Carte / Sclavie

„Istoria sclaviei e istoria Americii”. Interviu cu Colson Whitehead

de Ioana Pelehatăi

Publicat pe 19 decembrie 2017

Miercuri, pe 20 decembrie de la ora 19.00, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu se lansează una dintre cele mai importante cărți ale anului: „Ruta subterană” („The Underground Railroad”, recent publicată la Humanitas Fiction, în traducerea Justinei Bandol). Cartea e o istorie magic-realistă a unei tinere sclave și a sclavagismului întreg în SUA, scrisă ca un thriller steampunk, punctat de momente aproape poetice. Ca să te pregătesc de lansare, i-am luat un interviu pe mail autorului, laureat cu Premiul Pulitzer pentru cel mai bun roman în 2017.


Pentru CV-ul lui Colson Whitehead și laurii de care s-a acoperit pentru Ruta subterană, cel mai recent roman al său, ar fi nevoie de un articol separat. Să ne limităm la următoarele: cartea a fost cea mai bine vândută pe Amazon și The New York Times Book Review a numit-o cartea anului. E cartea preferată a lui Oprah din 2017, iar autorului i-a atras comparații cu Hugo, Toni Morrison, James Baldwin și Ralph Ellison.

Whitehead e autorul anului ales de USA Today. E absolvent de Harvard, a debutat ca jurnalist la Village Voice și contribuie frecvent la First Words, rubrica despre limbaj din New York Times. A publicat eseuri și proză în NYT, New Yorker, Granta ș.a. A predat la Princeton, Vassar, Columbia și NYU. A publicat cinci romane și două volume de nonficțiune înainte de Ruta subterană. (Dintre care, dac-ar fi să recomand ceva, aș merge pe The Noble Hustle: A Gambler’s Memoir, pentru care autorul a primit 10.000 de dolari ca să joace poker profesionist.)

Când s-a apucat de citit în copilărie, îi plăceau Stephen King, John Updike și benzile desenate cu supereroi de la Marvel. Așa a și ajuns să scrie, pentru că voia să facă comics-uri. Peste ani, Updike l-a numit într-o recenzie din New Yorker „un tânăr scriitor de culoare care merită urmărit”. Whitehead a răspuns c-ar fi auzit și el de John Updike, „un scriitor alb mai bătrân, în ascensiune”. Astăzi citește Mohsin Hamid, Helen Macdonald, Chinua Achebe și Elena Ferrante. Când scrie, își tot mută biroul, ca să-și găsească „mojo-ul”, să pice lumina altfel pe laptop, să nu mai stea în același loc al casei ca la precedentul roman. Dar e mândru să-mi spună că nu și-a mai mutat biroul de ceva vreme. Între romane se reîncarcă. Acum „am scris o treime dintr-o carte nouă. Sau poate două cincimi? Oricum, mi-ar plăcea s-o termin până vara viitoare.” Scrie repede și se bucură că scrie din nou.

Ruta subterană, însă, rupe biografia și bibliografia lui Whitehead. E o carte ca niciuna dintre cele pe care le-a scris până acum, deși a început la fel ca celelalte, spune autorul. Era în starea lui de spirit permanent sumbră, în care se află tot timpul când scrie o carte. De șase luni scria la un roman despre economia digitală, ceva hipsteresc, după propriile spuse. Când, brusc, fantoma unei idei vechi de 15 ani a început să-l bântuie. „Mi-a venit ideea în 2000, m-am dedicat scrisului ei în primăvara lui 2004 și am scris cartea între Ziua Recunoștinței 2014 și Ziua Recunoștinței 2015, dacă vrei o contabilitate exactă. În 2000, n-am crezut c-o să-mi iasă ideea – nici în ce privește tehnica, nici în ce privește propria mea maturitate – așa că am așteptat până am avut abilitățile necesare. M-am gândit că dacă scriu mai multe cărți o să devin un scriitor mai bun și că dacă sunt mai bătrân o să pot trata subiectul cu seriozitatea pe care o merită.”

Cartea e periplul Corei, o tânără sclavă de pe o plantație de bumbac din Sud, care fuge de bătăi, ostracizare și chinuri și speră să ajungă în Nord. La fel ca ea, și mama ei fugise – Cora vrea să creadă că există libertate pentru afroamericani în America, așa că pleacă în căutarea unei țări care se va dovedi că (încă) nu există. Trece dintr-un stat în altul printr-o rețea de căi ferate subterane, care nu a existat în realitate, deși există în vocabularul american ca atare, când se vorbește de eliberarea sclavilor. Rețeaua reală din epocă a fost formată din foști sclavi fugiți în Nord și din albi, dintre care unii și-au riscat viața ca să-i ajute. Apar și în roman astfel de personaje, la fel cum apar tot felul de măsuri de „integrare” și „emancipare” a sclavilor care au fost implementate de-a lungul secolelor în SUA.

Romanul e linear și îi lipsește umorul care l-a consacrat pe Whitehead. „Cartea asta are cel mai mic număr de glume-per-pagină din tot ce-am scris”. Însă acum Ruta subterană e într-atât de premiată, încât poți să presupui că va fi cartea cu care-l vor descoperi mulți cititori. Ce să citească după ce termină romanul ăsta, având în vedere că celelalte romane ale sale tratează cu totul altfel de subiecte? Whitehead a mai scris despre un oraș făcut numai din lifturi, un timbru cu un om care a construit o cale ferată, un consultant de nomenclatură trimis să schimbe numele unui orășel etc. „Niciodată nu știu care dintre cărțile mele o să atragă cititorul, deci aș zice că, dacă sună interesant din textele de pe coperta patru, ia-o.”

Cartea asta, prima tradusă în limba română, e dură și plină de dureri. Cora e bătută, violată și biciuită. Se ascunde într-un pod luni de zile, ca să-și salveze viața – pentru că pe capul ei s-a pus o recompensă și e căutată de cel mai temut recuperator de sclavi al Americii. Un sclav nesupus e măcelărit de viu și prăjit în ulei. Spânzurările sunt cele mai light momente de cruzime împotriva afroamericanilor din roman. Îl întreb pe Whitehead dacă nu i-a fost greu să scrie atâta teroare îndreptată împotriva propriilor strămoși. „Cu scrisul a fost ok – munca e muncă. Partea grea a fost documentarea, când mi-am dat seama ce va trebui să descriu, ca să fie realist și să reflecte corect experiența sclaviei. Ce trebuie să i se-ntâmple Corei, ce trebuie să li se întâmple personajelor secundare – toată violența aia.”

Cora nu e bazată pe un personaj istoric anume, însă un episod important din roman e un omagiu adus lui Harriet Jacobs, autoarea volumului de memorii Incidents in the Life of a Slave Girl (1861) – povestea ei de sclavă care a fugit de la stăpân cu copii cu tot, adresată femeilor albe din Nord care nu înțelegeau cu adevărat cât de rea poate fi sclavia. „[Harriet Jacobs] scrie despre dilema sclavei. Când o fată sclavă devine femeie sclavă, se supune de-acum dorințelor sexuale ale stăpânului (dacă nu se supunea deja). Așteptarea e că o să scoată din ea bebeluși pe bandă rulantă, pentru că mai mulți bebeluși înseamnă mai mulți sclavi.” Așa a ajuns Whitehead să decidă că protagonistul romanului va fi o tânără și nu un bărbat, cum intenționase inițial. (A avut, ca variante de lucru, „un sclav evadat, un soț care-și caută soția vândută sau un părinte care-și caută copilul.”) 

„Trupuri furate care muncesc pământ furat. Era un motor care nu se oprea, boilerul lui înfometat era hrănit cu sânge.”

E unul dintre pasajele mele preferate din roman, iar autorul spune că intenția sa din spatele lui e să sugereze legătura dintre rasism și capitalism/clasism. „America a devenit o putere la nivel global din cauza economiei bazate pe sclavi, nu poți să le separi. Istoria sclaviei e istoria Americii”, spune Whitehead. Formularea îmi amintește de Ta-Nehisi Coates, poate cel mai cunoscut jurnalist și publicist de culoare, o comparație pe care-am văzut-o și la John Freeman. Coates scrie despre a fi afroamerican astăzi, în ceea ce mulți conservatori au numit „o Americă post-rasială”, pentru că a avut primul președinte de culoare. Asta ar fi rezolvat toate problemele cu rasismul în State, chipurile. Valul de crime nejustificate comise de polițiști împotriva afroamericanilor îi contrazic, scrie Coates. Iar Whitehead zice că „numai un alb ar fi putut să spună c-am trăit vreodată într-o «societate post-rasială» și numai un idiot ar spune așa ceva acum!”

„Cora nu știa ce înseamnă optimist. Le-a întrebat în seara aceea pe celelalte fete dacă știu cuvântul. Niciuna nu-l mai auzise vreodată. S-a hotărât că înseamnă a încerca.”

E de departe pasajul meu preferat din roman, pentru că e despre speranță în ciuda terorii și a durerii. „Dacă n-ai speranța că există un loc în care să te poți refugia, nu fugi. Deci romanul există doar datorită speranței.” Pentru că în pasajul de mai sus e în primul rând vorba despre cuvinte și sensurile lor, mă întreb și îl întreb pe Whitehead ce părere are despre ce se pierde la traducere. Drepturile de traducere pentru Ruta subterană s-au vândut în peste 40 de țări, printre care și România – o țară complet diferită, la prima vedere. Est-europeană, majoritar albă și ortodoxă. Cum o fi pentru autor să știe că cititorii îl descoperă prin cartea asta, la celălalt capăt al lumii? „Nu m-am gândit cât de mult o să călătorească această carte în timp ce-o scriam, dar dinamica asupritor – asupriți, dominanți – dominați, stă în centrul istoriei umane, deci romanul poate fi interpretat în varii țări prin experiențele istorice locale.”

E exact motivul pentru care scriu mai sus că România e diferită complet de SUA doar la prima vedere. Avem nu doar sclavie contemporană, ci și o istorie de 500 de ani cu sclavia romilor, care provoacă în continuare valuri de rasism și e complet absentă din manualele de istorie. „Nici la noi nu se predă istoria Americii ca lumea – în general sărim peste sclavagism – dar din școală trebuie să înceapă. Poate că într-o zi o să reușim să ne confruntăm cu istoriile noastre, fiecare, și o să predăm adevărul, cu onestitate.”

Foto: Vimeo

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK