Muncă

Arrivederci, Italia!

de Vlad Odobescu, fotografii de Diego Ravier, ilustrații de Andrei Cotrut

Publicat pe 4 februarie 2022

Vreme de două decenii, milioane de români au venit în Italia în căutare de locuri de muncă, bani și un loc în care să-și crească copiii. Asta se schimbă acum.

S-ar putea să nu fi auzit de Cerignola, dar aproape sigur ai gustat ceva de-acolo. Cerignola e un oraș din sud-estul Italiei cu aproape 60.000 de locuitori, înconjurat de vii, livezi cu măslini și câmpuri cultivate cu roșii sau grâne. O suprafață imensă, de 593 km pătrați, face din Cerignola a treia cea mai mare localitate din Italia, după Roma și Ravenna.

Agricultura e peste tot în Cerignola. Străzile centrale sunt străbătute de tractorașe încă de la 5 dimineața, iar benzinăriile dinspre periferii se umplu în zori de bărbați opriți la un espresso, înainte de muncă. Peste tot sunt magazine de utilaje agricole și depozite. Autostrăzile din jur sunt pline de camioane cu produse — procesate sau proaspete — ce se vor împrăștia curând prin supermarketurile europene. 
Una dintre piețele centrale ale Cerignolei e presărată cu sute de gropi pătrate împrejmuite cu piatră, construite în secolul al 13-lea, unde acum multă vreme localnicii depozitau grâne, semințe de in și migdale. Fiecare groapă are câte o lespede cu datele proprietarului. Chiar și de-aproape, locul ăsta seamănă bine cu un cimitir.

Sunt și două magazine românești în centru, Cotnari și Corvin, aflate la câteva sute de metri unul de celălalt. În magazinele astea intră după-amiaza muncitori cu fețe încinse, ca să-și ia câte un baton de salam Victoria adus din țară, prăjituri Albă ca Zăpada, bere Ciucaș sau Ursus la doză și Neumarkt la PET, vișinată, murături la pungă sau o cartelă telefonică. Pe Ciprian Dumbravă, un bărbat solid de 35 de ani, l-am întâlnit între rafturile de la Cotnari. Venise de la cules struguri și era înțepenit de oboseală. Când am dat mâna cu el, am simțit că ating un obiect tare și aspru. Palmele îi erau umflate și roșii, cojite de un strat de piele. 

Mâna lui Ciprian Dumbravă, după încă o zi de muncă pe câmpurile de lângă Cerignola. Foto: Vlad Odobescu

Ciprian e de loc din județul Bacău. A ajuns în Italia acum 10 ani și de-atunci a lucrat doar în agricultură. A avut de-a face cu români care i-au găsit de muncă, dar l-au păcălit când a venit vorba de plată, cu patroni italieni rasiști; a trebuit să împartă o casă cu alți 14 români și să muncească până n-a mai știut de el; a făcut hernie cervicală de la cărat și a continuat să lucreze. 

Venirea lui a făcut parte din exodul românilor către Italia, un fenomen împărțit în valuri întinse pe vreo 20 de ani. Mulți au plecat într-acolo pentru a munci în construcții, îngrijire la domiciliu sau agricultură. În anii următori și-au adus familiile sau au făcut copii în Italia, în timp ce ridicau case în România. 

În 2013, trăiau peste 930.000 de români în Italia, adică 21,2% din totalul străinilor din Peninsulă. La sfârșitul lui 2019, comunitatea românească ajunsese la 1,14 milioane de persoane. Erau cel mai mare grup de străini, de aproape trei ori mai mare decât cel al albanezilor, aflați pe locul al doilea. 

Azi însă, mulți români se îndreaptă spre alte zări. La nivelul întregii țări, procentul românilor a scăzut cu 4,4% din 2018 până în 2021, iar procesul continuă.

Scăderea lor e vizibilă în agricultură. În Puglia, regiunea de care ține și Cerignola, numărul muncitorilor români permanenți și sezonieri e într-o descreștere abruptă. Datele Ministerului Muncii și Politicilor Sociale din Italia, transmise de Consulatul României la Bari, arată că în primul trimestru din 2021 erau aproape 5.600 de lucrători români cu contracte nou înregistrate, cu 22,6% mai puțin față de aceeași perioadă din 2020. În aceeași perioadă, numărul sezonierilor români cu contracte nou înregistrate era de aproape 5.000, cu 17,7% mai puțin față de aceeași perioadă a anului precedent.

E doar o continuare a tendinței din 2020, când numărul lucrătorilor români cu contracte nou înregistrate în regiunea Puglia a fost de aproape 14.000, cu 16,6% mai puțin decât în 2019. Numărul lucrătorilor români sezonieri cu contracte noi a fost de 7.880, cu 14% mai puțin față de 2019.

De ce pleacă românii? 

În fața magazinului românesc, Ciprian Dumbravă face o recapitulare a valurilor de migrație din zonă. „Eu din ce-am înțeles a fost așa”, îmi zice el. „Au fost prima dată tunisienii, după aia am apărut noi, românii. Și acum apar negrii, din Senegal.” 

Strada pe care suntem era plină de români, spune muncitorul. Numărul lor a început să scadă brusc acum 4-5 ani. Au rămas cei care au familii aici și contracte permanente, care sunt legați cumva de Cerignola. 

Viața a devenit mai scumpă, spune Dumbravă. Calculul lui e simplu, verificat de-a lungul drumurilor pe care le face la magazin: „acum câțiva ani cu 50 de euro mergeam în supermarket și umpleam două sacoșe mari. Azi cu 50 de euro nu mai umplu nicio sacoșă. Mergem din rău în mai rău.” 

Dar ruptura cea mare ține de alte cauze. Românii sunt nemulțumiți de veniturile mici, de multe ori plătite la negru, și de condițiile de muncă proaste. Abuzurile la care i-au supus patronii italieni de-a lungul anilor grei de muncă s-au tot adunat până au dat în foc. Apoi a venit pandemia, care a remodelat piața europeană a muncii și a accentuat incertitudinile. 

Gheorghe Cozachevici s-a întors în România în ianuarie 2018, după 18 ani în Italia. 

„În 2000 nu prea aveai la cine să mergi”, spune el. „În plus, nu eram în comunitatea europeană, eram clandestini. Carabinierii ne verificau și se uitau mai întâi la mâini: dacă n-aveai bătături însemna că ești la furat. Dacă aveai bătături te cam lăsau în pace. Dar tot aveai emoții”, spune el. În primii 2-3 ani a lucrat în agricultură, în provincia Latina, unde a și rămas în anii următori. „Agricultura era cea mai prost plătită, dar la început n-aveai unde să mergi, mai ales că nu cunoșteai limba”. 

Munca era grea și semi-legală. Cineva ieșit de doar un deceniu din comunismul românesc n-avea însă mari așteptări. În 2007, anul în care România a devenit parte din UE, Cozachevici — care lucra pe-atunci în construcții — a intrat într-un mare sindicat, Confederazione Generale Italiana del Lavoro (CGIL). Munca lui însemna, între altele, să discute cu muncitorii români și să încerce să-i ajute. Cele mai mari probleme erau în sud, unde mulți români munceau în condiții de sclavie în agricultură.

Încet-încet însă, comunitatea s-a dezvoltat, iar românii au prins curaj. „Înainte erau cu capul plecat. Acum mai sunt care lucrează la negru, dar majoritatea au început să-și dea seama că au nevoie și de pensie, că au nevoie să plătească o contribuție. Au început să-și ceară drepturile în ultima vreme.” 

Mulți sunt meseriași buni și și-au dat seama că pot câștiga mai bine în alte părți cu ceea ce știu să facă. Unii s-au întors în România și fac mai mulți bani aici decât acolo, spune Cozachevici. „Iar alții s-au dus spre alte țări: Germania și mulți Anglia, și dintre cei pe care-i cunosc”, adaugă el. 

Cozachevici s-a întors în comuna natală din județul Suceava, acolo unde și-a făcut casă din banii strânși în anii de muncă. În 2020 a candidat la funcția de primar și a ieșit pe locul al doilea, iar din ianuarie a început să lucreze cu o organizație din România, Federația Generală a Sindicatelor Familia. Crede că e mare nevoie ca oamenii să-și știe drepturile și după ce se-ntorc. Două decenii de exploatare le-au ajuns. 

„Exploatare este în toate domeniile în care lucrează românii”

Camelia Cutolo e avocat și s-a stabilit în Italia acum 17 ani. Are propriul cabinet în Santa Maria Capua Vetere, o localitate din sudul țării. În fiecare an, are 35-40 de cauze ce țin de muncă, iar multe dintre ele implică români. „Vorbind la modul general, exploatare este în toate domeniile în care lucrează românii”, spune ea. 

Muncitorii agricoli pot ajunge să lucreze până la 16 ore pe zi, spune avocatul Camelia Cutolo. Foto: Diego Ravier

În agricultură, problemele țin în special de orele suplimentare muncite și neplătite. „Poți să lucrezi, prin lege, numai 6 ore și jumătate. Dar oamenii lucrează de la 8 ore în sus și ajung la 12-16 ore de muncă pe zi”, spune ea. 

Vara, o zi de muncă începe la 5 dimineața, iar în timpul iernii, la 7, spune Ciprian Dumbravă. După o pauză la prânz, lucrul continuă până spre seară. „Și se lucrează, asta e. 6 ore, vii acasă, te odihnești, faci un duș. Dacă vrei, te duci să continui după-amiază, să mai faci încă trei ore.” 

Iar în Cerignola nu există final de sezon agricol. Când ne-am văzut, la sfârșit de septembrie, Ciprian încheiase culesul roșiilor, iar strugurii erau și ei aproape de final. Dar avea să înceapă recoltarea măslinelor. Imediat după Crăciun urma curățatul viilor de resturi vegetale, legatul tufelor de viță și săpatul printre rânduri, pentru pregătirea următorului sezon. În primăvară începe culesul anghinarelor și ciclul ăsta se tot reia. 

În primii ani petrecuți în Italia, lui Ciprian i-a fost foarte greu să-și găsească locul. Mai complicat decât ritmul de muncă și mai grea decât limba nouă în care trebuia să se descurce era neîncrederea cu care îl priveau patronii italieni. 

Împărțea o casă cu alți 14-15 muncitori, pentru că o locuință se găsea greu: multor italieni le era frică să închirieze către români. 

Nici în români nu era ușor să ai încredere: apăruseră așa-numiții „caporali”, care se înțelegeau cu patronii italieni și își exploatau conaționalii. Pentru că le găseau de muncă și îi duceau cu mașina la câmp, caporalii le opreau muncitorilor o bună parte din banii câștigați într-o zi. Uneori nu-i plăteau deloc, iar Ciprian a pățit-o. Își amintește că într-o zi caporalul care-i găsise de lucru i-a zis că patronul nu i-a înmânat cei 50-60 de euro ce i se cuveneau lui. Știe bine că asta era o practică, iar caporalul mințea: pur și simplu nu a vrut să-i dea banii. 

„Dacă ne opream 5 minute și nu mai dădeam din mâini, deja veneau cu mașinile”

Alți români o pățeau și mai rău pe vremea aceea. Maria N. e de loc dintr-o comună din județul Iași și a ajuns în Italia în 2008. După ce-a muncit 3 ani ca badantă (îngrijitoare la domiciliu), a vrut să-și găsească de lucru alături de soțul ei. S-au angajat împreună la o fermă din zona Foggia, aproape de Cerignola. De cum au ajuns, patronul le-a luat buletinele, zicând că-i trebuie ca să le facă contracte de muncă. Maria și soțul său trebuiau să plivească ceapă pentru 2,5 euro pe oră. Au fost cazați într-un garaj, cu alți trei români. 

Începeau munca la 6 dimineața, iar până la ora 1 după-amiaza trebuiau să muncească fără pauză, nici apă nu primeau. Continuau apoi până pe la 10 seara. „Eram urmăriți”, spune Maria. „Dacă ne opream 5 minute și nu mai dădeam din mâini, deja veneau cu mașinile și trebuia să ne apucăm de treabă . (...) Venea ploaia, nu conta, trebuia să stăm să terminăm.” Când nu munceau pentru ferma respectivă, patronul îi „închiria” către alți italieni. 

Românii nu primeau bani decât ca să-și cumpere strictul necesar, o dată pe săptămână. După o lună de zile, când s-au revoltat și și-au cerut salariile, italianul i-a alungat noaptea în câmp. Au rămas acolo, sub cerul liber, până i-au găsit carabinierii. Doar după intervenția acestora patronul a acceptat să le plătească sumele cuvenite.

O altă problemă e legată de accidentele de muncă, care nu sunt rare și pentru care românii nu primesc mereu compensații. 

Lidia și Marian Crețu sunt din Bacău și locuiesc împreună cu cei trei copii în Cerignola. Marian își amintește primii ani în Italia. „Am venit cu un prieten și m-a băgat într-un beci”, își amintește Marian. „Era un pat de o persoană și plăteam 100 de euro. Și zic: «Eu vreau de muncă». M-a băgat cineva la lucru și a zis: «Îmi dai 100 de euro, 200 de euro»”. 

După ce-a suferit un accident la muncă, Marian Crețu n-a primit niciun ban pentru a se trata. Foto: Diego Ravier

Marian trebuia să plătească o taxă pentru a putea munci. A lucrat trei luni acolo, fără contract. La un moment dat, Marian a avut un accident la muncă și două săptămâni n-a putut să se ridice. Spune că n-a primit niciun cent pentru a se trata. 

O ecuație simplă: salarii mici, prețuri mici

Salariile mici pe care românii le primesc de la fermierii italienii sunt adesea cheia prețurilor scăzute cu care produsele ajung pe rafturi, spune Emilia Bartoli Spurcaciu, care reprezintă INCA România, o ramură a unei organizații sindicale foarte mari din Italia. „E și un aspect de dumping social”, explică Bartoli Spurcaciu. 

Fermierii italieni nu ar reuși să aibă prețuri foarte mici pentru produsele lor și să fie foarte competitivi la nivel european dacă ar trebui să plătească 52 de euro unui lucrător pe 6 ore și jumătate de muncă, plus toate contribuțiile la stat. Așa că mulți caută să ocolească formele legale de contractare, care le oferă muncitorilor minime beneficii. Ea încearcă să-i ajute pe românii care au lucrat sau lucrează în Italia să-și cunoască și să-și obțină drepturile, inclusiv după ce se întorc în țară. 

Statul italian a început să lupte mai serios cu fenomenul caporalilor în 2016, atunci când a dat o lege ce prevedea pedepse dure pentru cei implicați: arestarea celor prinși în flagrant, confiscarea proprietăților companiilor și amenzi penale. Pentru mulți agricultori e însă un sistem care funcționează în continuare, pentru că e un mod de a împăca cererea și oferta de forță de muncă. „Atunci când se coc roadele și trebuie adunate în câteva zile, e o nevoie foarte mare de sute de muncitori pentru o perioadă scurtă. Statul nu reușește să creeze un mediu de întâlnire legală a ofertei și a cererii”, explică ea. 

Exploatarea în agricultură are numeroase forme. În unele cazuri, româncele din Italia devin victime ale exploatării sexuale. Letizia Palumbo este cercetătoare la Migration Policy Centre și studiază de zece ani exploatarea lucrătorilor străini în Sicilia. Unul dintre domeniile sale de interes ține de femeile din regiunea Ragusa, unde mii de migranți lucrează în sere, culeg fructe și legume pe tot parcursul anului. 

În cazul femeilor avem uneori o dublă exploatare: pe lângă exploatarea prin muncă, apare și exploatare sexuală, pe care nu o avem în cazul bărbaților, explică cercetătoarea.

Responsabilitatea față de familie a jucat un rol crucial în dinamica exploatării, spune Palumbo. Multe femei care lucrează în Ragusa își aduc copiii din România. „Și au existat multe cazuri în care angajatorii abuzivi au folosit copiii pentru a amenința femeile sau pentru a exacerba vulnerabilitatea lor la exploatare.” 

Una dintre poveștile dramatice pe care ea le-a cules e a unei femei singure cu doi copii, care locuiau cu ea la fermă, într-o zonă izolată. „Nu exista vreun mijloc de transport. Era în mijlocul pustietății. Copiii trebuiau și voiau să meargă la școală, așa că angajatorul le-a oferit posibilitatea să ajungă acolo cu mașina. Dar prin asta o șantaja pe mama acestora pentru a o abuza sexual”. La început, femeia a acceptat situația, dar până la urmă a încercat să fugă. Ca reacție, angajatorul a încetat să le mai ofere apă sau mâncare. Au reușit să scape până la urmă, cu ajutorul unui ONG local. 

O nouă tendință: românii fac din Italia acasă și muncesc în nordul Europei

În ultimul timp românii s-au mai trezit și au învățat să-și ceară drepturile, spune avocata Camelia Cutolo. Iar cei care nu le-au primit au început să-și caute o viață mai bună în altă parte.

Mulți dintre românii care umpleau Cerignola sunt acum prin Anglia sau Germania, spune Ciprian Dumbravă. 

Unii se duc câte un sezon în nordul Europei și se întorc, pentru că sunt mai legați de Italia decât de România. Pe unde ajung găsesc condiții de muncă mai bune și ajutoare din partea statului, de care în Italia n-au parte. În Italia viața s-a scumpit, spune el. „Normal că fiecare se duce unde îi e mai bine.” 

În lipsa lor, nevoia de forță de muncă în Cerignola și în celelalte localități din împrejurimi e foarte mare. Fermierii locali încearcă s-o acopere cu ajutorul muncitorilor africani ce ajung în Italia pe mare. 

În lipsa unui statut legal, mulți dintre africani locuiesc în tabere improvizate. Una dintre tabere se află aproape de localitatea Borgo Mezzanone, pe locul unui fost aeroport. Vreo 1.500 de oameni trăiesc aici, într-un peisaj post-apocaliptic.

De-a lungul unei piste sunt înșirate barăci, rulote și corturi, locuite în majoritate covârșitoare de bărbați tineri din Senegal, Mali sau Gambia. Unele barăci sunt transformate în magazine, iar în fața unor localuri improvizate, potențialii clienți sunt ademeniți cu capete de miei coapte în folie de aluminiu. Din boxe se revarsă muzică reggae. Seara parchează aici mașini din care coboară câte 5-6 africani, întorși de la cules roșii pe câmpurile din jurul Foggiei. 

Plecarea românilor schimbă balanța puterii între fermieri și muncitori. Pentru că știau că lucrează temporar într-un loc și pot merge oricând acasă sau altundeva, românii erau mai dispuși să suporte condiții mai grele de muncă pentru o vreme și chiar salarii mai mici. Africanii știu că vor să rămână în Italia pe termen lung și încearcă să obțină mai mult, explică Letizia Palumbo. 

„E mai puțin riscant pentru patroni să angajeze cetățeni UE în mod ilegal decât migranți din afara UE, dintre care o parte nu au statut legal”, spune Palumbo.
Angajatorii nu puteau fi amendați sau urmăriți penal pentru simplul fapt că lucrau cu români, deoarece aceștia aveau dreptul de a lucra în Italia. Prin urmare, angajații nemulțumiți trebuiau să dovedească poliției că sunt exploatați pentru a-și cere drepturile.

„Asta înseamnă că sunt mai dispuși să accepte condiții de muncă proaste, pentru că știu că e ceva temporar. Nu se străduiesc să se integreze, tocmai pentru că știu că se întorc în țara de origine.” 

Pentru africani, plecarea românilor poate fi o veste bună. La o podgorie organică de lângă Cerignola, italienii și africanii lucrează împreună. Aici l-am întâlnit pe Alex din Senegal, care a început să lucreze în agricultură după ce o vreme și-a câștigat existența din vânzarea de mărfuri contrafăcute în centrul orașului. La un moment dat a început să aibă de-a face cu poliția și a renunțat la afacere. „Erau bani buni, dar era prea riscant”, a explicat Alex. „Apoi, am început în agricultură. Bani mai puțini, dar e OK”. 

Când îi spun unuia dintre muncitorii italieni din podgorie că sunt român, a început să râdă și mi-a spus că știe un cuvânt românesc: „Maimuța!”. Așa îl striga pe Alex unul dintre muncitorii români cu care a colaborat într-o vreme, în timp ce lucrau împreună. Deodată, italianul începe să-l tachineze pe Alex, unul dintre cei mai buni muncitori din grup, strigându-l „maimuța” printre rândurile de vie. Alex râde, puțin jenat. De ceva vreme n-au mai fost români prin preajmă care să-i spună așa. 

Au contribuit Paolo Riva și Michael Bird

Realizarea acestui articol a fost susținută printr-un grant IJ4EU. Face parte din proiectul Organic on the Rise, pe care-l găsiți aici

4 februarie 2022, Publicat in Lumea noastră /

text de

  • Vlad OdobescuVlad Odobescu

    Reporter. Căutător prin lumi mărunte. Hușean. Mai multe despre Vlad, aici. Îl găsiți la vlad@scena9.ro.

fotografii de

  • Diego RavierDiego Ravier

    Este fotojurnalist freelancer, povestitor multimedia și educator dedicat documentării poveștilor sociale.

ilustrații de

  • Andrei CotrutAndrei Cotrut

    Ilustrator, animator și artist de benzi desenate, pe care le găsești dacă o să cauți după pseudonimul Krank. Este din orașul îngerilor – Constanța.


Audio

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK