Dragostea dintre poetul și actorul avangardist Antonin Artaud și actrița Génica Athanasiou nu a fost una simplă. Corespondență care se întinde pe două decenii stă ca mărturie a acestei realități. Expresii ale unei pasiuni explozive, scrisoriile împrumută, în decursul a două decenii, mai multe măști – obsesie, recunoștință, mânie, renunțare. Dar chiar și cu transformările și umbrele ei, dragostea celor doi rămâne o constantă, la fel și nevoia lui Artaud de a fi înțeles de cea care i-a fost și parteneră și muză.
Volumul Scrisori către Génica Athanasiou, publicat la editura Nemira în traducerea Irinei Cerchia, reunește această corespondență, alături de desene realizate de artist, și invită cititorii să-i descopere pe amândoi.
Antonin Artaud s-a născut în Marsilia, în anul 1896. A fost un reprezentant important al avangardei și este și azi una dintre figurile fundamentale ale gândirii teatrale din secolul al XX-lea. Poet, dramaturg, actor (a jucat printre aletele în Patimile Ioanei d’Arc) regizor sau teoretician, prin scrierile sale a revoluționat modul în care poate fi înțeleasă arta. Printre operele sale se numără: Ombilicul limburilor, Cântarul-de-Nervi, Van Gogh, sinucisul societății, Pentru a pune capăt odată judecății lui Dumnezeu și eseul Teatrul cruzimii, concept pe care avea să-l dezvolte mai târziu în Teatrul și dublul său. Începând cu anul 1937, a fost internat în mai multe spitale psihiatrice și s-a stins din viață în 1948, la ospiciul Ivry-sur-Seine.
Génica Athanasiou, pe numele adevărat Eugenia Tănase, s-a născut în București, în anul 1897. În 1919, a plecat la Paris ca să studieze actoria, iar din 1920 a devenit membră a trupei Atelier, înființată de actorul, regizorul și managerul de teatru Charles Dullin. A avut o carieră prolifică atât în teatru, cât și în film. Printre cele mai importante apariții ale Génicăi se numără rolul din Antigona, după un scenariu de Jean Cocteau, cel din La Coquille et le Clergyman, considerat primul film suprarealist din istoria cinematografică, după un scenariu de Antonin Artaud sau rolurile principale din Maldonne și Gardiens de phare, regizate de Jean Grémillon. A pozat pentru Man Ray și alți artiști ai vremii. S-a stins din viață în anul 1966, la Lagny-Sur-Marne.
Citește mai jos un fragment din volumul Scrisori către Génica Athanasiou.
Marsilia, 3 august 1922
Iubito, mi-a venit o idee legată de dansurile tale. Un spectacol de balet în care tu ai fi subiectul principal și care ar reprezenta lupta sau apoteoza, triumful Elementelor abstracte. Asta fiindcă ești una dintre puținele artiste care ar putea exprima abstractul. Dansul Apei, al Focului, al Dorinței, al Febrei, al Voluptății, al bărbatului, al Vieții, al Morții, al Disperării, al Regretului, plus combinațiile umane dintre aceste elemente. Îți trimit schița unui costum inspirat de Foc. Este confecționat din fâșii de stofă în formă de flăcări, separate printr-un cerc negru, undeva mai jos de talie. Aceste fâșii sunt prinse de brațe, de încheieturile mâinii, urcă în jurul gâtului, izvorăsc din cap, cusute de alte fâșii mai subțiri, care să reprezinte ramificațiile focului, și, în timp ce dansezi, toate flutură, plesnesc, lucesc, scânteiază. Nu știu însă dacă o să-ți placă culorile. O să-ți trimit în curând și o poezie pe care am scris-o și în care am încercat să găsesc cuvintele pe care le-ar putea rosti Sfântul Francisc de Assisi. Mă simt foarte mistic în acest moment. Creierul meu e plin de idei legate de piese de teatru, de decoruri, de poezii, de costume. Nu am imagini exterioare prin care să ți le descriu, ci doar unele interioare. Am primit cele două cărți poștale de la tine. Ai un noroc uimitor, fiindcă dispui de imagini prin care să descrii tot ce-ți dorești, să nu-ți fie teamă că nu poți să exprimi esențialul, să nu te îndoiești de tine, mai întâi exprimă orice, iar când vei fi făcut acest lucru în mod inconștient, o să-ți dai seama că ai făcut-o cu adevărat. O să-ți trimit și câteva schițe de costume pe care le-am desenat pentru Le Comte Alarcos. Ah, ce-aș vrea să joc rolul unor tineri, să apar cu propriul chip. O să scriu o piesă pentru noi doi. Spune-mi ce mai faci. Mai suferi din cauza nasului. (Cuvântul ăsta îmi pare ridicol, parcă ar fi o glumă. Nu-l lua în seamă.) Scrie-mi. Ai primit scrisorile trimise pe strada Racine. Te iubesc. Ai încredere în mine.
Pe curând,
Antonin Artaud
Nicio veste de la Dullin, o fi de bine?
Îți sărut mâinile.
Cavalaire, 11 august 1922
Draga mea Génica, o să poți să-mi scrii o vreme la următoarea adresă:
Hôtel des Bains
Cavalaire, (Var).
Azi-noapte mi-ai apărut într-un vis minunat, erai foarte blândă, cum ești tu de obicei, și mă ajutai să trec peste situația ușor stânjenitoare în care mă aflam, dar visul, în sine, era extrem de plăcut. Mă gândisem mai cu seamă la tine în timp ce adormeam și înainte de asta. La douăzeci de metri de mine e marea. Mă aflu pe o mică plajă destul de răcoroasă. Dar regiunea asta e banală – o vegetație rugoasă și uscată, iar marea, fără imensitatea obișnuită. Cu toate astea, e plăcut. Poate că o să-mi fie mai bine. Vezi, îți spun numai lucruri cât se poate de banale, care nu prezintă niciun interes. Îmi simt creierul foarte leneș. Călătoriile, chiar și cele scurte, mă tulbură, de parcă aș fi blestemat. Și apoi, am oroare de Sud. Ah, să mă văd cu tine pe malul unuia dintre splendidele lacuri elvețiene sau poate chiar în Pirinei. După vizita la Bagneres-de-Bigorre, am rămas cu o senzație de măreție și de limpezime și cu amintirea destul de plăcută a locului. Îți împărtășesc toate gândurile mele neînsemnate. Nu am decât gânduri neînsemnate și un suflet la fel de neînsemnat. Altă dată, poate o să fiu mai interesant. Dar să știi că nu eu sunt cel din scrisoare, ci doar o parte din mine. Mintea noastră e făcută să-și petreacă întreaga viață căutându-se pe sine, căutând nu doar cuvintele, ci starea mentală sensibilă sau simțită, care să-i corespundă. Căci ea se dedublează în gândire și, odată ce starea asta începe să existe, cuvintele vin negreșit. Mai dificil e să prinzi starea, s-o menții, s-o prelungești. Iartă-mă, ți-am pus mintea la contribuție, iar tu ai nevoie de odihnă. Dar cu tine, chiar și obosit, aș găsi întruna alte și alte lucruri de spus. Sper să primesc curând un semn de la tine. Am atât de multă nevoie. Îți sărut podul palmei.
Al tău foarte obosit, obosit,
Antonin Artaud
Hôtel des Bains, Cavalaire, VAR.
Cavalaire, 17 august 1922
Nu, Génica, nu, nu-ți port pică. Știu foarte bine ce efort trebuie să fac eu însumi ca să intru în starea de a scrie. Dar sufletul omului nu se găsește în cuvinte. Și apoi, eu am încredere. Din scrisoarea ta, din cărțile tale poștale transpar nu doar sentimente intense, ci mai ales de o calitate atât de rară, că mă fac în cele din urmă să cred că dețin idealul iubirii perfecte, celeste la care visasem. Iar această iubire nu poate fi trăită de două ori. Așa că eu cred în tine. În sufletul tău, în sufletul meu există lucruri care cer să se întâlnească. Și dacă viața o să ne despartă vreodată, sufletele noastre s-ar putea vindeca cu timpul, dar ar rămâne inferioare. Da, tu mă faci să gust niște lucruri pe care foarte puțini oameni au privilegiul să le guste, pe care mulți nu le cunosc. Și dincolo de sufletul rațiunii mele, tu ești sufletul vieții mele, atât de diferită de tine însăți, încât nici nu-ți dai seama cât de diferită poți fi. Așa că rămâi liniștită, taci dacă tăcerea îți face plăcere, ne iubim mai mult atunci când nu ne scriem, fiindcă toate cuvintele sunt o minciună. Când vorbim, ne trădăm sufletul. Ar fi de ajuns să ne privim. Simțim ceva, însă efortul pe care-l facem pentru a exprima acele sentimente e deja o trădare. În dimineața asta, cu puțin timp înainte de a primi scrisoarea ta, m-a cuprins o stare de calm, de certitudine, de duioșie, m-am uitat în sus, pe sub un acoperiș de paie, cu marea în față, și acolo ți-am văzut chipul, în mine și deasupra mea, l-am simțit cu ochii sufletului, iar pentru câteva secunde nici nu s-a mișcat, ți-am admirat expresia gurii, paloarea tenului, ochii, ochii tăi strălucitori, ce treceau ca apa printre frunze proaspete, de aceea am rămas uimit când am văzut în scurta scrisoare de la tine că mă văzuseși iar așa cum mă vedeai de obicei. În general, când încerci să fixezi o imagine, ea dispare, dar tu, tu ai rămas acolo. Într-o seară, pe 14 august, am luat parte la un minunat răsărit de lună, tipic japonez, deasupra mării, înconjurat de pini negri, exact ca în Japonia, o lună mare, tristă și blândă, gălbejită, murdară, cu un aer ușor bolnăvicios, un calm așezat deasupra apelor întunecate și această floare imensă de lumină bolnavă, tomnatică, ce crescuse la suprafață. Vreo cinci zile, mi-am simțit mintea bolnavă, mi-a revenit și nevroza aceea, când îmi fusese răpită expresia sensibilă a conștiinței, nu mai puteam să citesc, să scriu ori să gândesc, nu mai aveam nici gânduri materiale, dacă se poate spune așa, căci pe dinăuntru mă simțeam mult mai profund, însă incapabil de a mă exprima, complet paralizat, acum sufletul meu material s-a întors, dar când te gândești că nebunia te faci să-l pierzi chiar și pe cel spiritual. Complicată problemă. Mă exprim destul de obscur, poate mă înțelegi mai greu. Încă nicio veste de la Dullin. Nici eu nu cred că Atelier o să mai existe. Ce o să se aleagă de mine. Oare o să găsesc măcar ceva de lucru la Paris. O întrebare chinuitoare, căci cum o să ne revedem? În orice caz, știi întotdeauna adresa mea.
Întotdeauna. Cu tine.
Sufletul meu pe buzele tale,
Nanaqui
