În lume / Ucraina

Vederi din Odesa: 5 amintiri din portul la Marea Neagră amenințat de război

de Ioana Pelehatăi

Publicat pe 10 martie 2022

„Nu am cedat Odesa lui Hitler, n-o vom ceda nimănui”, a spus Galina Zitser, directoarea Filarmonicii din Odesa, care a susținut un concert marți, 8 martie - primul de la declanșarea conflictului în țara vecină. Centrul orașului e pustiu de oameni și plin de baricade astăzi, iar întreaga lume își ține răsuflarea, în așteptarea a ceea ce pare a fi un atac iminent asupra portului cu o populație de aproape un milion de locuitori. Întreaga lume, mai puțin soldații odesizi care au făcut de curând înconjurul lumii cântând o versiune proprie a celebrei Don’t Worry Be Happy.

Despre istoria „perlei de la Marea Neagră” puteți citi în multe alte colțuri de internet; la fel și despre înaintarea trupelor rusești către oraș - cât și despre ce-ar însemna cucerirea lui. Mai jos facem un altfel de exercițiu: am rugat cinci prieteni ai Scena9 care au vizitat orașul să ne spună cum și-l amintesc. E important să nu uităm că, dincolo de fundal pentru bombardamente, orașele pe care le invadează astăzi Rusia au avut o viață - cu pontoane și bistrouri, cu cartiere-dormitor și parcuri, cu tot ceea ce animă un loc în vremuri de pace. E la fel de important să ne amintim cine și de ce a mai comis crime la Odesa, în istoria recentă a orașului.

Înainte de a fi survolat de amenințarea unui nou război, Odesa, al treilea cel mai mare oraș din Ucraina, situat la doar câteva ore cu mașina de granița cu România, a fost decorul multor povești - unele diferă radical, pe când altele se aseamănă cu cea care se desfășoară în aceste clipe.


Un oraș cu multe răni

Știți cum arătau albumele foto de pe vremuri: după fiecare foaie de album era o folie de protecție semitransparentă, alburie. Așa se vede Odesa când o vizitezi, cum se văd fotografiile prin filtrul foii translucide din album. Nu o percepi de la prima vedere.

Peste strălucirea orașului, căpătată în vremurile de glorie de la care se revendică atât ucrainenii, cât și rușii, s-a așezat, de-a lungul istoriei recente, o patină cu mai multe straturi fine. Patina provine de la vechime și de la sărăcie, dar mai ales de la tentativele succesive de a suprascrie biografia orașului. Clădirile poartă încă urmele unor somații politice și identitare din trecut, care cereau unui oraș cosmopolit de o „diversitate babiloniană” (după cum îl descria un intelectual evreu) să se uniformizeze și să aleagă, deși își juca bine rolul de limbo între lumi.

Odessa este un oraș cu multe cicatrici. Rănile au fost provocate de țariști și de sovietici, de naziști și de români. Puține sunt orașele care să fi trecut prin atât de multe masacre și nenorociri în secolul 20 (1905, 1937-1940, 1941 etc). 

Am fost de două ori în Odesa, în 2019 și în 2021, în interes profesional, ceea ce, în cazul meu, înseamnă arhive și gropi comune. Prima dată am fost cu o echipă TVR pentru a filma pe urmele masacrului antisemit din octombrie 1941 (am scris la Scena 9 despre asta). A doua oară am mers în arhivele de la Odesa, unde au rămas zeci de mii de dosare în limba română, produse de regimul Ion Antonescu și abandonate la retragerea din 1944. Atacul Rusiei era prognozat încă de la sfârșitul anului trecut și, deși părea improbabil, am avut sentimentul urgenței. Cu o mică echipă, am reușit să digitalizăm 12.000 de file de documente și ne-am convins că trebuie să revenim. 

Despre al doilea motiv al vizitei din decembrie 2021 nu am apucat să vorbesc public. Ucrainenii au descoperit anul trecut, într-un loc de la marginea Odesei, câteva zeci de gropi comune, despre care se bănuiește că sunt din vremea terorii staliniste. Întrucât o parte din aceste gropi au fost deschise prima dată în 1943, de autoritățile române, ucrainenii au cerut acum sprijinul statului român pentru a identifica documentele exhumării din 1943 și pentru a-i asista în viitoarele cercetări arheologice, istorice și criminalistice, pe baza experienței din România în cercetarea gropilor comune, mai ales că se bănuiește că la Odesa au fost uciși și îngropați și basarabeni transfugi. L-am însoțit pe ambasadorul Victor Micula la întâlniri cu autoritățile ucrainene și am fost până la locul gropilor comune. Locul, de mărimea unui teren de fotbal, cu peste 30 de gropi identificate la suprafață, este, cum se înțelege, înfiorător, inimaginabil. La întoarcerea în țară am identificat documentele în arhive (erau la SRI și la Arhivele Naționale) și am scris un raport istoric care ar fi trebuit să fie de folos ucrainenilor anul acesta.

Gropile comune de la Odesa, din zona Tatarka, au fost deschise prima dată în 1943, imediat după descoperiri similare făcute la Katyn și la Vinița. Naziștii, care pierdeau teren pe front, au folosit cinic prilejul într-o campanie de propagandă în care denunțau crimele în masă staliniste pentru a ascunde sau scuza propriile masacre. Din Comisia internațională de medici legiști care a analizat rămășițele umane de la Katyn și Vinița a făcut parte și doctorul român Alexandru Birkle. Acesta a condus apoi cercetările medico-legale de la Odesa, care, din motive neclare, nu au mai fost făcute publice. Comisia Birkle a estimat că în gropile comune se găseau între 3.500-5.000 de cadavre. Au fost analizate medico-legal 486 de victime: era vorba, în marea majoritate, de bărbați tineri, care au fost legați cu mâinile la spate și împușcați în cap, de aproape, cu arme de calibru mic. Modul de operare purta amprenta NKVD. Birkle a fost vânat ulterior de sovietici, dar a reușit să fugă la timp din România (povestea se găsește în dosarul lui de la CNSAS).

După ce Katyn-ul, Vinița și Odesa au intrat sub control Armatei Roșii, istoria a fost spusă pe dos, fiind acuzați naziștii pentru crimele comise. Lucrurile erau complicate de faptul că atât la Vinița, cât și la Odesa au fost uciși și mii de evrei, de către germani, respectiv, români. Conform unor documente de la CNSAS, în zona Tatarka din Odesa au fost omorâți o parte din cei aproximativ 20.000 de evrei vizați de represaliile ordonate de Antonescu (în acea zonă execuțiile au fost făcute de Compania 35 Poliție).

Anul acesta ar fi urmat ca gropile comune de la Odesa să fie deschise și să fie făcute cercetări profesioniste, cu asistență internațională, inclusiv din partea României. Probabil nu vom apuca. O parte din cei cu care am lucrat în decembrie 2021 au fugit din Ucraina, alții se află pe front, la Odesa, cu arma în mână. (Adrian Cioflâncă, istoric)

Fotografii din arhiva personală a lui Adrian Cioflâncă:

Trei Odese

Mi-e aproape imposibil să scriu despre Odesa. Fizic am fost o singură dată, în 2018. Emoțional, e altă poveste. Două povești, de fapt.

Prima poveste e a femeii care m-a crescut până la vârsta de școală. A doua soție a bunicului meu patern. Mama vitregă a tatălui meu. Mamaie Jeni. Mamaie Jeni era înaltă și avea niște ochi ireal de albaștri, care, pe măsură ce viața i se apropia de final, iar rațiunea o părăsea, s-au deschis dincolo de culoarea cerului senin. Povestea ei, pe care nu mai am cum s-o verific azi, e că fugise de la Odesa la Constanța în timpul războiului, apoi fusese internată într-un lagăr de muncă (îmi amintesc ca prin vis că avea un număr de lagăr tatuat pe antebraț), iar apoi găsită într-un câmp, fără acte. Nu-și știa ziua de naștere, doar cum o cheamă și că are două surori la Odesa. Surorile au fost găsite, data nașterii și-a ales-o singură: ziua de Crăciun. M-a învățat să merg și să vorbesc, deși ea nu putea să pronunțe I-oa-na în limba română - pentru ea eram Ona

A murit fără să mai înțeleagă nimic din lumea în care trăise. 

Am vrut mereu să ajung la Odesa.

Când mă uit peste fotografiile făcute acum patru ani acolo, nici eu nu înțeleg nimic din orașul în care am trăit turistic câteva zile. Sunt caruseluri, roți de bâlci, luminițe, scările Potemkin și, pe un ponton, statuia unei femei care-i arată copilului ei marea. Sunt clădiri colorate cu stucaturi-dantelă și blocuri prăpădite, dar frumoase; sunt piețele pline de pește uscat, un sân cât se poate de slav al lui Avram; mai e și senzația unei vinovății a masacrului pe care trupele române l-au comis acolo cu bună știință; e amintirea dimineților luminoase de oraș la mal de apă - lumina nu vine direct din cer acolo, e reflectată în apă, care o redă înapoi clipocind pământului, aerului, frunzelor din copaci. Sunt câteva poze cu mine și multe cu iubitul meu de-atunci. Asta e a doua poveste, ascunsă printre fotografiile alea urcate-n cloud, uitată pe străzile din Odesa și încuiată într-o cutie a cărei cheie am aruncat-o. Timpul ei nu e acum (și nu va fi niciodată).

Nu pot să împac aceste trei fire narative nicicum. Pe cel al bunicii mele nu-l cunosc îndeajuns, iar să încerc să mi-l închipui mi s-ar părea lipsit de respect. Pe cel propriu nu vreau să-l rememorez, n-ar servi nimănui. Pe cel actual nu-l pot cuprinde cu mintea, dimensiunile distrugerii și violenței mă paralizează.

Sunt trei Odese acolo, suprapuse. Oricând și oricum se va termina războiul ăsta, le voi alipi și o a patra. (Ioana Pelehatăi)

Fotografii din arhiva personală:

Un oraș pe care l-am simțit mereu aproape

Mi-e greu să scriu despre Odesa, acum când vapoarele rusești se apropie de oraș și oamenii construiesc baricade. Am fost în Odesa în 2014 cu ocazia unui festival de film. Îmi aduc aminte imagini, stări, îmi aduc aminte de întâlniri cu oameni, de malul mării și de kvas, de compoturi și murături, de interacțiunile cu basarabenii din oraș și de familiaritatea de a vorbi cu ei aceeași limbă, de bulevardele largi și clădirile imperiale, de scările din filmul lui Eisenstein, de atmosfera unui oraș pe care o legam de copilărie, de ceva ce mi-aș fi dorit să găsesc în Constanța, poate, dar nu găseam, de un anumit trecut care se îmbina discret cu un prezent incert, de curți interioare și de spații noi deschise, destinate proiecțiilor de film sau discuțiilor, de un oraș în care mi-am tot propus să mă reîntorc și în care nu am mai ajuns, din diverse motive neimportante, un oraș pe care l-am simțit mereu aproape, la îndemână, un oraș al proximității, care sper să reziste cât mai mult și să-ți păstreze sufletul, atât de încercat de istorie. (Vlad Petri, documentarist, fotograf)

Fotografii din Odesa de Vlad Petri:

Să fac baie în „marea noastră”, dar de pe malul celălalt

Am visat de multe ori să ajung la Odesa până când chiar am ajuns. În vara lui 2015 mi-am făcut rucsacul și după un drum ocolitor cu trenuri și microbuze (București - Suceava - Cernăuți - Chișinău), am luat trenul spre Odesa. Era jumătea lui august, în trenul cu perdeluțe la geamuri se asculta Radio Tiraspol și se bea cafea solubilă făcută la micuțul bar amenajat într-un colț al vagonului. O oprire în Transnistria și patru ore mai târziu am ajuns în gara albă cu cupolă.

Știam despre oraș că e frumos, decrepit, părăsit, cochet, hipsteresc, vechi, superb, obosit, perlă a fostului imperiu rus, un port important al Ucrainei de azi. Voiam să văd cu ochii mei scările lui Potemkin și cea mai îngustă clădire din oraș sau poate din colțurile astea de lume, să fac baie în „marea noastră”, dar de pe malul celălalt, să mă plimb pe străzi, să merg la operă.

Am stat doar trei zile în Odesa, probabil unele dintre cele mai liniștite și leneșe zile de vară petrecute ca adult într-o vacanță. Ieșeam dimineața pe ușa hostelului și mă îndreptam spre Pasajul Odesa. Într-un colț era, cred, o frizerie, dar serveau cafea la o masă cu două scaune în fața vitrinei. Acolo beam cappuccino și mă uitam la localnici, acolo mi-am scris vederile pentru prieteni. Fata care făcea cafeaua s-a oferit să îmi facă o fotografie cand m-a văzut cum mă chinuiam să îmi fac un selfie. 

Mergeam apoi în zig-zag pe străzile vechi, spre faleză. Am coborât și urcat scările zilnic, iluzia optică a felului în care sunt construite m-a atras ca un magnet. I-am făcut poză lui Richelieu, am fotografiat palatele de pe promenadă (aveam să aflu ani mai târziu din Iepurele cu ochi de chihlimbar că unul dintre ele a aparținut marii familii de bancheri / negustori de cereale Ephrussi), am admirat o ambarcațiune cu catarge numită Olga.

Am mâncat pe un colț de ziar brânză învârtită și pește uscat luat din piață de la țărani; am stat pe nisip în buza mării lângă o doamnă bătrână care m-a rugat să îi păzesc lucrurile cât intră să înoate. Un băiat m-a țintit dintre valuri cu un pistol de jucărie cât eu i-am făcut o poză, pe plajă se vindeau creveți mici în pahare de plastic, soarele apunea în mare, pământul se rotea cu viteza obișnuită.

Și am fost și la operă, îmbrăcată într-o rochie luată la impuls dintr-un magazin cu produse de design local. Am ieșit de acolo cu două rochii, de fapt, și o sticlă de vin rosé: eu nu mă putusem decide (una avea pe ea imprimată harta lumii așa cum e ea acum), iar fetele care aveau magazinul mi-au oferit din partea casei vinul, ca seara să fie completă.

A doua zi am alergat să prind trenul. Era duminică și o căldură înăbușitoare, moldovenii se întorceau acasă de la mare. Ultima poză e botul trenului de Chișinău, prins în lumina apusului în gara din Tiraspol. 

Între timp, am pierdut toate fotografiile făcute în periplul meu ucrainean. Mă întreb uneori dacă am visat sau a fost aievea. (Cătălina Miciu)

O combinație de opulență și deteriorare

Am primit invitația să îmi prezint compania de blockchain și film în cadrul festivalului internațional de film Odessa în 2016. Viktoriya Tigipko, venture capitalist, fondatoarea și președinta festivalului, a fost o gazdă fascinantă, curajoasă și curioasă. De-a lungul anilor, festivalul a adus cineaști incredibili, unind răsăritul cu vestul și deschizând porți de colaborare, mânat de dorința de a demonstra că Odessa este un centru de cultură, un oraș sigur, ambițios, primitor.

L-am rugat și pe prietenul meu de atunci să mă însoțească, fiind un pic neîncrezătoare pe ceea ce urma să găsesc, dar și pentru că îmi doream să explorăm plaje și cartiere necuratoriate de festival. Cel mai mult îmi plăcea să stau de vorba cu voluntarii, tineri ucraineni, cu o cultură cinematografică (și nu numai) fantastică. Îmi povesteau prin ce șoc au trecut când Rusia a anexat într-o bună zi Crimeea și cum rudele lor deodată nu mai erau în țara lor. Îmi povesteau că între grupările etnice din oraș creșteau tensiunile. Dacă rușii și ucrainenii conviețuiseră liniștit în Odessa, după anexarea Crimeei cartierele s-au separat mai vizibil și atitudinile ostentative au escaladat. Mi-au mărturisit că se așteptau ca în orice dimineață să se trezească în „altă țară”. 

În supermarket nu am văzut atâta vodcă în toată viața mea. Buticuri cu pereți nesfârșiți tapetați cu sticle. 

Treptele Odesei erau într-o stare de degradare care m-a întristat. Orașul era o combinație de opulență și deteriorare, restaurante foarte scumpe, faleză cu petreceri bombastice lângă clădiri cu o arhitectură superbă în ruină. Opera, unde s-a ținut ceremonia de premiere, este abundent aurită, fascinantă și stingheritoare. Însă mi-a plăcut enorm să mă plimb pe străzi, care aveau un iz familiar, în pofida caracterelor chirilice. Taxiurile erau complicat de găsit, iar prețurile depindeau de arta negocierii. Nici măcar festivalul nu putuse să organizeze îndeajuns de multe mașini la prețuri acceptabile. Însă de cele mai multe ori, spunând că sunt din România (nu din UK, țară pe care o reprezentăm cu firma), reușeam să obțin prețuri mai bune decât colegii mei, ceea ce ne amuza teribil, pentru că un soi de camaraderie - sau empatie - cu un background socio-economic modest, era, într-un final, în favoarea noastră. Din 2016 îmi propun în fiecare an să mă întorc. Îmi vine să urlu gândindu-mă că s-ar putea să nu mai găsesc niciodată acel oraș așa cum l-am lăsat. Al Ucrainei. (Maria Tânjală, antreprenoare)

Fotografii din arhiva personală a Mariei Tânjală:

Bonus: Una dintre fotografiile noastre preferate, făcute de colegul nostru Poqe*

Odesa, 2010. După școală, un grup de elevi se oprește în centru, unde se află tot felul de aparate de sport.

*obținută prin amabilitatea soției sale, Adina


Fotografie principală de Ioana Pelehatăi. Odesa, 2018

Audio

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK