Probabil că cei mai mulți care ați ajuns aici printr-un clic sunteți la muncă. Sau tocmai v-ați întors de la muncă. Ori poate adineaori ați ieșit din casă și mergeți să munciți. Câte ore petreceți într-o zi la lucru? Și cât de des vă gândiți la ce înseamnă, de fapt, că ne petrecem cea mai mare parte din timp muncind? Dacă n-ar mai fi nevoie de muncă, ce-am pune în loc? Cu multe asemenea întrebări în minte, vă propunem, la finalul unei luni începute cu ziua internațională a muncitorilor, un poem. Un poem despre munca închisă în fabrici și despre una dintre vocile care, de-a lungul timpului, au strigat cel mai tare pentru drepturile muncitorilor. În 1934, Simone Weil, unul dintre cei mai curajoși gânditori ai secolului trecut, pe-atunci proaspătă absolventă de filosofie, profesoară și activistă, s-a angajat timp de un an în două fabrici - una dintre ele deținută de Renault. Voia să înțeleagă mai bine viața clasei muncitoare, pe care-o apăra fervent la greve și proteste.

În 1992, poetul american Edward Hirsch scria Simone Weil: The Year of Factory Work (1934-35), un poem despre experiența lui Weil în fabrică și, în fond, despre munca noastră cea de toate zilele. Anul trecut, a apărut la Polirom, în traducerea lui Bogdan Alexandru Stănescu, volumul Focul viu. Poeme vechi și noi (1975-2010), unde se află și poemul despre Weil. Am invitat-o să-l ilustreze pe pe Andreea Chirică, care la rândul ei a avut o relație complicată cu munca: ne-a povestit aici despre cum a plecat de la biroul de copywriter, ca să devină ilustratoare pe cont propriu. Vă propunem să citiți poemul ăsta chiar acum, dar să-l mai deschideți o dată, urmând sfaturile lui Edward Hirsch, despre cum se citește poezia:  „Citește-ți poemele astea în toiul nopții. Aprinde un singur bec și citește-le de unul singur, într-o cameră altminteri întunecată, sau în timp ce alături de tine doarme cineva. Citește-le dis de dimineață, când ești treaz de-a binelea, și vigilent. Citește-ți-le cu voce tare într-un loc unde domnește tăcerea și unde vacarmul a ceea ce înseamnă cultură -  zgomotul, zumzetul constant care ne înconjoară - s-a oprit pentru câteva clipe. Aceste poeme au străbătut o cale lungă ca să te găsească.” 

 

Simone Weil: anul muncii în fabrică

(1934‑1935)

 

Un pahar cu vin roşu tremură pe masă,

Neatins, iar lumina lămpii îi cade peste umeri.

 

Se uită în jos la varza din farfurie,

Se holbează la pâinea frântă. Propoziţie:

 

Sclavia ireductibilă a muncitorilor. „A munci

Pentru a putea mânca, a mânca pentru a putea munci.“

 

Se gândeşte la cartela de pontaj din pieptul ei,

La noaptea ce se adânceşte prin volbură şi meişor,

 

Prin vapori şi atomi, în fabrica

Unde o menghină de oţel îi apasă tâmplele

 

Zece ore pe zi. Nu mănâncă.

Nu doarme. Aproape că nu gândeşte

Acum că s‑a frecat de mâna

Zgâriată a uitării şi a gustat sângele, acum

 

Când cuptorul i‑a însemnat pielea

Şi i‑a ars fruntea ca unui sclav roman.

 

Într-adevăr Dumnezeu vine la cei neîndemânatici şi ineficienţi,

La sudorii cu ochelari fumurii, şi la muncitorii

 

Necalificaţi ce‑şi trăiesc zilele date lor

Scoţând din flăcări bobine încinse la roşu.

 

Într-adevăr Dumnezeu le apare celor anonimi şi dărâmaţi,

Celor umiliţi şi necăjiţi

 

Ale căror picioare sunt logodite cu eterna mişcare

Şi ale căror mâini le sunt prea mici faţă de trupuri.

 

Propoziţie : „Prin muncă omul se transformă

În materie, aşa cum se întâmplă cu Hristos prin Euharistie.

 

Munca e ca o moarte. Trebuie să trecem

Prin moarte. Trebuie să fim ucişi“.

Trebuie să ne trezim pentru a munci, să trudim

Şi să numărăm, să eşuăm repetat, să ne supunem

 

Ritmului furios al maşinilor, să suferim

În mijlocul iadului dezlănţuit şi să moştenim repetiţiile,

 

Pentru a deveni animalele de sacrificiu : timpul pătrunde

În trup, trupul pătrunde în timp.

 

Îşi apasă fruntea de masă :

Să munceşti ca să mănânci, să mănânci...

 

Afară, fluturii de noapte scânteiază spre stele

Iar stelele sunt înşirate precum mărgelele pe boltă.

 

Înăuntru, un pahar cu vin roşu tremură

Lângă varza rece şi pâinea frântă.

 

Noapte epuizată, ea e lichidul revărsat

Şi mâncarea neatinsă. Pogoară‑te la ea.

 


 

La tema de gândire a lunii mai am vorbit despre primele joburi. Poți citi poveștile lor aici

Alte poeme ilustrate de Andreea Chirică poți găsi aici.