Lumea noastră / Război în Ucraina

Nimic nou pe frontul de sud-vest

de Dimiter Kenarov

Publicat pe 3 mai 2022

Un reportaj din Basarabia de sud.
 
Majoritatea narațiunilor despre Ucraina descriu o țară ferm unită împotriva agresiunii Rusiei. După cum ar recunoaște oricine, acțiunile președintelui Vladimir Putin, în ciuda obiectivelor lui, au consolidat enorm identitatea ucraineană anterior fracturată. Comportamentul curajos al președintelui Volodimir Zelenskii, ajuns sursă de inspirație pentru o bună parte a lumii noastre lipsite de cârmă și lideri, i-a strâns și mai abitir pe oameni în jurul steagului albastru-galben. Conform unor sondaje, susținerea pentru el, destul de scăzută înaintea războiului, a sărit de 90%. Și numeroși etnici ruși din Ucraina, care poate înainte priveau guvernul de la Kyiv cu resentimente și suspiciune, au schimbat taberele după ce rachetele „eliberatoare” ale Moscovei le-au distrus casele.    

Deși e adevărat că războiul a vindecat vechile diviziuni sociale și politice din țară, povestea la fața locului rămâne ceva mai complicată, după cum am aflat dintr-o deplasare recentă într-o regiune îndepărtată și încă pașnică a Ucrainei, cunoscută în istorie drept Basarabia de Sud sau, alternativ, Bugeac (aici voi folosi doar „Basarabia”, pentru a reflecta preferințele localnicilor și de dragul conciziei). La noi, din motive lesne de înțeles, mass-media s-a concentrat în general pe locurile înghițite de teroare, moarte și ruine, orașe precum Mariupol, Harkiv și Bucea. Dar s-ar putea ca ceea ce se întâmplă pe „frontul mut”, departe de explozii, să se dovedească a fi la fel de semnificativ.  

Basarabia de Sud — numele „Bugeac” vine din cuvântul turcesc pentru „graniță” — e o întindere izolată de pământ din cel mai sudic colț al Ucrainei și, din punct de vedere administrativ, face parte din districtul Odesa. Mărginită de râul Nistru, Marea Neagră, Dunăre și Moldova, atârnă ca un apendice pe hartă — e verișoara mai puțin fermecătoare a Crimeei. E regiunea cea mai diversă etnic a țării, locuită de ucraineni și ruși, dar și de comunități mari de bulgari, moldoveni, găgăuzi (creștini ortodocși care vorbesc o limbă turcică), albanezi și lipoveni (dizidenți religioși din Rusia secolului al XVIII-lea, cunoscuți și ca staroveri, „vechi credincioși”). Deși fiecare grup și-a păstrat cu grijă propria cultură și limbă, rusa s-a încetățenit drept lingua franca de-a lungul ultimelor două secole. 

Istoria Basarabiei e întortocheată, ca să zicem așa. A fost mai întâi cucerită de Imperiul Rus la începutul secolului al XIX-lea, în urma unui război cu otomanii, și a primit denumirea oficială de Basarabia, care includea și majoritatea teritoriului actual al Moldovei. Populația de tătari nogai a fost expulzată și înlocuită de coloniști creștini, dintre care mulți veneau din teritorii aflate sub ocupație otomană. În 1918, în haosul care a urmat Revoluției Bolșevice, regiunea a fost revendicată de România, care avea propriile năzuințe expansioniste. La începutul celui de-al Doilea Război Mondial a fost anexată pentru scurt timp de sovietici, românii au revendicat-o din nou, iar sovieticii au luat-o înapoi după un an. Odată cu dizolvarea URSS în 1991, Basarabia de Sud a rămas în spatele granițelor Ucrainei actuale (iar restul regiunii a revenit Moldovei).

Existența Basarabiei în cadrul Ucrainei independente n-a fost lipsită de dificultăți. Ca și alte regiuni ale țării — și ca și în majoritatea zonelor din fosta Uniune Sovietică — a fost devastată de colapsul economic din perioada post-socialistă, într-o măsură chiar mai mare decât alte locuri. Închiderea unor industrii, de pildă a celei de conserve de pește, precum și desființarea fermelor colective a lăsat o mare parte a populației pradă sărăciei și resentimentelor. Antreprenori dubioși, adesea cu conexiuni în fostul Partid Comunist și în KGB, au transformat regiunea în fiefuri, afaceri și comunități proprii. Departe de preocupările Kyivului, Basarabia a fost lăsată să supraviețuiască pe cont propriu, abandonată și neglijată.

Ăsta e contextul în care a prins rădăcini nostalgia după Uniunea Sovietică, la care a contribuit și deconectarea socio-politică de Kyiv. Partidele pro-ruse au dominat consecvent alegerile din regiune, cam la fel ca și-n estul țării, iar mass-media rusești s-au consacrat drept principalele surse de informare. Revoluția de pe Maidan din 2014 a fost întâmpinată cu o oarecare ostilitate, și n-au fost puțini cei care au aplaudat anexarea Crimeei de către Putin. Recenta eliminare a limbii ruse ca limbă regională, precum și o propunere de reformă în învățământ care cere școlilor să predea în limba ucraineană, au devenit, la rândul lor, subiecte arzătoare, ațâțate de propaganda Kremlinului. De altfel, cu încurajarea serviciilor secrete rusești, Basarabia a avut propria mișcare separatistă în 2014 și 2015, care țintea înființarea unei „republici populare”, după modelul celor din Donețk și Lugansk, însă războiul încurcat din Donbas i-a tăiat considerabil din elan. Ca să nu riște, serviciile de securitate ucrainene s-au mișcat repede și au ucis conspirația în fașă.

*

La două săptămâni de la începerea actualului război, am luat un feribot peste Dunăre din România către Ucraina. Contactele mele inițiale erau localnici pro-ucraineni, printre care câțiva pe care-i cunoscusem în timpul vizitelor mele anterioare în zonă. Toți fuseseră cuprinși de un proaspăt suflu patriotic și de hotărârea de a rezista agresiunii Rusiei cu orice preț.

Un prieten de-al meu, Ivan Rusev, ucrainean cu rădăcini bulgărești și unul dintre cei mai curajoși și dedicați activiști de mediu pe care-i cunosc, împreună cu colega lui Irina Vîhristiuc, directoarea Parcului Național Lagunele Tuzlovski (aflat pe țărmul basarabean al Mării Negre), trecuseră de la a se lupta cu braconierii locali la a ajuta în lupta împotriva invaziei străinilor. Iaroslav Kiciuc, rectorul Universității de Stat de Științe Umaniste din Izmail, singura instituție de învățământ superior aflată la sud-vest de Odesa, transformase foste cămine studențești în tabără de refugiați și lucra non-stop ca să-i ajute pe cei aflați în nevoie. „Abia acum începem să ne transformăm într-o națiune politică unitară și să înțelegem și să prețuim Ucraina liberă și independentă”, mi-a spus Kiciuc. „Actuala conducere a Rusiei a făcut destul de multe, între ghilimele, ca să ne ajute să renunțăm la alianțele sovietice și să grăbim formarea statului ucrainean”. Mai erau și mulți alții pe care-i cunoscusem în Basarabia, din diverse medii profesionale — profesori, elevi, artiști, oameni de serviciu — care făceau ce puteau mai bine ca să contribuie, într-o formă sau alta, la efortul comun de război.

Însă dincolo de grupurile astea de patrioți, Basarabia își arată o altă față, mai puțin atrăgătoare. „Mai rămâne un pericol, în mod special la sat, unde prezența statului ucrainean a fost slabă și și-au făcut de lucru alte forțe”, m-a avertizat Kiciuc, care recunoaște că până și astăzi, cu un război în plină desfășurare, destui oameni din regiune continuă să-și trâmbițeze simpatiile pro-ruse. Nici politicienii locali, cei care și-au asumat o poziție pro-ucraineană de la începutul războiului, nu trebuie crezuți până la capăt. „Mulți dintre politicienii de aici sunt oportuniști”, mi-a spus Irina Vîhristiuc. „Încearcă să se prindă care e omul zilei, dincotro bate vântul, și se adaptează în funcție de asta.”

Având în vedere situația mereu schimbătoare, gradul actual de divizare politică e greu de evaluat, dar localnicii cu care am stat de vorbă au fost de acord că nu e neglijabil. Adesea, conflictul se manifestă în cadrul aceleiași familii, generațiile mai tinere se înfruntă cu cele mai în vârstă. Sentimentele de genul ăsta sunt îndeosebi răspândite în orașe precum Izmail, un port fluvial la Dunăre unde trăiesc mulți ofițeri pensionați din armata sovietică, precum și în comunitățile rurale. „Mulți preferă să tacă momentan pe tema asta, dar dacă mii se oameni aveau opinii pro-ruse până mai ieri, e tare greu de crezut că brusc s-au convertit cu toții”, mi-a spus Veaceslav Todorov, cercetător universitar specializat în geografia etnică a regiunii.   

Într-adevăr, la țară e cu totul altă lume. M-am dus acolo singur, cu mașina, Fordul meu Fiesta antic, pe niște drumuri atât de proaste încât părea că artileria rusească deja trecuse pe-acolo. Pe alocuri, asfaltul era atât de ros și eviscerat încât vehiculele evitau șoselele; în timp, așa s-au creat drumuri de pământ pe care se circulă mai lin. Multe dintre sate, cele la care ai cum să ajungi, sunt insule de dărăpănare din secolul XIX: străzi neasfaltate, oameni prost îmbrăcați, gâște și găini care umblă libere pe afară. Unele dintre casele fără etaj sunt frumoase, cu tocăria ferestrelor vopsită în tradiționalul albastru ucrainean, însă altele sunt coji abandonate, cu uși lipsă și acoperișuri surpate. Aici a avut loc un dezastru înaintea războiului. Mai văzusem locuri asemănătoare în nord-vestul Bulgariei mele natale, cea mai săracă regiune din UE, dar aici arăta mai rău.

Poate nu e de mirare că într-o margine izolată de țară precum Basarabia luptele sălbatice care se dau pe linia frontului se simt ca vuiet îndepărtat. Oamenii cu rădăcini sau rude în regiune s-au întors din alte părți ale Ucrainei din motive de siguranță (chiar și cele mai izolate sate și-au dublat populația) și deși unii sigur și-au împărtășit poveștile despre atrocitățile războiului pe care le-au trăit pe pielea lor, m-a tulburat să aud că în unele părți ale comunităților locale atitudinea față de agresiunea rusească rămâne — dacă nu una de susținere — cel puțin ambivalentă. Deși Ucraina a interzis canalele de știri rusești, mulți continuă să le urmărească prin intermediul antenelor satelit sau al transmisiunilor din Moldova vecină. Mi s-a întâmplat de mai multe ori să aud aceleași subiecte reluate: diplomații de la Kyiv ar trebui să cedeze cererilor Rusiei; „o pace rea e mai bună decât un război bun”; viața în Uniunea Sovietică era mult mai bună. Unele afirmații erau și mai puțin voalate. „De ce să nu organizăm un referendum ca să ne facem propria republică aici?”, se întreba Ivan, un anchetator de poliție pensionat din Odesa. „Nouăzeci la sută dintre consătenii mei cred același lucru. Poate că republica ar putea să includă toată regiunea Odesei.” 

„Am asistat la certuri între oamenii de-aici pe tema viziunilor politice și fiecare tabără încerca să demonstreze că are dreptate”, mi-a spus într-un interviu Serghei Dimitriev, primarul din Bolhrad, principalul oraș al comunității de etnici bulgari din Basarabia. „Încep să se certe și să se înjure, vecini care locuiesc fix unul lângă altul. S-ar putea să fie dezastruos.”  

Poate că asemenea disensiuni sunt greu de înțeles, mai ales într-un moment în care propria țară e ținta unui atac îngrozitor, dar cu siguranță au contribuit și zecile de ani de izolare socială și politică, în combinație cu distanța geografică dintre Basarabia și Kyiv. Pe de altă parte, ori de câte ori guvernul a încercat să intervină direct, majoritatea localnicilor au perceput acțiunile drept autoritare — fie pe bună dreptate, fie altminteri. Poate că, pe lângă marginalizarea economică a regiunii, acesta este unul dintre motivele pentru care Moscova a reușit să pătrundă atât de adânc aici: în regiunile multietnice a fost întotdeauna mai dezirabil să te afli sub suveranitatea unui imperiu decât sub cea a unui stat național care centralizează și omogenizează.  

*

Cred că în clipa de față e important să vorbim despre locuri precum Basarabia, chiar dacă par pe lângă subiect. Acoperirea războiului în presă s-a concentrat pe uluitoarea unitate a ucrainenilor confruntați cu un dușman comun, dar există părți ale țării unde, în subteran, încă bolborosesc simpatii puternice, chit că tăcute, față de Moscova. Editorii și jurnaliștii occidentali tind să ignore astfel de povești, pentru că complică narațiunea mainstream — și orice astfel de complicație, în climatul actual de indignare morală și tabere clar delimitate, e suspectă ideologic și ar putea chiar să fie etichetată drept propagandă rusească. Însăși ideea de complexitate a devenit indezirabilă, într-atât de mult a fost folosită de Kremlin drept unealtă pentru a spori confuzia provocată de război; însă, în același timp, dispariția complexității din dezbaterea publică ne expune la pericolele unei bucle de feedback pozitiv — e exact același pericol căruia pare să-i fi sucombat Putin, înconjurat de trepăduși care-i cântă în strună și se tem să-i spargă balonul de săpun în care încurcă propriile dorințe cu realitatea.

Mai există, cred, și un factor comercial despre care nimănui din presa occidentală nu-i place să vorbească: regiunile precum Basarabia par anoste și neimportante, nespectaculoase în contextul distrugerii și măcelului de-acum. Însă le ignorăm pe barba noastră. În timp ce trupele rusești suferă înfrângeri tactice pe câmpurile de luptă din jurul Kyivului, iar luptele se re-concentrează în estul și sudul țării (eliminarea accesului Ucrainei la Marea Neagră a fost văzută, în general, drept unul dintre principalele obiective ale lui Putin), verigi slabe precum Basarabia ar putea deveni un real handicap pentru Kyiv. Comunitățile etnice diverse de acolo au trăit până acum în relativă pace, dar pacea (după cum ne-a învățat încă o dată războiul) n-ar trebui să fie niciodată luată de-a gata. Și orice contagiune din acea parte a țării s-ar putea răspândi în Moldova învecinată, care are propriile probleme cu Transnistria separatistă (suzerană, în realitate, Moscovei), precum și cu regiunea autonomă și profund pro-rusă Găgăuzia. Asta, în sine, ar fi îndeajuns de dezastruos.

Chiar dacă Rusia se abține de la a escalada până la nivelul unui război nuclear, divide et impera va rămâne cu siguranță una dintre cele mai distructive strategii ale sale — nu doar în Ucraina, ci și prin alte părți ale Europei. Bulgaria, de exemplu, rămâne profund divizată în chestiunea războiului, alimentată de narațiuni din presa mainstream care exploatează atașamentul istoric al țării față de Rusia și acutizarea resentimentelor față de Occident în rândul celor mai sărace pături ale societății. Ungaria și Serbia, ai căror lideri autocratici Viktor Orbán și Aleksandar Vučić tocmai ce-au fost realeși de o majoritate covârșitoare, reprezintă un risc și mai mare de securitate, pentru că au întreținut până acum relații destul de călduroase cu Rusia și au refuzat să susțină sancțiuni dure împotriva ei. În ce-i privește pe sârbii bosniaci, aceștia au stârnit apele în Bosnia, ceea ce a reaprins temerile că ar putea să izbucnească din nou vechiul conflict naționalist din fosta Iugoslavie. Astfel de discursuri ar putea fi doar praf politicianist în ochi, încercări de a smulge concesii de la UE, dar asta nu înseamnă că sunt lipsite de pericole.

Vorbim adesea despre ambițiile imperialiste ale Rusiei, dar eu cred că perspectiva asta își are rădăcinile într-o înțelegere fundamental greșită. Rusia lui Putin nu are caracteristicile unui imperiu, precum avea fosta Uniune Sovietică, ci e un stat naționalist revanșard, care încearcă să trezească strigoii naționaliști ai Europei, pentru a o putea împărți și destrăma. În sensul ăsta, Basarabia Ucrainei, cu caracterul ei multietnic, ar putea fi considerată un model la scară al Europei și poate unul dintre creuzetele ei. După cum mi-a spus Iaroslav Kiciuc: „Acum cel mai important lucru e să rămânem uniți și să nu permitem războaie sau conflicte pe teme de naționalitate în regiunea noastră. Deși există unitate și toleranță [interetnică], situația se poate dovedi explozivă.”


FOTO: Dimiter Kenarov 

Traducere din limba engleză de Ioana Pelehatăi

Audio

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK