Pe 8 decembrie 2024, după aproape 14 ani de război civil, Bashar al-Assad, care a condus Siria cu o mână de fier timp de 24 de ani, a fost înlăturat de la putere de către o coaliție de trupe rebele. „Am plâns când oamenii strămutați timp de ani de zile s-au putut întoarce la familiile lor”, mi-a spus o jurnalistă din Daraa.
Al-Assad a fugit în Rusia, iar în locul său a venit Ahmed Hussein al-Sharaa (cunoscut și după pseudonimul de luptă Abu Mohammad al-Julani), lider al Hay'at Tahrir al-Sham (HTS), facțiunea care a condus coaliția împotriva fostului președinte. În acest context politic complicat, cetățenii Siriei își continuă viețile. Se simt în sfârșit liberi, însă, pentru unii dintre ei, schimbarea vine și cu incertitudine și noi frici. Noua putere politică nu are control complet asupra facțiunilor de coaliție, cu ajutorul cărora l-a dat jos pe al-Assad, iar o parte dintre acestea au amplificat violența sectară, care de multe ori se răsfrânge și asupra civililor. „Înainte oamenii erau mai toleranți și reușeam să trecem peste diferențele dintre noi”, mi-a spus un tânăr din Homs.
Am vorbit cu cinci sirieni pentru a vedea cum le sunt viața și munca acum, la câteva luni de la prăbușirea regimului al-Assad, și ce speranțe au pentru țara lor în viitor.
Siria încearcă acum să-și revină după războiul civil în care au murit, conform unor estimări, aproximativ 650.000 de oameni, iar alți 13 milioane au fost strămutați intern ori s-au refugiat în afara țării. În același timp, se confruntă, la fel ca și până acum, cu intervenționismul țărilor din jur și al altor puteri, dar și cu o creștere a violenței sectare. Chiar după căderea lui al-Assad, profitând de vidul de putere, Israelul a invadat Siria dinspre Înălțimile Golan, teritoriu sirian ocupat încă din 1967, pentru a mai apropria teren. De atunci, Siria a fost atacată de către țara vecină de câteva sute de ori.
În vremea lui al-Assad, majoritatea sunnită a fost cea mai persecutată. Acum, minoritățile religioase simt că s-a întors roata și că ele sunt noile ținte ale diverselor grupuri afiliate conducerii. În luna martie, grupuri armate susținătoare ale fostului regim au desfășurat o serie de atacuri coordonate asupra mai multor ținte militare din Latakia și Tartus, pe coasta Siriei – zonă majoritar alawită. Însă după ce autoritățile au învins revolta, grupuri armate afiliate actualei puteri au ucis civili din comunitatea alawită în sate și orașe de-a lungul malului Mării Mediterane. Conform Syrian Observatory for Human Rights, 1,614 civili au fost uciși între 6 și 12 martie 2025.
Alawiții sunt o sectă ramificată din islamul șiit, apărută în secolul al IX-lea în Irakul de azi. Persecutați de mai multe ori de-a lungul istoriei, aceștia au migrat în timp în zona de coastă, muntoasă, de pe malul Mării Mediterane. Însă tradițiile lor religioase diferă față de acelea ale șiiților și ale sunniților și sunt mai puțin cunoscute. Spre deosebire de cele două ramuri principale ale islamului, alawiții cred în întruparea divină, sărbătoresc Crăciunul și nu interzic consumul de alcool.
Druzii sunt o sectă care a apărut în secolele X-XI în Egipt, desprinsă tot din islamul șiit. În timp ce în Egipt credința druză s-a stins, aceasta s-a extins și a rămas vie în comunități din Liban și Siria. Sunt secretoși în privința datinilor, inclusiv față de membri ai propriei comunități, și nu permit conversia nici dinspre alte și nici către confesiuni.
În sudul țării, comunitatea de druzi este și ea ținta violenței sectare, iar Israelul a folosit aceste evenimente ca justificare pentru a bombarda recent Damascul. Violența sectară este adesea amplificată în social media prin știri și clipuri false.
Turcia, principalul susținător al revoluției siriene, se bucură acum de mai multă influență politică în țara învecinată. Erdoğan a criticat atacurile israeliene, iar influența sa în regiune este preconizată să crească, având în vedere că la începutul lunii martie Partidul Muncitorilor din Kurdistan (PKK), cu care Turcia se afla în conflict de patru decenii, a anunțat că se dizolvă. În trecut, Turcia a fost acuzată că a permis Armatei Naționale Siriene, coaliție de trupe armate din nordul Siriei pe care o sprijină, să comită abuzuri și posibile crime de război împotriva kurzilor. Acest conflict i-a șubrezit Turciei și relația cu Occidentul, iar un eventual proces de pace cu kurzii reprezintă o ocazie de a îmbunătăți această relație. În același timp, influența în regiune a Iranului și a Rusiei, principalii aliați ai lui al-Assad, este în scădere.
Turcia a susținut și ridicarea sancțiunilor occidentale împotriva Siriei – sancțiuni inițiate de Statele Unite în 1979, când țara era condusă de tatăl lui Bashar, Hafez al-Assad, și sporite în 2011, odată cu reprimarea violentă a protestelor care au stârnit ulterior războiul civil. Pe 20 mai 2025, Uniunea Europeană a decis ridicarea sancțiunilor economice, iar pe 30 iunie Donald Trump a semnat un ordin executiv pentru ridicarea sancțiunilor economice asupra 518 indivizi și entități siriene, inclusiv embargoul pe sectorul petrolier.
Din cauza poziției importante pe care o ocupă în Orientul Mijlociu, dar și a resurselor de petrol și minerale, Siria este locul în care s-au tot purtat războaie proxy între alte puteri, cel mai notabil fiind între Statele Unite și Rusia, dar și între Iran și Arabia Saudită. În 2012, Statele Unite au inițiat Timber Sycamore, un program secret al CIA prin care au ajutat cu bani, armament și antrenament trupe rebele din Siria, însă multe dintre aceste arme au ajuns într-un final pe mâna al-Qaeda și ISIS. Astăzi, mai mulți analiști politici susțin că programul CIA a înrăutățit criza din Siria, prin faptul că a prelungit conflictul, a compromis o rezoluție diplomatică și a slăbit opoziția seculară la al-Assad.
Al-Sharaa se prezintă acum lumii ca un lider schimbat, înlocuind hainele de luptă cu costumul și cravata. La începutul lunii iulie, Statele Unite au revocat statutul de organizație teroristă al HTS, facțiunea care a condus coaliția împotriva lui al-Assad. La câteva zile după căderea lui al-Assad, Statele Unite au anulat și recompensa de 10 milioane de dolari pentru arestarea lui al-Sharaa. HTS, al cărei lider era al-Sharaa, a fost urmașa Frontului al-Nusra, afiliată al-Qaeda.
În primul său discurs prezidențial, la sfârșitul lunii ianuarie, al-Sharaa a promis „o Sirie unită” și un guvern de tranziție „care reprezintă diversitatea țării, cu toți bărbații, femeile și tineretul”. Primele alegeri parlamentare vor avea loc în perioada 15-20 septembrie 2025.
„Se simte ca și cum cineva încearcă să ne ducă înapoi într-o eră în care ne uram unii pe alții.” F.I., profesor, 26 de ani
F. locuiește în Homs, este traducător și interpret și predă engleză online oamenilor din toate părțile lumii. De când a plecat al-Assad, lucrează și ca fixer pentru jurnaliștii care vin în Siria. „Înainte era interzis, era riscant să lucrezi cu jurnaliști străini. Mukhabarat [serviciile secrete militare, n.r.] opera o cenzură strictă și nu mulți puteau veni în mod legal în Siria”, îmi spune în cadrul unui apel online. Și cu predatul limbii engleze trebuia să fie atent, pentru că putea fi arestat dacă se afla că lucrează cu străini. „Nu era ceva ce puteam să spun, faptul că primeam bani din afara țării.”
F. nu mai simte acum că e periculos să fie plătit în valută, însă aceasta valorează mai puțin în momentul în care se schimbă în moneda națională. Asta pentru că, după căderea lui al-Assad, lira siriană a crescut față de dolarul american. Tânărul descrie situația actuală din țară ca fiind instabilă și turbulentă – cetățenii se tem de un potențial nou război civil, iar interferențele celorlalte puteri îl fac să nu se simtă în siguranță.
Îmi mărturisește că resimte acest sentiment de nesiguranță și în propria casă. În Homs, orașul în care locuiește, sunniții, alawiții și creștinii se tem unii de alții și evită să meargă în cartierele în care alte secte sunt majoritare, lucru care nu se întâmpla înainte. Recent, se întorcea acasă seara și a vrut să ia un taxi, dar șoferul i-a spus că nu merge într-o zonă de alawiți, pentru că crede că e periculos pentru el. Homs făcea parte din teritoriile controlate de fostul regim. „Siria nu era o țară sigură nici în vremea lui al-Assad. Însă în 2023-2024, cel puțin zonele controlate de regim erau mai stabile. Dar asta nu e valabil și pentru cei care locuiau în Idlib, de exemplu, care erau bombardați constant de al-Assad.” Idlib, un oraș din nord-vestul țării, se afla sub ocupație rebelă încă din 2011.
Îmi povestește că după căderea lui al-Assad au fost proteste în oraș în care se scanda „Homs este al sunniților, nu vrem alawiți aici!” și că, la începutul lunii martie, în timp ce aveau loc masacrele din zona de coastă, oamenii din Homs se înarmau, crezând că comunitatea de alawiți din oraș va ataca, iar alawiții se temeau la rândul lor că vor fi masacrați de către ceilalți cetățeni. „Ca familie de civili care refuză să dețină arme, nu ne simțim în siguranță în noul climat politic”, îmi mai spune. Noile autorități au început o campanie de arestare a celor din comunitatea alawită asociați cu fostul regim, însă oamenii se plâng că adesea sunt vizați și civilii. „Părinții prietenilor mei le spun uneori să nu vină la mine acasă, pentru că stau într-o zonă alawită și ar putea fi omorâți. La fel, rudele mele îmi spun să nu mă duc la prietenii mei din același motiv.”
Și cartierul său a fost vizat – militanți din alte zone ale orașului au vrut să-i atace și s-au luptat cu forțele de ordine trimise de noua conducere a țării. „Președintele și HTS nu atacă alawiții, însă facțiunile asociate lor, pe care nu le pot controla pe deplin, o fac”, îmi explică F. „Se simte ca și cum cineva încearcă să ne ducă înapoi într-o eră în care ne uram unii pe alții. Înainte oamenii erau mai toleranți și reușeam să trecem peste diferențele dintre noi”.
F. îmi explică faptul că, de-a lungul timpului, alawiții au fost discriminați de către majoritatea sunnită, care îi consideră necredincioși. De asemenea, alt motiv pentru care comunitatea este acum ținta atacurilor e faptul că al-Assad e la rândul său alawit. „Da, au fost alawiți care au beneficiat de pe urma fostului regim, însă e greșit să spunem că regimul al-Assad a fost unul alawit, pentru că apropiații lui al-Assad și cei din armată erau din toate sectele.” Îmi spune că el nu a lucrat niciodată în vreo instituție de stat, pentru că nu a vrut să aibă vreo afiliere cu fostul regim. „Tatăl lui al-Assad a sărăcit zona de coastă, așa că armata a rămas singura opțiune de a face bani. Iar cum alawiții sunt printre cei mai săraci oameni din Siria, când mergi în satele din zonă poți vedea discrepanțele – vilele celor care au lucrat în armată sau în securitate alături de casele sărace ale celorlalți cetățeni alawiți. Regimul al-Assad a fost unul terorist, dar asta nu înseamnă că toți alawiții sunt teroriști.”
Însă, pentru că regimul a fost foarte opresiv, spune F., oamenii automat asociau orice formă de persecuție politică cu alawiții, chiar dacă foarte mulți dintre ei s-au împotrivit regimului. „Iar al-Assad încerca să scape de toți oponenții săi, indiferent de sectă.”
F. crede că societatea siriană ar reuși mai bine să construiască punți între diversele sale secte dacă ar fi lăsată în pace, atât de către stat, cât și de către actorii externi, cum ar fi Occidentul, Iranul sau Israelul. Își amintește că, după cutremurele din 2023, care au omorât aproximativ 8.500 de oameni, oamenii din Latakia, Alep sau Idlib au primit ajutoare indiferent de secta din care făceau parte. „Societatea siriană este obișnuită cu diversitatea sa, dar numai dacă suntem lăsați să ne rezolvăm singuri problemele. Dar Siria mereu a fost locul războaielor și al intereselor altor puteri, fie că vorbim de Rusia, Iran, Turcia sau Israel.”
„Toate redacțiile erau de partea regimului, iar eu nu puteam face asta.” I., jurnalistă, 32 de ani
I. locuiește în Daraa, un oraș de 100.000 de locuitori în sud-vestul țării, și a fost jurnalistă și traducătoare din 2016 și până a căzut al-Assad, apoi a făcut tranziția către traduceri și fixing pentru jurnaliștii străini. De atunci, a mai scris doar câteva articole. Se bucură de faptul că acum poate să își stabilească singură un preț pe serviciile ei – le găsește contacte jurnaliștilor, aranjează interviuri, face rezervări la hoteluri și stă alături de ei pe perioada documentării, pentru a-i ajuta cu ce mai au nevoie. Îi place și că are ocazia să cunoască în mod constant oameni noi. „În felul ăsta, prin munca mea, pot să duc mai departe mesajul despre revoluția noastră”, îmi spune I.
Pe vremea lui al-Assad, era asistentă la un cabinet autorizat de traduceri și mai lucra la Horrya press, un website sirian împotriva regimului. „Lucram numai online, iar viața mea era legată de laptop, mă omora.” Ăsta este și motivul pentru care, după căderea regimului, și-a schimbat munca. Voia să interacționeze mai mult cu oamenii din jur, nu doar prin intermediul internetului. Îmi mai spune că, deși la cabinetul de traduceri avea unul dintre cele mai bine plătite locuri de muncă din oraș, tot nu câștiga destul.
În timpul liber, îi place să gătească, să asculte muzică și să citească, mai ales cărți de psihologie. „Susțin drepturile omului și-mi place să-mi petrec timpul cu localnicii de aici”, îmi spune.
Până în 2018, zona în care locuiește I. făcea parte dintre regiunile eliberate de forțele rebele, iar oamenii aveau acces la servicii de internet prin satelit și jurnalista se simțea în siguranță să publice cu numele ei adevărat. Apoi, armata lui al-Assad a cucerit zona și a început să publice sub pseudonim. „Atunci a venit cenzura. Nu mai puteam lucra nicăieri în presa locală, pentru că toate redacțiile erau de partea regimului, iar eu nu puteam face asta, sunt o rebelă. Și nu pot lucra doar pentru bani, aveam un mesaj de transmis, aveam un scop”, îmi spune. Adaugă fericită că acum poate lucra cu cine vrea și pe ce subiecte vrea.
Când o întreb cum i-a schimbat plecarea lui al-Assad viața din punct de vedere personal, în afara muncii, îmi spune că îi vine să plângă de emoție. „Trăiam ca o fantomă, nu mai aveam deloc ambiție, deși obișnuiam să fiu o persoană ambițioasă. Am avut vise, am fost foarte bună la învățătură, voiam să urmez și un doctorat la un moment dat, dar toate astea au fost distruse de fostul regim și ajunsesem să trăiesc doar ca să treacă zilele.” Se trezea dimineața, la 8 pleca la muncă, la 4 după-amiaza se întorcea și, pentru că salariul nu era de ajuns, se descurca cu ajutorul fraților ei, care fugiseră din țară și îi mai trimiteau bani. „Dar nu trăiam cu adevărat, doar mă trezeam și așteptam să vină noaptea ca să adorm la loc”, îmi mărturisește.
În 2018, când al-Assad a preluat controlul regiunii în care locuiește, și-a spus că revoluția a eșuat și că trebuie să accepte acest gând. Dar nu a putut simți vreun soi de împăcare, era mereu îngrijorată și anxioasă. Se gândea constant că tatăl ei ar fi putut fi săltat fără motiv de autorități, așa cum pățiseră zeci de mii de alți oameni – dintre care mulți au murit în urma torturii, a bolilor și a condițiilor mizere din închisori. „Am fi preferat să trăim într-o zonă liberă, sub bombardamente. Mai bine să fim omorâți acolo cu onoare și nu într-o zonă a regimului, unde puteai fi răpit.”
Revoluția Siriană a început în ianuarie 2011, în contextul Primăverii Arabe, ca o serie de proteste în mai multe orașe ale țării împotriva familiei al-Assad, care conducea țara încă din 1971, când Hafez al-Assad, tatăl lui Bashar, a devenit președinte. Protestele, care cereau libertăți democratice și o schimbare a regimului, au fost suprimate violent de către autorități și s-au transformat în războiul civil care a durat aproape 14 ani, până la căderea lui Bashar al-Assad. Armata, serviciile secrete și trupe paramilitare afiliate regimului au fost acuzate de masacre, dispariții forțate, tortură, asasinate și alte crime de război.
Îmi povestește cu vocea tremurândă și cu lacrimi în ochi de momentul în care Daraa a fost eliberată de forțele rebele, la o zi după căderea lui al-Assad. În 2011, moscheea al-Omari a fost epicentrul răscoalei împotriva lui al-Assad și a funcționat o vreme ca spital de campanie, adăpostindu-i pe răniți. „Trupele regimului au atacat atunci, după miezul nopții, moscheea, pentru a-i omorî pe răniți”, îmi spune I. După ce Daraa a fost eliberată în decembrie 2024, Ahmad Al-Sayasna, imamul moscheii, a revenit în țară, după 13 ani de exil în Iordania și Qatar. „Acum, 14 ani mai târziu, am auzit în aceeași moschee, cam la aceeași oră, după miezul nopții, cântece de sărbătoare. Și a fost și prima dată când rebelii au recucerit centrul orașului, unde locuiesc eu. Am plâns tot timpul, nu-mi venea să cred. Am plâns și când au recucerit Alepul și toți oamenii strămutați timp de ani de zile s-au putut întoarce la familiile lor.”
Spune că, odată ce s-a simțit din nou liberă, a ieșit să viziteze familiile martirilor, să-și vadă prietenii de pe Facebook și să călătorească în alte orașe ale Siriei. „Înainte mă simțeam ca o prizonieră, chiar dacă în afara închisorii. Acum toți sunt liberi. Mă simt de parcă m-am născut din nou.”
E dezamăgită că politicienii occidentali nu au reacționat mai ferm la crimele lui al-Assad. „Ei au interesele lor, desigur, dar poporul sirian nu e printre ele. Timp de 14 ani am suferit și toată lumea a stat și a privit.”
„Noi suntem rebelii anului 2011”, îmi spune I., adăugând că revoluția lor a fost pentru toți sirienii, indiferent de zona în care locuiesc sau apartenența religioasă. „Au fost niște nereguli care s-au întâmplat, iar noi ne împotrivim acestora. Cerem noului guvern să protejeze toate grupurile religioase și să oprească aceste abuzuri.” Îmi mai spune că îi respectă pe toți cei care au suferit în ultimii 14 ani, pe toți activiștii care s-au sacrificat pentru a spune adevărul. „Am încredere în poporul sirian și mă bucur că fac parte din el. Merităm să trăim viața la care am visat!”
„Acum nimic nu e clar, e ca și cum trăim într-un nor.” A., muziciană, 23 de ani
Am reușit să mă aud cu A. după câteva săptămâni în care am tot schimbat mesaje. Locuiește la Damasc, capitala Siriei, unde în februarie-martie 2025 au avut loc mai multe ciocniri violente între druzi și facțiuni armate afiliate noii puteri. Ne-am sincronizat în timp ce era în vizită la un prieten, pentru că a avut și probleme cu internetul. Îmi spune că aveau și înainte probleme cu utilitățile, însă acum s-au intensificat. A. studiază la Institutul de Muzică, după ce a absolvit studii filologice.
Deși studiază muzica clasică, pe care spune că o adoră, e îndrăgostită iremediabil de jazz și în concertele ei îl combină cu influențe orientale. E pasionată și de artele interdisciplinare și caută mereu moduri în care poate aduce alte activități în muzică, cum ar fi artizanatul – în trecut a avut un proiect în care făcea măști și apoi realiza clipuri în care le folosea pe muzică. Pe lângă concerte, mai face traduceri din engleză în arabă și viceversa pentru filme și seriale.
În perioada dictaturii lui al-Assad, nu ar fi avut voie să cânte despre orice – cântece revoluționare, de exemplu. Acum e mai multă libertate din acest punct de vedere, însă în ultima vreme nu a mai avut concerte, din cauza turbulențelor politice din Siria. „Mereu se întâmplă câte ceva și nu e niciodată timpul potrivit”, îmi spune.
Cu toate astea, îmi spune că arta în Siria cunoaște acum un soi de renaștere. „Acum multe lucruri nu mai sunt cenzurate, am recăpătat o libertate care este folosită într-un mod foarte benefic, lucru despre care nu prea se vorbește.” Îmi povestește că, chiar dacă au fost mai puține evenimente din cauza turbulențelor din oraș, concertele și expozițiile care totuși s-au întâmplat s-au bucurat de o libertate mai mare de expresie. I-ar plăcea ca artiștii sirieni, despre care spune că sunt subapreciați, să fie mai des menționați de comunitatea artistică și mediatică internațională.
Îmi povestește despre trupa de rock alternativ și metal oriental Tanjaret Daghet, care a revenit să cânte în Damasc după ce se refugiase în Liban în 2011. Sau despre Corul Gardenia, un cor polifonic de femei siriene care cânta și în timpul lui al-Assad. „Dirijoarea a fost mereu de partea opoziției. După ce a căzut regimul, au ținut un concert cu toate cântecele revoluționare care nu puteau fi cântate pe vremea lui al-Assad”, îmi spune A.
„Acum nimic nu e clar, e ca și cum trăim într-un nor.” A. îmi povestește că ea și alți studenți nu au mai putut merge la facultate din cauza luptelor din zona rurală a Damascului și din Sweida, în sudul țării, purtate între comunitatea de druzi și forțe afiliate guvernului de tranziție, printre care și beduini locali. Îmi mai spune că climatul politic în Damasc e ambiguu. „E un război mediatic și foarte multă dezinformare, care creează panică. Nu știi ce să crezi sau pe ce canal media să te bazezi.”
La sfârșitul lunii aprilie, un mesaj audio în care era insultat Profetul Mahomed, atribuit cuiva din comunitatea druzilor, a circulat pe social media. Deși liderii comunității spun că mesajul a fost fabricat, Jaramana, suburbie a Damascului unde locuiesc druzi și creștini, a fost atacată într-un nou val de violență sectară.
Ultima dată când am vorbit, A. mi-a mărturisit într-un mesaj vocal că nu se simte în siguranță. „Și eu am rădăcini druze și tocmai am aflat că doi oameni au fost omorâți în Damasc doar pentru că erau druzi. N-am mai ieșit din casă de trei săptămâni.”
Lui A. i se pare multe dintre redacțiile occidentale care scriu despre Siria vin de regulă cu o idee prefabricată și apoi doar caută sursele care să le confirme acele idei. „La început, imediat după căderea lui al-Assad, nu prea îi interesau nevoile și problemele noastre, ale sirienilor. Ulterior, au început să scrie și ei despre tensiune și despre atacuri, însă într-o manieră părtinitoare.”
„În sfârșit, avem din nou o patrie.” Mohamed și Ahmad Malas, actori, 41 de ani
Când aveau 28 de ani, Ahmad și Mohamed au fugit din Damasc în Beirut, unde au stat timp de o lună, apoi în Egipt, unde au locuit un an, și într-un final s-au stabilit în Franța pentru 13 ani. Înainte să părăsească capitala Siriei, cei doi frați gemeni montau spectacole de teatru subversiv în apartamentul lor – îi spuneau „Teatrul de Cameră” și era cât pe ce să intre în cartea Guinness a recordurilor pentru cea mai mică scenă din lume. „Dar când te naști într-o țară condusă de un dictator, nu mai e loc pentru teatru”, îmi spun actorii.
Când s-au născut cei doi, era la putere Hafez al-Assad, tatăl lui Bashar, iar în 2011 s-au alăturat revoluției pentru că nu voiau să accepte nedreptatea. Într-unul dintre spectacolele lor, un protestatar și un polițist dezbat la secție ce s-a întâmplat în timpul revoltei. „Am fost arestați și am jucat același spectacol în închisoare, atât pentru ceilalți prizonieri, cât și pentru gardieni.” După câteva zile au fost eliberați, însă erau în continuare urmăriți de serviciile secrete Mukhabarat.
În Franța, cei doi au lucrat în cinema și televiziune și au colaborat cu regizori de teatru de acolo, dar și din Japonia, Italia sau Belgia. E o profesie pe care nu au abandonat-o niciodată, deși recunosc că de multe ori mai degrabă norocul și nu talentul determină succesul – iar pentru asta e nevoie de răbdare. „Dar noi încercăm mereu. Nu ne oprim niciodată din citit, ne uităm mereu la filme și seriale, scriem, repetăm, ne antrenăm corpul și vocea și exersăm tehnici de joc.” Au studiat teatrul în Siria și au învățat despre cinema din cărți și uitându-se la filme. „Ăsta este un sfat pe care marele regizor iranian Mohsen Makhmalbaf l-a dat într-unul dintre interviurile sale.”
După căderea lui al-Assad s-au întors în Siria și au și pus în scenă câteva spectacole în Damasc, Alep, Idlib, Azaz, Sweida și Salamia. „A fost o pauză lungă, dar Damascul a rămas frumos. Lumina soarelui se vede aici ca nicăieri în lume. Însă a îmbătrânit și e obosit”, îmi spun cei doi.
Acum se împart între Franța și Siria, au turnat deja un film în țara lor și pregătesc un nou spectacol pentru „Teatrul de Cameră”. „Am fost reduși la tăcere timp de 14 ani din cauza poziționării noastre politice. Acum în sfârșit putem să lucrăm în Siria.” Încă nu știu ce le va rezerva viitorul. Dar se bucură de faptul că atunci când au revenit în țara lor, la doar câteva săptămâni de la căderea regimului al-Assad, au putut lucra la un film și au jucat în mai multe locuri fără să se confrunte cu cenzura. „Înainte nu puteai vorbi despre politică, cu atât mai puțin despre președinte. Dar găseam feluri în care să ocolim cenzura.”
„Înainte eram frații Malas: refugiați sirieni în Franța. Acum suntem frații Malas: actori sirieni care locuiesc în Franța. În sfârșit avem din nou o patrie.”
Cei doi îmi spun că e tensiune în societatea siriană în momentul de față, dar că speră ca poporul să aleagă calea justiției și a reconstruirii. „Răzbunarea nu e o soluție, nu așa se construiesc națiunile.” Dar își doresc să îi vadă trași la răspundere pe cei care au omorât, torturat sau violat, indiferent că au fost sub al-Assad sau afiliați noii conduceri. „În filmul Patru luni, trei săptămâni și două zile al lui Cristian Mungiu, mai ții minte scena în care bărbatul vine acasă la fată să facă avortul? Exact în acel fel au exploatat regimul lui al-Assad și ofițerii săi poporul nostru. Când am văzut acel film, am simțit că Cristian Mungiu ne arăta un ofițer sirian.”
În opinia celor dor actori, Occidentul e islamofob. „Și poate uneori are și motive să fie. Dar în același timp, trebuie să înțeleagă că atunci când sprijină dictatori în Orientul Mijlociu, nu poate să se aștepte la altfel de rezultate.” Ca să descrie mai bine cum văd relația dintre Occident și Orient, mai aduc un film în discuție, Hidden, de Michael Haneke, și scena în care un algerian se sinucide în fața fratelui său francez, încheind o istorie complicată pentru care cel din urmă îl învinovățea, deși acesta nu avea nicio vină. „Dar în genialitatea sa, Haneke termină filmul cu zgomotul din curtea unei școli în care fiii celor doi vorbesc în mulțime. Da, există speranță.”
La final, frații Malas m-au rugat să le transmit salutări lui Gheorghe Hagi și Cristian Mungiu. „I-am ținut minte pe cei care au oferit țării voastre arta fotbalului și a cinematografiei. Iar asta, cu voia Domnului, se va întâmpla și în Siria.”
Din motive de siguranță, F., I. și A. au preferat să nu le divulgăm identitatea.
Fotografia din deschidere, de Hossam el-Hamalawy.
