Bogdan Răileanu lucrează în publicitate și, în timpul liber, scrie. Anul trecut, a publicat prima lui carte, „Tot spațiul dintre gândurile mele”, un volum de proză scurtă primit excelent de critică și public. Pe 3 aprilie, la librăria Humanitas Cișmigiu, va citi în premieră fragmente din noua lui carte, un roman bântuit, într-un fel tăios și poetic, de figura unui mafiot din București. „Dinții ascuțiți ai binelui” apare în mai, la Humanitas. Până atunci, Bogdan ne-a trimis un text pe care l-a scris aseară în minte, pe drumul de la job acasă, rostogolind prin zăpadă ideea asta de timp liber și ideea aia de viață.

E ora șase seara. Dacă plec acum, o să câștig o oră. Timp liber. O oră în care pot să mă plimb și să nu mă gândesc la nimic. O oră până pleacă bona. Un tip cu ochelari și tatuaje pe antebrațe îmi explică de zor cum plănuiește să organizeze o prezentare care probabil va avea peste o sută de pagini. O sută de pagini, mă minunez în timp ce privesc ecranul computerului pe care se schimbă imagini, texte, logo-uri și concepte. La lucrarea de licență ar fi trebuit să scriu vreo șaptezeci de pagini. La vremea aia, mi se părea un număr pe care nu l-aș fi putut atinge niciodată. Lucrarea de licență ar fi trebuit să fie prima mea carte cu început și sfârșit. O poveste despre un gen jurnalistic de radio. N-am mai făcut-o. N-am mai avut energie. Uite că acum fac prezentări de peste o sută de pagini în maxim zece zile și e ora șase seara și mă uit în ecranul unui computer gândindu-mă cum aș putea să dispar. Dacă plec acum, am timp să trec pe la o patiserie și apoi pe la băcănie de unde trebuie să cumpăr un pui de curte și poate niște sărățele. Fac niște sărățele demențiale ăștia de la băcănie. Înainte, în magazinul ăsta fusese un magazin de țoale de firmă. N-am intrat niciodată.

Afară ninge mărunt. E o fleoșcăială amestecată cu ghețuș. E trecut de jumătatea lui martie și afară ninge și mâine se anunță încă douăzeci de centimetri de zăpadă. Dau mâna cu administratorul agenției de publicitate în care lucrez de câteva luni și ies pe stradă. Caut în buzunar iPod-ul. E un iPod cu touchscreen care nu îmi place, dar nu se mai fabrică Nano. Îmi plăcea rotița aia. Scot iPod-ul și mă uit în el. Nu am mai pus un album nou pe el de vreun an de zile. Nu am mai avut timp. Cel mai tare mă enervez în legătură cu iPod-ul când rămâne pornit în buzunar și, când vreau să îl folosesc din nou, nu mai are baterie. Mă enervez că nu mai am timp să stau după el să se încarce. Dar azi e încărcat, e ok tipul. Mă uit în listă și trec cu degetul peste Arcade Fire, David Bowie, Lana del Rey, Radiohead, trec și de Jesca Hoop, The Kills, Kendrick Lamar, ar merge niște Kendrick Lamar, dar e cam alunecos pe jos, Lamar nu e muzică de ghețuș și ajung la un album pe care îl mai ascultasem acum vreo trei ani înainte să se nască Petru, fiul meu, un album de Jeff Bridges, Sleeping Tapes. Pe atunci aveam mult timp liber, voiam chiar să înregistrez o serie de povești despre ce mi se întâmplă mie și să i le pun lui Petru să le asculte după ce se naște. Îl pornesc pe Jeff Bridges și începe să-mi toarne o miere care îmi unge cutia craniană pe interior cu vocea lui târșâită, plină de inflexiuni și uimiri de om trecut prin viețile personajelor pe care le-a jucat.

Trec pe lângă oameni care la ora aia par mai disperați ca mine să ajungă acasă sau undeva. Eu doar mă plimb. Am timp liber și mă plimb. Mă joc cu zăpada înghețată de pe jos cu bocancul în timp ce aștept să se facă culoarea verde la semafor și privesc în gol, sunt cu Jeff Bridges care îmi explică în timpul meu liber cum stă treaba cu everything implies everything. Se face verde, trec. Lumea circulă cu altă viteză decât timpul meu liber. În față, pe Calea Victoriei, e o clădire din care acum o vreme au început să cadă bucăți din fațadă. E un avertisment scris pe clădire să circulăm prin stânga și trec uitându-mă în sus la peretele din care lipsesc câteva plăci de marmură. Ar fi aiurea să îmi cadă în cap una chiar acum când sunt atât de relaxat de vocea lui Jeff. Oare or fi rănit pe cineva bucățile alea care s-au desprins? Ce ironie să mor chiar acum, să nu apuc să risc nimic în viața asta, să nu apuc lansarea romanului meu de care trag de atâta timp să îl termin și acum că l-am terminat, să dau colțul.

Ajung în patiserie și îmi comand cu o singură cască în ureche un cremșnit, două bucăți de pandișpan și două plăcinte cu brânză dulce și stafide la pachet. Mă uit și la sărățele, dar cred că o să iau de la băcănie, sunt mult mai bune, mai grele, mai pline de brânză. O întreb pe vânzătoare dacă prăjitura cu nucă și gem de prune este bună și îmi spune că ei nu-i place. Oare e sinceră sau vrea să îi scadă vânzările patroanei? Plătesc și ies. Ajung la gura de metrou de la Victoriei. E ca o venă secționată din care curg șiroaie de oameni tăcuți, serioși, grăbiți cu gândurile în alte locuri. Mă întâlnesc cu un prieten care mă oprește practic ca pe un orb, eu care credeam că sunt atent la ce se întâmplă în jurul meu. Ne strângem mâinile. Vorbim puțin. El a renunțat la meseria din publicitate? Parcă da. A făcut și două scurtmetraje. Îl întreb dacă mai filmează ceva. Zice că așteaptă să vadă dacă îi ia vreun festival filmul și pe urmă. Da, și-a dat demisia, îmi aduc aminte. Are timp liber, deci. De fapt, nu mai e așa, acum nu mai este despre timp liber. Acum ocupația lui a devenit el însuși. Și asta nu e o chestie simplă.

Ne despărțim, pentru că Jeff Bridges a ajuns la partea în care începe să mormăie pe album și vreau să îl aud cum explică chestia asta. Pare că abia s-a trezit din somn și spune că mormăie, de fapt nu e mormăit, e humming, mormăie fredonând o melodie și se aud copii pe fundal, apoi îi dă bună dimineața soției sale și o pune să mormăie și pe ea în timp ce eu cobor pe scara rulantă, iar scara rulantă este plină de oameni care coboară sub pământ. Se simte greutatea oamenilor pe care o trag treptele după ele. Treapta de fier pe care stau are un joc instabil și iarăși mă văd cum mor sfârtecat la metrou. Am auzit de cazuri în care oamenii au fost făcuți carne tocată de scări rulante ca asta pe care stau acum.

Jeff Bridges Sleeping Tapes - HUMMMMMM

Mă gândesc iar la timpul meu liber, la cum au evoluat libertățile mele, momentele mele de intimitate, de la plictiseală și contemplare la aproape nimic. Totul este porționat pe felii egale, prezentări, întâlniri, job și copil. Citisem undeva că, după ce apare copilul în viața ta, omul mai poate face maxim două lucruri pe lângă a avea grijă de copil și familie: job și încă ceva mic, sport de obicei. Adevărul e că nu poți să faci două lucruri. Adevărul e că e timp doar de copil și job. Timpul care îmi rămâne rest e timpul liber, jumătăți de sâmbete și duminici când citesc vreo carte sau apuc să scriu două-trei pagini. Nu mai vorbesc de prieteni și gătit, nu mai vorbesc de pierdut timpul prin librării. M-am dus într-o dimineață la poștă să ridic un colet. Era singura dimineață din săptămână în care puteam să fac treaba asta. Am plecat devreme și am ajuns în fața poștei la nouă jumătate, dar poșta se deschidea la ora zece. Ora zece, program de prenatal, cum i-a spus o femeie poștașului care a ieșit la un moment dat pe ușă. A trebuit să aștept, să iau din potențialul timp liber, al uitatului pe pereți și să rămân până se deschide.

Ajung la peron. E lume multă. Ce binecuvântare să fii Jeff Bridges, mă gândesc, să ai vocea asta și relaxarea asta în sistem, timp liber în sistem. Nu se grăbește nicio secundă nicăieri, nu e vreo îmbulzeală în jurul lui. Are propria lui linie de metrou pe care merge pe jos de la o stație la alta. Face cu viața lui ce trebuie să facă orice om cu viața lui, să îi dea timp. Și atunci, așteptând cu Jeff Bridges în urechi să vină metroul, îmi aduc aminte de un scurt interviu cu scriitorul Radu Aldulescu în care vorbește despre scriitorii de meserie, scriitorii care trăiesc din scris, deși nu se poate spune că e chiar trai ce au ei. Îl văd în fața ochilor pe Radu Aldulescu stând la această masă cu mâinile pe masă încrucișate. Poartă o bluză roșie și pe piept scrie REVOLUTIONARY cu alb. Vorbește despre următorul său roman pentru care face crowdfunding la o editură anonimă. Editurile mari nu fac crowdfunding. Acolo e tot despre așteptare. Ca la poștă. Au și editurile mari timpul lor liber. Aldulescu vorbește despre viața lui de scriitor și despre iluzia de a scrie chiar și fără a fi plătit, pentru că nu i-a plăcut niciodată să fie scriitor de timpul liber. Adică să aibe un job din care să trăiască omenește și scrisul să îl păstreze ca pe o activitate pentru timpul liber. Și expresia asta începe să se repete în capul meu cu ecou. Scriitor de timpul liber, scriitor de timpul liber.

Interviul cu Radu Aldulescu

Mă urc în metrou. E full. Mă țin de o bară, dar în realitate mă țin cu mâna de brațul sigur al lui Jeff Bridges și repet în continuare scriitor de timpul liber, scriitor de timpul liber. Ce meschin! Ăsta sunt eu, frate. Un scriitor care nu își permite propriul său timp, ci doar timpul care îi rămâne pe la colțuri. Ba nu, debutul anului, îmi spun. A scris Marius Chivu în Dilema veche despre volumul meu de povestiri cu litere de-o șchioapă: debutul anului. Scriitor de timpul liber revine cu vocea lui Jef Bridges, hârșâită. Timp liber egal mărunțiș. Și am fost nominalizat la premiul pentru Debut de un club de lectură de la Cluj și de Observator Cultural. Trebuie să continui cu scrisul. Asta mi-am dorit mereu, nu? O mai fi cineva în metroul ăsta la ora asta care a fost debutul anului? Posibil.

Mă uit la unghiile unor fete care își țin telefoanele mobile la piept, pierdute pe gânduri în timpul ăsta liber dintre stațiile de metrou. Sunt trei fete, stau ca niște madone cu telefoanele la piept și unghiile lor nu sunt unghiile lor, unghiile pe care le văd eu sunt aplicate peste unghiile lor adevărate și realizez că scrisul meu se întâmplă în răstimpurile astea cât ele probabil își aplică niște unghii noi sau merg la cosmetică. E același lucru. Scriitor de timpul liber. Povestirile mele sunt un maldăr de unghii false, vopsite cu ojă în diverse cabinete de cosmetică. Dar nu pot să renunț la jobul din publicitate, depind atâtea de jobul pe care îl am. Mă gândesc la Petru. Mă înmoi. Ies afară de la metrou. Sunt moale ca zăpada asta topită. Mi-e dor de Petru. Sau poate mi-e dor de mine. Scriitor de timpul liber nostalgic după timpul în care nu eram nimic. Nu cred că sunt doar eu în situația asta. Diferența dintre mine și Aldulescu e uriașă, dar nu cred că aș reuși să îl depășesc în amplitudine dacă aș avea tot timpul din lume. Jeff Bridges intră în partea în care face niște afirmații as a way to put you in a good mood before you go to bed.

Jeff Bridges Sleeping Tapes - FEELING GOOD

Trec pe lângă bancomatul cu care mă întâlnesc mai des decât mă întâlnesc cu prietenii mei, Jeff îmi spune că I am a positive addition to this world și că I have strong hands. Trec de semafor și aud că I worth all the good things that happened in my life și că I order well at restaurants. Sleeping tapes e despre încredere și îmi dă încredere. Da, sunt scriitor de timp liber, ce pula mea. Nu mă pot opri din asta. La băcănie e coadă. Clădirea are niște geamuri la nivelul picioarelor și văd multe picioare înăuntru. Sper să mai prind pui de curte. Intru cu Jeff după mine. Aici era un magazin de haine acum vreo 10-15 ani. Nu am intrat niciodată în el și mă întreb dacă în locul fleicilor de carne și al vitrinei cu mezeluri erau haine sau pantofi. Oare ce-o să fie aici peste încă zece ani? Nu au pui de curte. Asta e, iau niște cârnați de mangaliță, scumpi, dar sănătoși. Oare de ce nu cresc oamenii mai mulți porci mangalița dacă tot sunt așa de buni pentru sănătate?

Merg spre casă. Jeff Bridges îmi spune că, dacă nu m-a luat somnul încă, poate ar trebui să mai ascult o dată Sleeping Tapes și poate o să înțeleg altceva și dacă vreau ceva care să mă facă să dorm mai bine ar trebui să intru pe nokidhungry.org și să văd cum pot să ajut pentru că copiii sunt viitorul și ar trebui să avem grijă de viitorul nostru. Apoi rămân în loop ultimele lui vorbe, we’re all in this together, we’re all in this together, we’re all in this together. Scriitor de timpul liber, merg spre casă. Sper să îmi fac timp să scriu toate lucrurile astea la care mă gândesc.