Actual

După 15 ani: Un volum legendar al generației 2000

de Mihai Iovănel

Ecografitti, primul și singurul volum de până acum al Ruxandrei Novac, s-a reeditat după 15 ani (este ediția a treia sau a patra, depinde cum numărăm ediția a doua, care a ieșit în două tiraje în 2005 și 2006).

Așa că l-am recitit după 15 ani.

Era un volum legendar al generației mele – generația 2000.

Cristian Tudor Popescu, care era pe atunci cel mai important (și probabil mai puternic) jurnalist, a scris o recenzie numită Lolitele înțepate (se mai referea,, pe lângă Ecograffiti, la un volum de Domnica Drumea). Citez din acel text pentru că sintetizează foarte bine percepția din epocă:

„Prin poezia lor, și dincolo de ea, ele definesc o generație: cea a Lolitelor înțepate, fete care trec direct de la legănatul păpușilor în brațe la legănatul copiilor avortați în brațele înțepate în vene. Fete cu vaginul uscat, care n-au apucat să devină cu adevărat femei și poate nu vor fi niciodată. Contraceptivul și prezervativul sunt stâlpii moi ai altarului dragostei, vodca și nicotina, aghiasma și tămâia ei.”

Poate fi reconstituit din aceste rânduri cam patetice șocul cuiva care în 2003-2004 dă peste volumul Ruxandrei Novac. Nu e vorba doar de schimbarea poeticii; la urma urmei, aceasta – un neoexpresionism mult mai dark și mai dur pe fond decât neoexpresionismul livresc care se păpa în epocă: Dan Coman, Teodor Dună, Claudiu Komartin și ceilalți urmași ai lui Ion Mureșan și Ioan Es. Pop – poate fi dedusă din volumele publicate în anii ’80-’90 de Mariana Marin și Angela Marinescu. Nu e vorba, deci, atât de schimbarea poeticii, cât de schimbarea structurii sociale a celor care scriau poezie.

Optzeciștii, de bine, de rău, deși trăseseră mâța de coadă înainte de ’90 (care cu naveta, care cu munca de jos, care cu mici aranjamente acomodante), după căderea comunismului intraseră în universități și pe la ziare. Dintre poeții nouăzeciști merită să se vorbească cu adevărat doar despre trei – Cristian Popescu, Ioan Es. Pop, Daniel Bănulescu –, dintre care, după moartea lui Popescu în 1995, au rămas doar doi.

Ajungem așadar la generația 2000. Generația 2000 a apărut sub auspiciile guvernării PSD din 2000-2004. Desigur, anarhismul lui Ianuș datora câte ceva instabilității sociale și inflației din perioada Convenției Democrate. Dar, fundamental, a fost nevoie de imaginea de partid-bloc, corporatistă a guvernului Năstase, de distanța lui aulică față de ideea de stângă socială, dar și de obsesia (moștenită de la comunism) de a controla media și fiecare cuvințel scris sau rostit, pentru ca generația unor poeți ca Marius Ianuș, Elena Vlădăreanu, Dan Sociu, Ruxandra Novac ș.a. să iasă la lumină și să facă masă critică.

Sigur, cuvintele „să iasă la lumină” trebuie citite cu toată ironia posibilă. Condiția multora dintre douămiiști era la liziera sărăciei, iar promisiunile, vorba lui Pacha Man, „au fost multe/ dar majoritatea nu s-au realizat”. Doar că, să fim serioși, nici promisiunile nu erau prea multe. Ca absolvent de Litere, puteai spera să intri în învățământul liceal, ca mulți dintre colegii mei, pe un salariu care nu-ți ajungea nici dacă nu plăteai chirie, să intri la un ziar, ca Elena Vlădăreanu, Marius Ianuș, Răzvan Țupa sau Costi Rogozanu, unde malaxorul te malaxa de dimineața până seara, să trăiești din traduceri și burse aleatorii, ca Dan Sociu, sau să fii șomer. Ultima promisiune era cea mai serioasă.

Distracții? Filme și muzică low-fi piratate și share-uite în rețelele locale din căminele studențești. Cărțile de prin anticariate. Bere în spelunca Argentin. Un poem al Ruxandrei Novac vorbește de LSD („abțibilduri lisergice”), dar cine avea bani de așa ceva? Era a bridge too far, așa cum cu o generație înainte fuseseră blugii pentru tânărul Mircea Cărtărescu. Doar că acum optzeciștii, unii dintre ei profesorii noștri, erau (văzuți ca) niște burghezi împliniți, plesnind de atâta canonicitate. Nu-i de mirare că Ianuș a reluat lecția poeziei Beat (sursa majoră a optzeciștilor) pentru a le arăta cum se face. Și Ruxandra Novac are ceva despre asta:

„Sinele meu trist croșetează un pulovăr din părul lung al sinelui anilor șaizeci”.

Apropo tot de Cărtărescu, de comparat levitațiile postmoderne din proza lui (Orbitor) cu  versurile din Ecograffiti:

„la sfârșit vei găsi o foarfecă și un lift și vei

zbura cu el mai sus decât dumitru prunariu”.

La urma urmei, era epoca Matrix-ului, când Neo și Trinity făceau un balet pe cât de imposibil, pe atât de ironic în raport cu posibilitățile pe care le aveai într-o periferie ca România. Voiai să zbori? Dă-te cu liftul, fetițo, ca Dumitru Prunariu.

Nu-ți rămânea de cât să te consolezi cu anarhia vândută pe prețul unui bilet de cinema în Fight Club. Să visezi că o să faci explozibil din săpun și o să arunci totul în aer:

„vreau pornografie și igienă

în mijlocul unui deșert nuclear”.

Și să visezi bani:

„Și vreau bani și abțibilduri lisergice

Vreau o benzinărie în câmp sau un bar de contrabandiști.

Vreau să moară cvt și gc și db

la fel de mult cum voiam cândva casetofon.

Vreau de fapt bani.

Și vreau bani. Și vreau bani”.

Și, între timp, să stai cu chirie:

„oh, dacă am cunoaște

toate odăile ascunse ale orașului

cele pentru care nu se plătește întreținere

odăile de cinci sute de mii pe lună care își deschid ochii însângerați când toată lumea adoarme

acolo sunt execuții lente

și râsete aspre dar zâmbete nu zâmbete nu”

Și să nu mai crezi în nimic, așa cum o spune cel mai memorabil vers din Ecograffiti:

„mașinile salvării sunt pline cu oameni salvați”.

Dar, din fericire, au trecut de atunci 15 ani.


Ruxandra Novac, Ecograffiti, Editura Tracus Arte, 2018

Fotografie principală (CC-0) via PXHere

X Revista Scena9