Au lucrat o viață întreagă în film și televiziune, au documentat povești despre foamete și război, au călătorit și filmat în tot spațiul ex-sovietic, din Cernobîl până-n Bașchiria. El ca regizor de film, ea ca jurnalistă și scenaristă. Pe 24 ianuarie 2022, au aniversat 30 de ani de căsătorie. O lună mai târziu, pe 24 februarie, războiul a venit peste ei. Doar că de data asta nu mai era un subiect de film, o temă de festival sau o privire înapoi. Era ceva cât se poate de real și care nu se lăsa descris decât în termenii prezentului.
Era 5 dimineața când Victoria Bodnar și Serghei Bukovski au fost treziți din somn de zgomotul unei explozii. Au sărit din pat și primul lucru pe care l-au făcut a fost să deschidă un laptop pentru a citi știrile. Așa au aflat că armata rusă tocmai invadase Ucraina. Explozia pe care o auziseră ei, în casa lor aflată la 15 km de Kiev, i-a speriat atât de tare, încât în mai puțin de 20 de minute, Victoria și Serghei au strâns ce bagaje au putut, și-au luat cei doi câini, Kașa și Kiara, s-au urcat în mașină și au plecat înspre granița Ucrainei cu România.
Au ajuns la Vama Siret după un drum foarte lung, cu numeroase blocaje și ore de așteptare, timp în care am schimbat câteva mesaje cu ei pe WhatsApp. De la Siret, s-au îndreptat spre Suceava, unde au fost găzduiți de un cuplu de tineri actori din oraș, Alex și Diana. A doua zi după ce au intrat în România, le-am făcut o vizită, înainte ca ei să plece spre Sofia (oraș unde urmează să stea pentru câteva săptămâni).
Am ajuns în Suceava într-o după-amiază cenușie și friguroasă și i-am găsit pe Victoria și Serghei stând pe canapea și uitându-se la știri. Ea, îmbrăcată într-un hanorac verde, avea un aer oarecum jovial și era energică, în schimb el fuma țigară după țigară și era răvășit de tot ce vedea la televizor.
„Știu că sunt oameni care nu vor să se uite la știri în astfel de momente, dar eu sunt de părere că trebuie să urmărești ce se întâmplă, nu ai de ales”, spune Victoria cu o mână sprijinită pe umărul soțului. „Bine, unul ca Serghei chiar exagerează cu știrile, ast-noapte a stat până la 2 uitându-se pe CNN.”
„Victoria e aia optimistă, eu sunt ăla pesimist”, o completează el schițând un zâmbet vag.
Fiecare dintre noi e un posibil refugiat astăzi
Cei doi s-au cunoscut în anii Perestroikăi, într-o perioadă în care drumurile li s-au interesectat în televiziune și în diverse proiecte de film documentar.
„Pe vremea lui Gorbaciov, oamenii din lumea filmului documentar din Ucraina și Rusia erau foarte legați între ei. Eram o mare familie, ne ajutam unii pe alții, lucram împreună. Lucrurile s-au schimbat radical de atunci”, își amintește Serghei. „Noi aveam prieteni în Rusia și înainte de 2014 și de anexarea Crimeii, dar după aia relațiile s-au răcit și prietenii s-au împuținat. Nu a fost ceva forțat, s-a întâmplat pur și simplu.”
Rus la origine, el s-a născut în Bașchiria, ca fiu al regizorului Anatoli Bukovski și al actriței Nina Antonova (familia avea să se mute de tot la Kiev la începutul anilor ‘60). Serghei Bukovski a făcut peste 40 de filme de-a lungul carierei, dintre cele mai cunoscute sunt War. Ukrainian Account (despre cel de-al doilea Război Mondial), The Living (despre Marea Foamete din Ucraina) și Spell Your Name, un documentar despre Holocaust produs de Steven Spielberg. Împreună cu soția lui Victoria a pus și bazele unei școli de film în Kiev, din care au ieșit deja câțiva regizori importanți (printre care și Igor Strembițki).
„Mulți dintre studenții și prietenii mei mai tineri au rămas acum în Kiev, filmează zi de zi și documentează tot ce văd. Sper să aibă grijă de ei și să nu pățească nimic”, spune Serghei. „Îmi aduc aminte că, după ce am filmat în regiunea Nagorno-Karabah, la începutul anilor ‘90, am văzut rezultatele acelui conflict — conflict care nu s-a încheiat — și m-am îngrozit. E ceva oribil… Și mă gândesc că am văzut de-a lungul vieții foarte multe filme despre refugiați din toate colțurile lumii, dar când le vezi în filme, toate astea par undeva departe. Siria, Irak, Africa — ele erau la mare distanță de mine, eu eram în Ucraina mea, care părea liberă și fericită. În urmă cu câțiva ani, am fost cu Victoria la Washington, unde am vizitat și o expoziție de fotografie. Nu o să intru în detalii, dar o să mă refer doar la mesajul expoziției, care era unul foarte simplu și clar: fiecare dintre noi e un posibil refugiat astăzi.”
„Și chiar așa e: putem deveni refugiații cu toții peste noapte”, intervine și soția lui. „Cine și-ar fi imaginat în clipa aia, când eram doar niște simpli vizitatori într-o expoziție, că în câțiva ani vom ajunge și noi doi în situația asta?!”
În ziua în care au plecat de acasă, au încercat să o ia cu ei și pe mama lui Serghei, Nina Antonova, o legendară actriță de film în Ucraina, care are acum aproape 90 de ani. Doar că ea a refuzat. „Nu vreau să plec, aici e casa mea, aici mi-am trăit toată viața. Și ce sens are să mai pleci la vârsta mea?”, i-a spus Nina Antonova fiului ei.
„A rămas în apartamentul ei din Kiev și doarme în baie”, explică Victoria. „Încă negociem cu ea, poate o să accepte să fie dusă în Polonia. E o femeie puternică și o actriță extraordinară. La vârsta ei, e activă și încă mai face roluri importante.”
„De ce nu se aud vocile artiștilor din Rusia?”
După ce a încercat să evite știrile cât timp am stat de vorbă, Serghei și-a aprins o altă țigară și s-a mutat pe un alt fotoliu pentru a urmări unul dintre discursurile lui Zelenski. Victoria a scos telefonul și s-a așezat lângă mine pentru a-mi arăta un clip în care Brian Cox, actorul care-l joacă pe Logan Roy în Succession, le reproșează artiștilor din Rusia că nu condamnă public invazia rusă în Ucraina. „Și chiar așa, de ce nu se aud vocile artiștilor din Rusia? De e ce așa liniște?”, se întreabă Victoria cu ochii în telefon. „Să nu uităm de Mihalkov, prietenul lui Putin”, se aude și vocea lui Serghei dintr-un colț al camerei. „Nikita n-are treabă, probabil acum e la vila lui din Italia, nu-și bate el capul cu din astea. Și apropo de Putin, știți care era porecla lui în tinerețe? Molie. Cred că asta zice tot despre individul ăsta.”
Înainte să plec, ei țin să-mi mai spună ceva, un lucru foarte dureros, pe care au încercat să-l facă uitat în drumul lor spre graniță, dar care acum îi apasă pe amândoi.
„Eram atât năuciți și grăbiți încât am plecat de acasă fără să luăm nimic cu noi”, zice Serghei cu un oftat greu. „Toate filmele mele, toată arhiva, peliculele, toate hardurile mele, toată munca mea de-o viață a rămas acolo.”
„Inclusiv ultimul film al lui Serghei, neterminat, la care a lucrat în ultimii ani, a rămas acasă”, adaugă Victoria.
Acest ultim film al lui Serghei Bukovski e despre Ivan Dziuba, unul dintre cei mai cunoscuți dizidenți ucraineni. Reputat critic literar și fost Ministru al Culturii la începutul anilor ‘90, Dziuba este și autorul unei cărți foarte importante, Internationalism or Russification?, publicată în 1965, în care acesta denunță șovinismul de sorginte stalinistă și falsul internaționalism pe care acel regim îl simula. Dziuba a scris cartea la scurt timp după ce zeci de intelectuali ucraineni au fost arestați, el însuși fiind condamnat la închisoare la începutul anilor ‘70 pentru „activitate anti-sovietică”. Totodată, el a fost unul dintre primii intelectuali ucraineni care au vorbit public despre masacrul de la Babi Iar (Kiev), acolo unde au fost omorâți peste 30.000 de evrei în septembrie 1941 (un alt subiect pe care autoritățile sovietice, intrate în etapa antisemită, îl băgaseră sub preș).
Ivan Dziuba a murit pe 22 februarie 2022, cu două zile înainte să înceapă invazia Rusiei în Ucraina. Avea 90 de ani.
„E incredibil, nu?”, exclamă Serghei strivind țigara în scrumieră. „Să mori în somn cu două zile înainte să înceapă războiul. Nici nu știu cum să interpretez așa ceva. Și îmi pare foarte rău că n-am apucat să ne luăm la revedere de la Ivan.”
