Film / Seriale

Serialele vieții noastre

de Scena 9

Publicat pe 1 august 2016

Ne trăim viața într-un serial. Ce facem azi e un episod din ce facem anul ăsta, sezonul 1, sezonul 2 sezonul 3 etc., creștem și îmbătrânim, prietenii și combinațiile noastre sunt din Melrose Place, mergem la medic cu speranța ascunsă c-o să dăm peste Dr. House (sau măcar McDreamy), ne uităm în oglindă cu răsuflarea-n ceafă din Twin Peaks, am vrea să putem ridica o mașină cu mâinile goale (ca Jessica Jones), înțelegem lumea din jur puțin mai bine. Un pic de M*A*S*H, puțin Sopranos, niște Mad Men, am uitat ceva? Oh, wait, sigur am uitat. Am adunat în lista de mai jos câteva seriale care ne-au intrat în creier și n-au mai ieșit de-acolo. Așteptăm să ne trageți de mânecă în cazul în care lipsește favoritul vostru, poate ne mai ascundem de caniculă într-un binge de trei zile și trei nopți. 

M*A*S*H (20th Century Fox, 1972-1983)

Povestea mea cu M*A*S*H e așa: un copil născut în anii ’80 se îndrăgostește de un serial din anii ’70 despre un război din anii ’50 datorită unei melodii din anii ’90. Coreea, Vietnam, Statele Unite, Marea Britanie, România. „Through early morning fog I see (...)”, ochelarii lui Radar, părintele Mulcahy, „Hot Lips” Hoolihan, iapa colonelului, Alan Alda care râde cu ochii, Klinger în rochie, BJ cu barba și mustața de culoarea mierii, personajele care-au murit, au dezertat, au fost lăsate la vatră. Și ultimul episod, ăla lung, în care o ia Hawkeye razna: tot ce-mi amintesc e halucinația lui din autobuzul care-l ducea departe de unitatea 4077. Convins că una dintre țărăncile coreene din autobuz are o găină care nu mai tace dracului odată, vrea să stranguleze pasărea. Pasărea era, de fapt, un bebeluș. Sau era?

Din serialul vieții, mult timp cel mai lung serial din istorie, ale cărui 11 sezoane le-am văzut de cel puțin 2 ori, n-am rămas decât cu bucăți vagi și jumătăți de amintiri. Spui M*A*S*H  și-ncep să aud pavlovian Suicide Is Painless, mă văd la 10-12 ani, într-o casă mare și răcoroasă la marginea orașului, în care eu fac teme și cei mai buni prieteni ai mei sunt niște domni (și-o doamnă) care merg la război și sunt cam de vârsta alor mei și îi văd și seara (că mă lasă, chiar până la 11!) și dimineața, în reluare.

De la serialul ăsta am ajuns să-i văd mai toate filmele lui Altman, precum și o groază de filme cu Alan Alda – de unde, mai încolo, am dat-o-n pasiuni precoce pentru Woody Allen. De la serialul ăsta am ajuns fan Manic Street Preachers (și alte arome de brit pop timpuriu). De la serialul ăsta, cu aluziile lui mai mult sau mai puțin voalate la războiul din Vietnam am găsit hippioțeala și-am învățat ce-i aia o șopârlă.

M*A*S*H m-a învățat multe lucruri despre război. Omul alb o să se ducă până-n capătul lumii ca să facă război (și dup-aia o să pună tot el pansamente de civilizație, că doar e erou). Patriotismul (Frank Burns, Margaret Houlihan) și liberalismul (Hawkeye, BJ, Trapper) pot să stea de vorbă, dar de cele mai multe ori nu se-nțeleg neam. Unii, de-obicei ăia mai vulnerabili și inocenți, sunt carne de tun (Radar). Și războiului îi supraviețuiești râzând.

Ce n-a bănuit M*A*S*H despre război e că, după ce te-ai dus tu peste el, o să vină și el după tine. O să fie după colț, nu în junglă. Și-atunci, în lipsă de vreo altă soluție, încerci să reînveți să râzi.

Genericul „M*A*S*H”, remasterizat.

Viața după M*A*S*H: nu mai consum seriale. Sunt o conservatoare. Caut, probabil, ceva care să împace gravitas-ul și umorul cu care m-au învățat ei, dar nu știu dacă le-am mai găsit puse laolaltă-n pagină. Așa că, mai recent, de exemplu, am împăcat House of Cards (politică & mașinațiuni) cu Catastrophe (viață domestică & râs). (Ioana Pelehatăi)

Daredevil (Netflix, 2015)

S-ar putea să-l știți pe super-avocatul-orb Matt Murdock din vremea în care era jucat de Ben Affleck într-un lungmetraj, deși pare-se că aveți destule motive să fi uitat de experiența aia. Eu n-am avut plăcerea, așa că am dat o șansă seriei create de Netflix după comics-urile Marvel. Daredevil a ajuns să mă țină seri la rând pe o canapea distrusă dintr-un apartament haotic din Oakland, California, și nu-s chiar omul care să se lase doborât ușor de asemenea plăceri. Am rezistat - și încă o fac - chemărilor Game of Thrones. Nu citesc despre, nu merg niciodată pe recomandările prietenilor, ci prefer să o iau pe încercate, să gust câte o jumătate de episod, să văd dacă mă ține.

Ce e fascinant la serialul ăsta? Trebuie musai să încep o listă. Întâi de toate, redă frământările unui super-erou atipic - un tip cam firav care se umple de julituri după fiecare ieșire nocturnă și care nici măcar n-are de la început costum cu pectorali. Motivația e construită cu răbdare, și e alta decât hai-să-facem-să-fie-bine. Murdock are o metodă de lucru, niște prieteni care din când în când se enervează pe el, pe care îi dezamăgește. Cadrele-s măiastre, iar scările de incendiu și turnurile de apă din Hell’s Kitchen - un cartier devenit câmp de bătălie între mafii - compun o atmosferă nocturnă care seamănă cu cea din magicul Gotham al lui Tim Burton. Pe deasupra e presărată ceva viață normală. În plus, creatorul Drew Goddard nu ignoră devenirea băiatului rău, merge mult dincolo de tușele groase; îl face chiar să iubească, fără a-l înmuia cu totul. Am zis că serialul nu e cu Ben Affleck, nu?

Trailer pentru sezonul 2 din „Daredevil”
Și o secvență mișto.

Săptămânile trecute am început să mă uit și la BoJack Horseman (Netflix, 2014 -), despre viața animată și alcoolizată a unui cal care a jucat într-un serial nouăzecist gen Casa Plină. (Vlad Odobescu)

Ally McBeal (20th Century Fox, 1997-2002)

Toaletă unisex, discuții despre sex, fantezii cu sex, sex. Barry White. Bărbați dansând, un nas fluierând. Săli de judecată. Ah, și Portia DeRossi.

Una dintre singurele amintiri pe care le am din serial care să nu fie music-related e cu o broască prelingându-se pe o ușă. În rest, de la cei 12-13 ani, câți aveam când rula serialul pe protv, au ajuns până în prezent aproape doar momentele în care începea muzica. În baie. La bar. Pe stradă, în mijlocul iernii. Lângă pat, cu un bebeluș dansând pe Hooked on a Feeling. Și intro-ul, unul dintre puținele intro-uri de serial căruia nu i-aș fi dat skip.

Din tot ridicolul situațiilor de acolo, din toate poveștile încurcate, geloziile, dorurile și sabotajele, din toate frânturile de imaginație conturate prin efecte speciale îndoielnice, ce am înțeles eu, în prag de adolescență, a fost că, ei bine, da. Cam așa pare să fie viața de adult. Ceea ce mi-am confirmat de fiecare dată când mi-am dorit, ulterior, ca viața mea să aibă soundtrack. Ce înțeleg acum din povestea unei găști de omuleți care își petrec zilele laolaltă, care se îndrăgostesc unii de alții, se consolează unii pe alții, beau împreună, dansează, se ceartă, și care se urăsc și se iubesc în egală măsură? Ei bine, da. Cam așa pare să fie viața de adult.

Barry White în „Ally McBeal”.

Dintre serialele noi, Stranger Things. Cu niște copii super mișto, ceva monștri, momente în care mai tresaltă inima, păduri sinistre, experimente și, bineînțeles, high-school douchebags, momentan în doar opt episoade. (Larisa Baltă)

The Sopranos (HBO, 1999-2007)

Am văzut The Sopranos târziu, imediat după moartea lui James Gandolfini. Nu e serialul ăla pe care l-aș revedea oricând. E greoi ca protagonistul lui și pe alocuri lent, misogin, violent, deci greu de digerat. Dar uneori așa sunt lucrurile care merită atenție, greu de digerat.

Deși premiza este bună - mafiotul care are atacuri de panică și ajunge la terapie -, personajele sunt cele care mă fac să-i fiu fan devotat (și invidioasă pe scenariști) și la 10 ani după ce s-a terminat producția. De la nume și porecle până la hobby-uri, ticuri verbale și vulnerabilități, valori și antivalori, de la umor până la inimi și picioare frânte, fiecare personaj este neașteptat de nuanțat, în ciuda ideilor noastre fixe despre cum arată, se poartă sau simt criminalii.

Îmi place The Sopranos pentru episodul în care Christopher și Paulie se rătăcesc în pădure, iar Paulie își pierde pantoful în zăpadă.

Pentru personajele lui tragice, majoritatea femei puternice și abuzate (Carmela, dr. Melfi, Adriana).

Pentru genericul și melodia badass pe care am avut-o ringtone la telefon câteva luni după ce am terminat ultimul sezon. Wallpaper-ul stilizat alb-negru a stat pe desktop mai bine de un an.

Pentru finalul controversat, care mie însă mi se pare clar, corect și trist.

Pentru ca în secret îmi doream ca Tony Soprano să fie tata.

Genericul „The Sopranos”.

Dintre serialele mai noi: Fargo (FX, 2014) pentru poveste. Ok, și pentru actori. Billy Bob în sezonul 1 și Kirsten Dunst în sezonul 2. Fargo e incredibil de satisfăcător: e închis – fiecare sezon spune o poveste bizară de sine stătătoare, te ține cu sufletul la gură, te face să râzi și să te miri. Neapărat de văzut filmul înainte, ca să poți prinde referințele din serial și să te bucuri ca un copil, cum am făcut și eu. (Alexandra Buligescu)

Seinfeld (NBC, 1989-1998)

Nu sunt consumator de seriale. Am văzut doar câteva integral și cred că mă feresc de ele în general pentru a nu mai avea dezamăgirea că la un moment dat se termină, după ce te-au ținut captiv într-un univers care îți devine familiar și în care ai mai vrea să rămâi. Dacă e să numesc totuși „serialul vieții”, deși aș avea tendința să spun Twin Peaks, care mi-a virusat idealul de armonie și echilibru din copilărie prin perspectiva nebuniei și a răului din om (imaginea lui Bob m-a urmărit multă vreme, apărea de fiecare dată când vedeam o oglindă și îmi bruia psihicul, îmi punea la îndoială umanitatea), aș alege Seinfeld. Ca mulți alții, m-am întors la el de nenumărate ori de-a lungul timpului. E ca un prieten din ăla care nu te judecă, ba mai mult, te invită să faci mișto de viață, pe care o prezintă absurd de cotidian și, prin asta, extrem de amuzant, să indulge yourself în egoism, superficialitate, infatilism, meschin, fugă de responsabilități, fără să-ți expună teze moraliste de îmbunătățire a sinelui și a societății. E o mică anarhie care îți dă o pauză de la idealul de armonie și echilibru, scutură standardele sociale și risipește dramele din și dintre oameni, te eliberează de povara vinei și a nonconformității față de convenții și te face să râzi, nu să-ți pui la îndoială umanitatea. (Ionuț Dulămiță)

Generic și super-cut „Seinfeld”.

Firefly (20th Century Fox, 2002)

Firefly e un space western postbelic în care foști rebeli se ocupă de lucruri prozaice și la limita legalității (de la furturi din trenuri la transportat vaci sau persoane căutate de poliție) printr-un sistem solar bântuit de canibali. E făcut de Joss Whedon între Buffy și Marvel, cu actori care au devenit celebri mai târziu în alte seriale (Terminator: The Sarah Connor Chronicles, Castle, Suits, Chuck) și este cel mai delicat omagiu adus supraviețuirii. N-a ținut decât un sezon, pentru că oamenilor nu le plac poveștile cu loseri, dar asta nu înseamnă nimic: este una dintre cele mai complexe, subtile și subversive povești spuse vreodată. Fiecare episod este despre o decizie etică și un compromis. De multe ori personajele fac alegerile greșite, ca în viață, și tocmai asta le umanizează. Whedon nu dă lecții, doar oferă o fereastră către o lume în care ne regăsim.

Sonny Rhodes, „The Ballad of Serenity” - genericul „Firefly”

Recomandare: Mr. Robot, o poveste despre hackeri, dependență de opiacee și schizofrenie. Un fel de Anonymous meets Trainspotting meets Fight Club meets American Psycho meets Psycho în care pare, deocamdată, că personajelor nu li se întâmplă nimic bun. E într-un trend puternic de distopii (The Walking Dead, The Preacher etc.), dar cu personaje pe care vrei să le iei acasă și să le dai o pătură și un ceai. (Georgiana Ilie)

Twin Peaks (ABC, 1990-1991)

Nici n-am mai așteptat ora de intrat în casă. Imediat cum s-a făcut seară, m-am extras din gașca cu care, în spatele blocului, jucam aproape zilnic Rațele și vânătorii, Zăresc un prinț călare sau Elasticul. După cină și un duș fulger, mi-am luat pijamalele cu ursuleți și m-am culcușit moale pe canapeaua de catifea verde, sub pătură, unde din fiecare noapte decolam cu ochii închiși spre cine știe unde. La oră fixă, pe ecranul primului televizor color al familiei, a-nceput să ruleze genericul melancolic, sub muzica aia fantomatică și așa de tristă, că mi se aduna undeva în coșul pieptului. Și în camera mea anonimă, dintr-un orășel oarecare, intră  vântul unui alt orășel oarecare, ieșit din capul unui om care planta chiar atunci, fără să știe, o obsesie în mintea unei fetițe din Oltenița, jud. Călărași, România, elevă la școala primară nr. 2. Twin Peaks - ultimul episod.

De câteva luni, de când TVR dăduse de libertate și difuza serialul ăsta dement, chiar în primii ani '90, când filmul ieșit din capul lui David Lynch ajunsese pe ecranele americane, exista o oră pe săptămână când nimic nu mă putea opri să-mi iau doza de FFF:  fantasmă, ficțiune și frică. Mă lipeam cu mintea de ecran și-o-mbibam, până la ultimul strop, cu cocktailul dement și adictiv ca un drog. Mă îndrăgostisem de Dale Cooper (ba chiar îi citisem și însemnările în Dale Cooper - Viața mea, benzile mele), Laura Palmer era misterul la care curiozitatea mea revenea cel mai des (și ei îi citisem Jurnalul), doamna cu butucul îmi dădea fiori, la fel și piticul din vise, pe Audrey o admiram în tăcere, cum dansa hipnotic pe muzica lui Badalamenti, de Leland și Leo mi-era o frică de mă-nveleam mereu până la gât. Dar nimic nu se compara cu Bob. Cu Bob am înțeles ce ne spunea proful de religie despre diavol și de ce ai mei se isterizaseră odată când am zis cuvântul „dracul”.

Și-n ultimul episod, Bob dă lovitura fatală, se dezlănțuie în tot și în toate, toată psihoza filmului clocotește ca o oală care dă-n foc, Dale Cooper se uită-n oglindă și fața lui se inundă-n roșul nebuniei, făcând loc unui rânjet care, până-n ziua de azi, îi face pe toți psihopații celebri din filme să pară bieți miei, Hannibal Lecter included. Și-atunci, inima mea s-a ascuns pentru câteva clipe, degetele mi s-au încleștat pe pătura caldă și-am simțit cum canapeaua mea era singurul loc sigur din univers. Genericul a dezlegat vraja, doar ca să facă din întunericul camerei un obiect al spaimei supreme. Am încercat să dorm și, cine știe, poate să repet în minte ce lecții aveam pentru a doua zi la școală, când aveam să stau înțepenită-n uniforma cu guleraș apretat în banca a doua de la geam. Am închis ochii și-atunci o respirație apăsată a sorbit tot apartamentul nostru, poate tot etajul sau blocul întreg, îmi trecea amenințător pe la ureche și apoi se ridica și de deasupra simțeam cum mă privesc ochi străini, nebuni. Mi-am tras pătura peste cap și cum-necum am reușit să adorm. Poate acolo, în singuranța mea pop up, ar fi trebuit să rămân, nu să deschid încet ochii și să-l văd pe Bob la picioarele mele. Și să urlu, cât mă ținea gura, să-i trezesc pe ai mei plângând în spasme, victimă a primului meu coșmar.

„Vezi, ți-am zis să nu te mai uiți la tâmpenia aia de film”, mi-o fi spus tata a doua zi. Cu el începusem să mă uit la Twin Peaks, unul din sutele de filme pe care le-am văzut împreună, în vremea când nu existau CNA-uri și avertismente, teorii despre efectul tele-poveștilor asupra copiilor și alte precauții. Oricum, nimic nu m-ar fi oprit să mă apropii de TV, ca un fluture bezmetic, în serile când rula cu religiozitate Serialul. Un soi de Șeherezadă țicnită, Lynch a făcut un film-virus, prin care-am descoperit că ecranul e o intrare în lumi paralele, unde maeștrii iluziei își fac de cap. Niciodată, de atunci, noaptea în pădure nu s-a mai simțit la fel, întunericul n-a mai rămas benign, iar frica n-a fost mai atroce și mai sexi. Și nici inocența n-a mai fost intactă, ca tortul alb de ipsos care se-nvârtea mereu în vitrina cofetăriei Liliacul. Frica pe care imediat după ultimul episod am vindecat-o mergând din proprie inițiativă la biserică și cântând în cor cântece despre îngeri, am transformat-o ani mai târziu într-un fel de organ al curiozității pentru artefacte stranii, care să-mi umfle mai puțin balonul de confort, dar să pompeze cu încredere la thrill-ul absurdului, la impresia că poți surprinde cu coada ochiului o umbră, o aluzie, o notă de subsol.

Am văzut zeci de seriale de-atunci și mi-am petrecut multe nopți în familii imaginare, am vânat extratereștri cu Mulder și Scully, am fost Lost pe o insulă dubioasă, am avut dileme morale cu Walter White pe timp de Breaking Bad, am dormit cu lumina aprinsă după un episod din True Detective și acum trebuie s-aștept un an să aflu ce va face Arya Stark în Game of Thrones. Dar, în arborele geneaogic al acestei uriașe familii universale, cu care ne-mpărțim timpul mulți și diferiți, artiști și ingineri, doctori și șomeri, rădăcinile mele se-nfig bine pe platoul de filmare unde Lynch a văzut prima oară un electrician, căruia a trebuit să-i facă imediat un personaj pe nume Bob. (Andra Matzal)

Angelo Badalamenti pentru „Twin Peaks”.

Foto: Evert F. Baumgardner - „American family watching TV”, 1958, via

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK