleacă acum spre necunoscut.
Care a fost momentul în care ați hotărât că trebuie să plecați de acasă?
În prima zi, când a început războiul, eram indecisă, mă frământam și nu știam ce să fac. Dar eram foarte speriată, mai ales că au fost bombardamente și în apropiere, acolo unde aveau rușii niște ținte. Mă gândeam așa: ce fac eu cu cinci copii aici și fără soțul meu lângă mine? Trebuia să iau o decizie. Dacă nu mă mișcam repede, nici noi nu mai puteam pleca, și nici soțul meu nu se mai putea întoarce aici. Vă dați seama că e foarte greu să lași casa, curtea, căprițele, găinile și ce animale mai avem noi, dar în același timp era clar că viața copiilor mei e mai presus de tot ce las în urmă. Și în timpul ăsta vecinii din sat îmi ziceau: Nu pleca, unde te duci cu cinci copii la drum? Lași totul așa și pleci?
Și cum ați reușit să ajungeți la graniță?
A fost o mare problemă pentru că nu reușeam să găsesc pe nimeni care să ne ducă spre Cernăuți sau aproape de vamă. Am avut noroc cu cei din biserică, că noi suntem adventiști, am început să sun la diverși oameni, la pastori și i-am rugat să mă ajute. Iar sâmbătă dimineață, a doua zi după ce e început totul, m-a sunat cineva, un șofer de microbuz care mi-a zis că ei plecaseră de la Kiev și că puteau să ne ia și pe noi în drum. Am avut două ore la dispoziție, atât. Am început să plâng după ce am închis telefonul, cred că am plâns un sfert de oră, nici nu știu dacă de bucurie sau de tristețe. Și după aia m-am mobilizat.
Cât a durat tot drumul și așteptarea la vamă?
Drumurile erau aglomerate și cu multe blocaje. Am ajuns la două noaptea la Cernăuți, unde am găsit un loc să dormim. Și tot de acolo ne-a ajutat biserica cu un microbuz până la granița cu România. Era o coadă de mașini cam de 20 de km la frontieră, dar șoferul a reușit înainteze destul de mult și i-a rugat pe soldații de la un punct de control să ne lase să trecem cumva mai repede, că eram singură cu copiii. Am mers pe un câmp o vreme, și apoi pe șosea. Am ajuns pe jos la miezul nopții. Am avut noroc că cei de la biserică ne-au dat un cărucior pentru cel mic, Vadim. Eu n-am putut să iau căruciorul de acasă, că eram și cu cinci copii și cu bagaje. Foarte mult ne-a ajutat căruciorul ăsta. La vamă am stat 7 ore în picioare și a fost foarte greu. Eu încă îl alăptez pe Vadim și nu știam cum să fac aici, așa că m-am pus pe o piatră în frig și l-am alăptat. Mai rău a fost că nu puteam să-i schimb scutecul și el plângea continuu. Mama mea și cu bunica au venit după noi, dar au mai rămas o noapte în vamă ca să-i facă bunicii pașaport. Sinceră să fiu, nu mă așteptam la primirea asta în România, e extraordinar ce fac oamenii aici.
Și cum vă simțiți acum?
E bine că acum suntem toți împreună și vrem să ajungem cât mai repede în Cehia. Pe de o parte, m-am liniștit că am ajuns aici, dar pe de altă parte sunt foarte tristă și îngrijorată în legătură cu persoanele care au rămas acolo. Mă gândesc la fratele meu, pe care îl vor cel mai probabil pe front, dar mă gândesc și la oamenii de acolo în general. E îngrozitor ce se întâmplă.
Cum au trecut copiii prin toate astea până acum?
În afară de Vadim, ceilalți nu au plâns, dar au fost foarte triști că pleacă de acasă, că lasă în urmă totul. Într-un fel ei erau pregătiți cât de cât, mai ales că în casă era toată tensiunea de dinainte să înceapă războiul. Și eu mă luptam cu mine însămi în legătură cu plecarea și le transmiteam și lor agitația mea. Îl țineam în brațe pe Vadim și simțeam că arde inima în mine, și el simțea asta, era neliniștit, se urca pe mine și plângea. Și să vă mai zic ceva. Noi pe drum ne-am apropiat așa de o familie, doi tineri căsătoriți, care se tot jucau cu copiii mei. Iar soțul, un tânăr de 25 de ani, tocmai fusese operat și voia să plece din Ucraina, dar nu l-au lăsat să treacă. Așa că s-au întors amândoi la Kiev, și el și soția lui. Și ăștia mici ai mei au suferit tare când au văzut că i-au întors din drum pe tinerii, că se lipiseră așa de ei.
Îmi ziceați că v-ați născut în Rusia. Ce relație mai aveți azi cu cunoștințele și rudele de acolo?
Da, părinții mei sunt ruși și eu acolo am crescut. Ne-am mutat în Ucraina în 1991. Acum mă întreb: [sunt] rusoaică sau ucraineancă? Eu aș zice că sunt mai mult ucraineancă (râde). Am un alt frate care trăiește în Rusia și el e șocat de ce se întâmplă, nu înțelege de ce se întâmplă așa ceva. Dar eu n-am nimic cu poporul rus, ci cu cei care conduc Rusia.
[Spre finalul discuției, își face apariția și bunica Tatianei, Valentina - „babușca”, cum o strigă în familie. E în continuare obosită de pe drum, dar încă are energie să se joace cu strănepoții. Îl ia pe Vadim în brațe și povestește cum au decurs ultimele zile pentru ea]
„Atât m-au controlat și m-au ținut în vamă, de zici că sunt o recidivistă”, râde Valentina. „Ce pericol pot să mai fiu eu la anii mei? Dar nu mă plâng, am avut noroc că am trecut granița. Că doar sunt alții care încă sunt acolo și nu pot pleca. Eu eram copilă când au venit nemții peste noi, ne-au scos din paturi și au dat foc la casă. Așa ceva nu se uită. Eram 11 copii, eu fiind cea mai mică. Dar după tot ce s-a întâmplat atunci, nu credeam că o să mai văd așa ceva până oi muri. Tancuri, bombe, arme… De ce să faci așa ceva unor oameni nevinovați, fără niciun motiv? De ce? Chiar nu-mi vine să cred. Și la vârsta mea e foarte greu să pleci de acasă și să lași totul așa. Pentru cei tineri e altfel, e mai ușor. Dar nici să rămân singură acolo nu era bine, vreau să fiu lângă familia mea, lângă strănepoții mei. Și știți la ce mă gândeam când așteptam la vamă? Mă întrebam: eu unde o să primesc pensia? unde o să-mi vină mie pensia de acum încolo? Pensiile și salariile sunt mici în Ucraina, suntem necăjiți, dar măcar trăiam în liniște, așa cu bani puțini. Iar înainte să plec de acasă, mă gândeam eu așa: cum am să plec atâția kilometri la drum la vârsta mea? Eu obosesc și când merg un kilometru până la biserică, iar acum am ajuns la graniță și am stat șapte ore în picioare. Și uite că am rezistat.”
