Lumea noastră / Antropologie

Războiul apei, faza pe comună

de Valer Simion Cosma

Publicat pe 1 septembrie 2021

Comuna bistrițeană Telciu trăiește efectele modernizării haotice din ruralul românesc: statul se retrage și îi lasă pe localnici la mâna unei companii.

În multe locuri din marea periferie rurală a României, oamenii trăiesc într-un fel de distopie libertariană, în care statul se retrage pas cu pas din domenii precum îngrijirea medicală și educația, dar facilitează și finanțează investiții ample în infrastructura publică, precum drumurile și rețelele de apă și canalizare. Acestea par să fie croite mai degrabă pe „nevoile” și interesele unor companii private decât pe cele ale oamenilor din comunitățile beneficiare. În proiecte atât de ample, se pot observa și chingile unor contracte și norme, care îi lasă pe localnici la mâna companiilor. Sunt beneficiari captivi, rămași fără vreo marjă de negociere în fața vămuirii practicate de privați sau de stat pentru servicii ce intră în categoria monopolurilor naturale. 

Strictețea cu care se impune respectarea unor prevederi, chiar dacă sunt defavorabile comunității, nu o regăsim și când e vorba de standardele de calitate ale  lucrărilor din cadrul multor astfel de proiecte derulate cu finanțări europene sau naționale. 

Acest fapt a fost din plin evidențiat în faimosul reportaj Recorder despre calitatea apei potabile din multe comunități rurale în care s-au făcut investiții masive în ultimul deceniu. În numeroase comunități se deversează ocazional dejecții din rețelele de canalizare recent făcute în râuri și pârâuri (vezi, de exemplu, satul Marin, comuna Crasna, județul Sălaj). În altele, rețeaua de apă nu e dublată de una de canalizare, iar cei care nu au fose septice deversează dejecțiile în șanțuri sau pâraie. 

Un stat cu instituții slabe și personal insuficient, deprofesionalizat și — nu de puține ori — angajat pe alte criterii decât competența și buna credință, face posibile astfel de situații și nenorocește pe termen lung comunitățile. Povestea aceasta a statului slab, lipsei planificării și a dezvoltării haotice, pe cont propriu, urmată de cârpeli făcute de administrațiile locale, o văd de multe ori în comunitățile rurale prin care ajung cu muncile de teren antropologic. Dar s-a întâmplat ca tocmai în comuna mea natală, Telciu, să ducă la un conflict ce durează de mai bine de o jumătate de an, între o parte a comunității și compania județeană de apă, la pachet cu administrația locală. M-am gândit că ar fi utilă o prezentare a cazului de la Telciu. Îl consider reprezentativ pentru ceea ce înseamnă cea de-a doua mare revoluție modernizatoare din ruralul românesc, după electrificarea din perioada comunistă. 

Până când am plecat din Telciu la facultate la Cluj, în 2004, nu am avut apă curentă în casă sau ogradă, ne spălam la lighean cu apă din fântână încălzită pe sobă sau aragaz. Faptul că aveam fântână în curte a reprezentat un oarecare privilegiu în raport cu alți vecini, care cărau apă pentru băut, spălat sau gătit de la noi sau de la alte fântâni de pe valea unde locuiam. Animalele erau adăpate la râu sau cu apă cărată de la râu, în special în perioadele de secetă. Primăvara, când se topeau zăpezile și spălau dealurile din spatele casei, gunoite peste iarnă, apa din fântână nu mai era bună pentru băut sau gătit, mirosind a balegă și pișat de vacă - „must”, după cum i se zice în sat. Așa că aduceam și noi apă de la fântânile altora, ferite de astfel de infiltrații. Hainele se spălau în casă și se limpezeau la râu, astfel că vedeam aproape zilnic femei care mergeau cu ligheanul plin de haine la râu, atât vara, cât și iarna. Cele care locuiau mai sus, pe dealuri, le transportau cu sacii de celofan, făcând câteva ture în zilele de spălat.
 
Mama avea mașină de spălat încă din anii ‘90, cumpărată imediat după revoluție cu bani făcuți din vânzarea cartofilor în piețele din București. Mașina nu era automată și apa trebuia turnată cu găleata în cuvă, iar apoi hainele erau limpezite tot la râu, dar măcar mama scăpase de efortul frecatului de zor.

Foto: Ioana Ofelia

În vara anului 2004 am terminat liceul și, ca și în alte vacanțe de vară, am lucrat în construcții în sat, ca salahor, ca să-mi fac ceva bani de haine și alte cele pentru anul universitar ce urma să înceapă din toamnă. În lunile alea după ce-am discutat cu mama de mai multe ori, am venit într-o sâmbătă cu câțiva colegi de muncă și am săpat un șanț dinspre fântână, roată pe după casă, pentru a trage apa în casă, cu ajutorul unui hidrofor cumpărat din economii. Era un progres enorm, chiar dacă însemna doar un robinet și o chiuvetă în casă. Mama și-a putut cumpăra mașină de spălat automată, îi era mai ușor cu gătitul și spălatul vaselor. Chiar și cu băutul apei era mai ușor. 

După încă un an de economii, mama a continuat acțiunile de sporire a confortului domestic, investind în transformarea unei cămări în baie cu WC și cadă. Era o schimbare radicală, cu un plus de confort enorm, dar care venea după ce plecasem de acasă, la studii sau la muncă, toți cei trei copii. Era ciudat să vin acasă și să mă pot spăla „normal”, așa cum puteam face și la Cluj în chiriile în care stăteam. Deși făcusem liceul la Năsăud, unde am stat în chirie aproape trei ani din cei patru, am nimerit mereu chirii în care, chiar dacă exista baie, apa trebuia încălzită pe aragaz sau cu ajutorul unui boiler pe lemne. Inclusiv la bloc erau condiții similare, pentru că Năsăudul fusese printre primele orașe din țară ce au rămas fără sistemul public de încălzire, ceea ce a dus la amenajarea de sobe și sisteme de încălzire pe lemne în tot orașul. Marea anvelopare din anii recenți a mai acoperit urmele de fum lăsate pe blocurile tranziției de coșurile scoase prin pereți.
 
La puțin timp după ce am terminat eu liceul a ajuns și gazul la Năsăud (nu și la Telciu). În schimb, după 2002, în contextul plecărilor masive la muncă în străinătate, a început a doua mare revoluție în privința condițiilor de trai, după cea a electrificării din perioada comunistă: construirea de băi în locuințe sau de locuințe cu băi înăuntru. Dacă în 2004, pe valea unde am crescut și încă locuiesc ai mei era o singură casă cu baie înăuntru,  construită după revoluție, azi au rămas foarte puține case locuite fără baie. 

După știința mea, trendul a fost similar în tot satul și are de-a face, în primul rând, cu migrația transnațională. Oamenii au investit masiv în condiții de locuire mai bune. Inclusiv cei care locuiesc în case cocoțate sus pe dealuri au adus materialele de care aveau nevoie cu căruțele și, în anii mai din urmă, cu mașinile de teren. Dacă urci la gospodăriile de pe dealuri sau dinspre munți și ceri o cană cu apă, rareori se întâmplă să nu primești apă de la robinet. Dacă ai nevoie să folosești baia ai toate șansele să rămâi uimit de chiuvetele, căzile și cabinele de duș sofisticate dinăuntru. Pentru asta, oamenii au captat izvoarele din vecinătate, prin cădere, acolo unde a fost posibil sau, în alte locuri, cu hidrofoare. Au construit și fose septice sau decantoare, cum se numesc la noi, pentru dejecții, dar în unele locuri, unde era vreun pârâu sau râu prin apropiere, dejecțiile au fost direcționate într-acolo. Combinată cu scăderea semnificativă a debitelor din cauza captării izvoarelor, deversarea în pârâuri și râuri a canalizării din unele locuințe a dus la o poluare fără precedent a apelor. În condițiile astea, nu doar că peștii au dispărut sau s-au împuținat din multe locuri, dar apa nu mai este potrivită pentru adăpatul animalelor, atâtea câte mai sunt. Asta și pentru că e mai mereu tulbure din cauza exploatărilor forestiere din unele zone, care implică tragerea de bușteni pe „pâraie”.

După 2002, în contextul plecărilor masive la muncă în străinătate, a început a doua mare revoluție în privința condițiilor de trai, după cea a electrificării din perioada comunistă: construirea de băi în locuințe sau de locuințe cu băi înăuntru. Dacă în 2004, pe valea unde am crescut și încă locuiesc ai mei era o singură casă cu baie înăuntru,  construită după revoluție, azi au rămas foarte puține case locuite fără baie. 

Până la această revoluție, exista rețea de apă într-o parte a satului, construită și cu ajutorul localnicilor care au muncit „în prestație”, adică au participat la săparea șanțurilor și la alte lucrări necesare, undeva prin anii ‘70. Blocurile din centrul satului și o parte din case erau racordate la această rețea, dar multe părți din sat erau împânzite de cișmele de unde oamenii cărau apă pentru consum propriu, spălat sau pentru adăpat animalele. În partea a doua a anilor ‘90 s-au făcut lucrări de înnoire și extindere a rețelei de apă cu finanțare din partea unei comunități elvețiene înfrățită cu Telciu. Însă, până la creșterea masivă a numărului de case cu băi înăuntru de după 2002, apa nu era o temă foarte fierbinte pentru comunitate. 

Creșterea numărului de băi a dus la noi investiții și la redimensionarea rețelei, iar pentru asta administrația locală s-a orientat înspre fondurile europene. În 2007, prin hotărâre de Consiliu Local, comuna aderă la Asociația de Dezvoltare Intercomunitară - Apă și Canal (ADI) pentru a putea fi inclusă într-un proiect de investiții în lucrări de înnoire și extindere a infrastructurii, alături de alte comune din județ. O condiție pentru a fi parte din acest proiect a fost semnarea unui contract cu o companie autorizată, care să aibă capacitatea administrării viitoarelor rețele de apă și canalizare. Aquabis este compania aflată în subordinea Consiliului Județean contractată de ADI și prin care s-au desfășurat lucrările cuprinse în acest proiect finanțat din fonduri europene.

Odată finalizate lucrările, inclusiv construirea unei stații de tratare a apei și a uneia de epurare a apelor menajere uzate, au fost montate contoare și s-a început semnarea de contracte cu localnicii, pentru a li se factura consumul de apă și canalizarea. Pentru amândouă, tariful unic județean era de aproximativ 9 lei pe metru cub. Și aici începe tărăboiul care durează de mai bine de o jumătate de an și care a scindat comuna în două și a prins administrația locală la mjiloc. De o parte sunt sătenii revoltați, care refuză semnarea contractelor cu Aquabis, iar de cealaltă — compania care amenință cu debranșarea acestora.

Tabloul de la fața locului e mult mai complicat decât se poate observa din online și din materialele publicate în presă. Spre exemplificare, las aici, aici și aici trei linkuri ilustrative pentru modurile în care mass-media locală reflectă criza apei de la Telciu. Inclusiv textul de față nu are cum să prezinte detaliat toate nuanțele disputei. Cei care protestează împotriva Aquabis contrazic acuzele companiei cum că s-ar fi racordat ilegal la rețea și ar fura apă. „Noi am fost racordați la rețea dinainte să vină ei și plăteam în fiecare an la primărie câte o taxă de 100 de lei pentru apă și 70 de lei pentru canalizare. Ei au venit anul trecut să pună contoare și să ne impună contracte. Nu ei ne-au adus apa, ci primăria și elvețienii. Unde e racordarea ilegală?”, zice unul dintre localnicii acuzați de furt, într-o discuție pe care am purtat-o cu un grup de oameni strânși în fața casei. Aceștia propun înființarea unei regii proprii, în subordinea primăriei, precum există în câteva comune din județ, care înseamnă un preț este mai mic și crearea unor locuri de muncă pentru cei din sat. Ideea ar fi fost propusă și înainte de aderarea la ADI în 2007, dar nu a fost agreată de consilierii locali de la acea vreme, situație deloc surprinzătoare dacă ne gândim la contextul cultural și ideologic de atunci (și de acum), de discreditare masivă a ideii de regie proprie și avânt entuziast către privatizarea aducătoare de salvare. Nu că Aquabisul ar fi o companie privată, dar are o logistică și un buget mult peste ce ar putea mobiliza o comunitate rurală, conform opiniei multora, precum și cu o capacitate mult mai mare de mobilizare a unor finanțări externe.

Sursa: Pagina de Facebook Partidul Diaspora Unită
Sursa: Pagina de Facebook DIaspora Europeană Oficial

De branșat la rețea au fost branșați de Aquabis cei care înainte nu aveau rețea pe ulițele lor, cum e cazul vecinilor de pe Valea lui Stan, unde am copilărit eu. În astfel de zone și în alte câteva care au fost branșate la rețea, dar care din cauza limitelor vechii rețele rămâneau de multe ori fără apă, protestele nu găsesc foarte ușor aderenți. Dimpotrivă, unii oameni îi acuză că blochează dezvoltarea comunei și că vor să rămână la sistemul de dinainte, cu apa aproape gratis, pentru că s-au obișnuit să o aibă la discreție și să o folosească cât și cum vor, pentru ei și pentru gospodăriile lor. Această falie e mai veche și a fost prefațată de multe tensiuni în anii anteriori, în special în perioadele de secetă din timpul verilor. În anumite părți mai înalte ale satului, localnicii rămâneau fără apă în plină vară pentru a se spăla sau a-și hrăni animalele, în timp ce alții nu aveau astfel de necazuri. Mai mult, unii îi acuză pe cei care aveau apă și în aceste perioade că o foloseau ca să-și ude grădinile, gazonul sau pășunile, fără să țină cont că e o resursă limitată și-i lasă pe alți consăteni fără apă. De aici susținerea lor față de ideea contorizării consumului. „Cu contoare puse, o să se evite risipa și nu o să mai fie riscuri să rămânem fără apă la 5 dimineața sau să nu ne putem spăla când venim de la lucru”, zice unul dintre oamenii care a semnat contractul și dezaprobă protestele, acuzând protestatarii că riscă să arunce în blocaj financiar administrația locală doar pentru că ei s-au învățat cu apă fără limite.

Și dintre aceștia sunt nemulțumiți de tarifele practicate de Aquabis și susținători ai ideii unei regii locale în subordinea primăriei, dar cred că acest tren a trecut și că, decât cu conflicte sau cum era înainte, e mai ok așa. „Consumi, plătești! Așa e peste tot în lume, așa e și cu alte servicii!”, sună ca un slogan o replică pe care am auzit-o de la mai mulți consăteni.

Îmi aduc și eu aminte de câteva situații de acest gen din verile recente, de vreo trei ani, de când casa mea e legată la rețea. Doar că eu stăteam puțin pe la Telciu, nu aveam animale, iar dacă aveam nevoie de duș sau apă, mergeam la ai mei, care, deși conectați și ei la rețea, „schimbau pe hidrofor” și se conectau la fântâna din ograda proprie, precum mai făceau și alți localnici care aveau acest backup. Îmi amintesc de certurile din online dintre localnici, precum și de acuzele de „comunism” aduse primarului pentru că intervenea și raționaliza apa până trecea seceta, prin impunerea unor zile sau ore în care apa era direcționată doar către „partea din sus a satului” și zonele care fără intervenție ar fi rămas fără apă de la rețea.

Cei care sunt angrenați în proteste vin și cu alte nemulțumiri care vizează modul în care e contorizată apa. Acuză că s-ar fi făcut lucrări de mântuială și că în unele locuri contoarele măsoară un consum mult mai mare decât cel real. Ba chiar prezintă situații de-a dreptul absurde, cu contoare care arată consum de peste 1.400 mc, deși beneficiarul e decedat de 2-3 ani, iar casa stă nelocuită. O altă situație din această categorie e descrisă de un cuplu care lucrează perioade lungi în străinătate și nu au animale în gospodărie, dar pe al căror contor figurează un consum de peste 5 000 de mc. „Vă dați seama cât ar trebui să plătim?”, zice omul arătând către contorul din fața casei. Cei care au animale și grădini mai mari mai ridică o chestiune, cea a plății pentru canalizare. Ei zic că nu li se pare normal să fie inclusă în factura pentru canalizare apa pe care o folosesc să-și ude grădinile sau să-și adape animalele, în condițiile în care nu ajunge la canalizare, iar în cazul gospodăriilor mai mari poate influența semnificativ cuantumul sumei de plată.

Această tensiune prelungită nu avea cum să nu fie speculată și în luptele politice locale și județene. E o bună oportunitate pentru a ataca primarul aflat la cârma comunei din 2004 și acuzat că face jocurile Aquabisului sau, pentru Partidul Diaspora Unită sau AUR, să prindă cheag rapid în comunitate. Cei mai mulți oameni care-i impută modul în care gestionează această criză recunosc însă că demiterea sa nu ar duce la deblocarea situației: problema principală sunt condițiile contractuale impuse de calitatea de membru ADI și beneficiar al unei finanțări europene.

Pentru că acest conflict s-a prelungit , nu e de mirare că tensiunile escaladează de multe ori, apar amenințările și zvonistica, iar oamenii se inflamează și mai tare într-un interminabil șir de jigniri, calomnii și intoxicări. Cei care protestează sunt etichetați la grămadă ca „imbecili” care nu ar ști de ce sunt acolo și pentru ce protestează și sunt manipulați, deși o discuție calmă cu cei mai mulți dintre ei arată că sunt cât se poate de articulați și clari în revendicările lor. Pe de altă parte, în discuțiile cu aceștia apar și povești despre „o cunoștiință a unei cunoștințe care a fost la primărie după un act sau o ștampilă și i s-a refuzat cererea fără semnarea contractului cu Aquabis”, zvon infirmat inclusiv de alți localnici protestatari și pus pe seama unora care ar vrea să mute direcția conflictului mai mult înspre primărie.

Părerile și speculațiile sunt multe, unele mai informate, altele mai puțin informate și mai umorale, dar cred că ceea ce se întâmplă la Telciu este reprezentativ pentru ceea ce a însemnat modernizarea haotică din ultimele două decenii a ruralului românesc. Mai precis, este și o consecință a unei dezvoltări neplanificate, pe principiul „se descurcă fiecare și vedem ce iese după”. Ca și în cazul locuințelor, oamenii s-au descurcat, au investit și construit după cum au putut și crezut, din dorința de a avea condiții de trai mai bune, iar statul (a se citi instituțiile publice), tot mai slab și mai discreditat în discursul public, fie a trecut cu vederea, fie a intervenit prea târziu sau discreționar. În prezent, deși investițiile făcute în ultimii ani au schimbat semnificativ fața satului, au crescut nivelul de confort al populației și au încercat să corecteze parțial dezastrul ecologic generat de lipsa unei rețele de canalizare, comunitatea este scindată într-un conflict ce pare să nu aibă ieșire.
 
FOTO main: Patricia Marina Toma
 

1 septembrie 2021, Publicat in Lumea noastră /

text de

  • Valer Simion CosmaValer Simion Cosma

    Valer este istoric, antropolog și publicist de ocazie. Trăiește de trei ani în Zalău, unde lucrează ca cercetător la muzeul din localitate și și-a convertit într-un fel de vocație pentru periferie incapacitatea de a-și susține financiar traiul, făcând ceea ce-i place și-i iese, într-un oraș mai acătării din punct de vedere cultural și academic. Foto: Patricia Marina Toma


Audio

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK