Într-o perioadă tensionată, în care ne uităm spre și milităm pentru Europa și valorile ei, pe ecranele de cinema ni se propun peste 40 de exerciții de empatie cu povești din Polonia, Cipru, Slovenia, Austria, Germania, Portugalia, Armenia sau Croația prin intermediul filmelor din Festivalul de Film European 2025, care a început la București, pe 8 mai. Ediția de anul acesta e cea mai amplă ca desfășurare de forțe și aduce filmele europene mai aproape de comunitățile din țară: proiecțiile continuă până la început de iunie în Brașov, Timișoara, Sfântu Gheorghe, Botoșani, Deva, Iași, Chitila, Târgu Jiu și Târgu Mureș. Pe lângă explorarea prezentului corporatist, respectiv a trecutului colonial ale unor regizori europeni consacrați ca Virgil Vernier sau Margarida Cardoso, din program fac parte și ultimele două filme din tripticul documentar al regizorului chinez Wang Bing, Youth/Tinerețe, o capodoperă monumentală (în durată și în acuitatea observației sociale)despre munca dezumanizantă a tinerilor din atelierele de confecții textile din orașul Zhili.
Din multitudinea de teritorii acoperite filmele din festival, am trasat mai jos o hartă cu șapte recomandări care reflectă diversitatea de genuri, de povești și de personaje prin care avem ocazia să (re)cunoaștem lumea în care trăim.
Fata cu acul, regia Magnus von Horn (2024)
Am văzut Fata cu acul descris ca fiind un „film est-european” și înțeleg de ce. Povestea o fi daneză, dar regizorul e suedez cu ascendent în Polonia, filmul e turnat în Polonia și, nu știu, foarte polonez în temperament și execuție. Un fel de Andrzej Wajda cu oleacă de expresionism german la pachet, filmul se joacă cu inspirațiile sale din horror și construiește o atmosferă opresivă, claustrofobică, aproape de horror psihologic - aș zice că e un fel de film de groază social. Începe mizerabilist și devine din ce în ce mai rău, ajunge aproape hilar de brutal spre sfârșit. Dar este un film absolut superb și, aș îndrăzni să zic că e esențial să-l vedeți, atât pentru imagine și sunet cât și pentru problematica abordată. E un film (teoretic) despre criminali în serie, în care adevăratul personaj negativ este societatea; merită văzut și doar pentru atât.
Insula roșie, regia Robin Campillo (2023)
Nu știu dacă știți, dar pe Letterboxd toată lumea încearcă să fie amuzantă când scrie mini-cronici. Mini-cronica mea la Insula roșie e: „1/3 Garnison d'intérêt, 1/3 zone of nonbeing, 1/3 Lazy Town”. Cred că e o recenzie corectă. Insula Roșie e un film ciudat, un fel de autobiografie a tinereții autorului crescut într-o familie militară, în ultimii ani ai prezenței franceze din Madagascar. Avem o suită de treceri bruște între viața copiilor în enclavele de „expați”, garnizoana ca linie de contact dintre populația insulei și militarii francezi și revoluția din 1972 prezentată aproape propagandistic. Rezultatul e un film profund inegal dar captivant, un memoir ce contrastează puritatea copilăriei cu furia revoluției, cinismul unei ocupații mascate cu foloasele colonialismului trase după decolonizare. Un film care merită văzut atât pentru temă cât și pentru construcția bizară, care reflectă oarecum tranziția dinspre colonialism în zona francofonă.
Vaietul, regia Pedro Martín Calero (2024)
Vaietul e fascinant ca horror nu doar pentru că e debutul în lungmetraj al lui Pedro Martín Calero, dar și pentru că e extrem de derivativ și cu toate astea își construiește un univers propriu. Premisa e simplă: o studentă descoperă că în multe dintre pozele sale apare un personaj chel sinistru și începe să-și dea seama că ceva la fel de sinistru e la mijloc, ceva ce are a face și cu originile sale la câteva continente distanță. Filmul își extrage referințele vizuale din tot felul de colțuri ale canonului horror modern, de la It Follows la The Ring, Talk to Me sau The Empty Man, uneori cu tușe estetice de Carpenter sau de horror experimental. În ciuda faptului că abuzează uneori de tehnologie (care e parte importantă atât a intrigii, cât și a groazei) e ceva profund retro la Vaietul. Construcția pe părți, eterogenitatea, antagonistul fantomatic care pare că a scăpat din Cabinetul Doctorului Cagliari, toate sunt elemente care reușesc să separe filmul de plutonul horror cu fantome. M-a marcat însă mai mult ca orice motivul vizual recurent al unui bloc brutalist bântuit ce reapare misterios în alte zone și orașe. Horrorul de limbă spaniolă e pe val în ultimii ani și nu zic asta doar pentru că mă uit odată la șase luni la Cuando acecha la maldad (2023).
Banzo, regia Margarida Cardoso (2024)
Apropo de colonialism, Banzo, o poveste simplă spusă într-un fel simplu dar poetic, care are două mari atuuri vizuale. Unu, o imagine excelentă, precisă, construită impecabil, suprapusă peste, doi, un peisaj impresionant de insulă vulcanică sufocată de junglă și ceață. Rezultatul e fantastic, o atmosferă care trece de apăsător și derapează în pseudo-horror, în Heart of Darkness și Isla Nublar, cu o muzică stranie, pe măsură. Nu degeaba ne aruncă filmul în primele sale minute un cadru cu franci din Statul Liber Congolez (oximoronic nume). Nu degeaba vedem recurent localnicii prin junglă, tăcuți, fantomatici, Celălalt cu C mare, distant și imposibil de înțeles privind spre noi, într-o judecată tăcută. Banzo e povestea unui doctor portughez ajuns într-o plantație colonială plină de sclavi care preferă să se sinucidă decât să muncească, dintr-un fel de dor - acest sentiment de banzo, de depărtare de casă și alienare. Doctorul, care a văzut și ororile mai sus numit Stat Liber, încearcă să-i salveze pe sclavi, dar boala nu e una fizică, abordabilă științific. Zic sclavi deși acțiunea are loc în 1907, mult după abolirea sclaviei, pentru că oamenii de culoare din film sunt, practic, sclavi: luați cu japca de acasă, transportați peste mare și forțați să „semneze” cu degetul un contract de muncă silnică nedeterminată. Banzo e mai mult decât o critică a colonialismului și a sistemului odios al plantațiilor, devine un fel de horror, o tragédie de moeurs care analizează meticulos (la peste 2 ore, are și timp) ticăloșiile, greșelile și micile forme de auto-conservare ale tuturor oamenilor angajați într-o formă organizată de exploatare până la moarte. Superb, trist, cumva înfricoșător.
Excavatoare și dramă, regia Piet Baumgartner (2024)
Pe versurile melancolice ale prea puțin cunoscutului Rio Wolta, niște brațe roșii de excavatoare se înalță pe un cer albastru-limpede și încep o coregrafie lentă și hipnotizantă, ca niște improbabile balerine grațioase. Așa începe o dramă de familie care evită orice melodramă sau tonuri grave: Paul (jucat superb de artistul Phil Hayes) și Connie și-au pierdut fiica de 20 de ani într-un accident de canoe. Împreună cu fiul care le-a rămas, dar care e pe picior de plecare în America, la studii, Daniel, plantează un copac la marginea râului unde Nadine s-a înecat. O dată pe an se reunesc acolo de ziua ei; copacul crește, dar familia lor se destramă, erodată de lucrurile nespuse și de emoțiile neîmpărtășite. Iar printre toate astea, momente de o frumusețe senină: Daniel care, la primul date cu un tânăr nou angajat fură două buldozere ca să meargă cu ele la un McDrive, apoi fac baie goi în lac; un șofer care încearcă să deschidă o bere Grolsch manevrând delicat gheara buldozerului; Paul cântând în corul local, alcătuit doar din bărbați; o poveste de iubire târzie care se înfiripă filmată de sus, prin trapa deschisă a capotei mașinii, din radio curgând balade de anii '90. Realitatea relațiilor mamă-tată-frate după un eveniment așa traumatic e crudă, implacabilă, grea ca mașinăriile care reprezintă afacerea de familie. Dar așa cum mașinăriile astea pot fi grațioase în spectacolele coregrafiate organizate pentru comunitatea locală, și drama de familie e redată cu o tandrețe înduioșătoare. E un film despre doliu în cele mai naturale, chiar dacă neiertătoare nuanțe.
Sub o stea norocoasă, regia Péter Kerekes (2024)
Poate că soarta ne e scrisă în stele, dar asta nu înseamnă că firmamentul e inamovibil. Poate depinde doar din ce punct de pe planeta noastră privim spre cer. Asta e credința astroloagei Lucianna de Leoni, din Veneto, Italia, care primește în biroul ei oameni de toate felurile și vârstele, toți în căutarea ceva-ului care le lipsește: dragoste, companie, copii, independență, bani. Din câteva calcule simple pe harta astrală, în combinație cu longitudinea și latitudinea, Lucianna le poate spune în ce oraș de pe glob trebuie să îi prindă ziua de naștere ca să aibă parte de o renaștere simbolică sub toate auspiciile necesare ca să-și îndeplinească apoi visele. O idee ludică și empowering, un mod inedit de a trișa la jocul vieții. Unii dintre clienții Luciannei ajung în Beirut sau în Taiwan, alții însă nu au mijloacele financiare să facă drumul, dar îl pot înscena și performa printr-un act de „psihomagie”: o doamnă care trebuia să ajungă în Siberia se îmbracă în blănuri și bea vodcă, o mamă cu doi copii care trebuia să ajungă în Alaska își cumpără un urs polar de jucărie și își petrece ziua cu picioarele într-un lighean cu gheață, un patron de pompe funebre în căutarea dragostei își pregătește plecarea în Brazilia, dar pare să-și găsească perechea în timp ce face interviuri de angajare pentru un înlocuitor. Povești și personaje diverse se plimbă prin biroul Luciannei și noi avem acces la câteva dintre călătoriile simbolice sau reale, pretexte pentru o grămadă de comic involuntar, de absurd, dar și de tandrețe, de cadre uneori căutate ca de Kaurismäki. Greu de zis cât și care dintre secvențe sunt direcționate regizoral, cât și care sunt doar bucăți improbabil de frumoase de viață. Până la urmă, e un film care ne reamintește că orice pas în lateral, în afara zonei noastre de confort, ne ajută să ne mișcăm spre mai binele dorit.
Arma supremă, regia Dragoș Turea (2024)
Oarecum de sezon, la final, documentarul retro al lui Dragoș Turea ne adâncește în lumea secretă a psihotronicelor și a oamenilor care zic că le stăpânesc. Nu știu dacă regizorul moldovean știa în ce se bagă, nu mi-e clar nici acum, la sfârșit, dacă crede, de fapt, în unde psihotronice, aparate cu câmp torsional și alte năluci pseudoștiințifice, dar e ceva plăcut, ceva de Jon Ronson sau Louis Theroux la Arma Supremă. Partea neplăcută e fundalul: toată această căutare de soluții, arme secrete, lasere sovietice (a nu se confunda cu laserul lui Ceaușescu!) are loc în Ucraina, în plin război, cu sirene antiaeriene și tancuri bubuite pe marginea drumului. E trist, e crud, dar documentarul ne arată, fără artificii, felul în care oamenii își construiesc lumi interioare, minciuni plăcute și grandomanii secrete în timp ce lumea arde în jurul lor.
Notă de final: Cineasta Ioana Mischie (a cărei creație imersivă „Human Violins: Prelude”, a fost selectată în cadrul secțiunii „Cannes Immersive” anul trecut) este ambasadoarea FFE 2025 și a realizat trailerul-manifest „Rectangular Sun” plecând de la ideea că „cinema-ul este un soare dreptunghiular care trezește imaginația colectivă. Lumina emanată de ecranul-poem nu este o formă de escapism, ci o formă de regăsire. Fiecare dintre noi poartă un cinema interior.”
Întregul program al festivalului e disponibil aici.
Imagine principală: cadru din trailerul festivalului.
