„Omorât alături de nevastă și copil”, „împușcată”, „omorât în timpul bombardamentului spitalului în care primea îngrijiri medicale”. Așa sună, pe scurt, ultimele clipe ale jurnaliștilor palestinieni uciși în Gaza în ultimii aproape doi ani. Jurnaliști care, până să se stingă, au lucrat în condiții infernale: strămutați dintr-un loc în altul, adăpostindu-se în corturi și slăbiți de foame. Atunci când rămân în viață, aceștia nu mai au degete, mâini sau picioare sau rămân fără vedere pentru că au fost împușcați în ochi. Alții sunt pe teren când află de la colegi vestea terifiantă că toată familia le-a fost omorâtă într-un bombardament. Iar când nu află dinainte, își găsesc casa rasă la pământ și familia ucisă când se întorc de la muncă.
Toate acestea se petrec pentru că una dintre politicile Israelului în cadrul acestui genocid este să îl facă mai puțin vizibil – motiv pentru care a ucis aproximativ 12% din jurnaliștii din Fâșia Gaza și nu permite accesul jurnaliștilor străini pentru a documenta ce se întâmplă acolo. Săptămâna trecută, Fâșia Gaza a rămas complet fără internet și telefonie timp de trei zile, după ce a fost bombardată ultima rețea principală de fibră optică, iar acum există semnal doar în câteva regiuni. Jurnaliștii palestinieni sunt adesea restricționați de rețelele sociale și victimele crimelor cibernetice – conturile lor sunt blocate sau defavorizate de algoritmii giganților tech sau sparte.
Am vorbit cu o jurnalistă din Palestina și cu reprezentanți ai Comitetului pentru Protecția Jurnaliștilor (CPJ) pentru a înțelege mai bine situația îngrozitoare prin care trec lucrătorii media palestinieni și cum afectează asta starea presei de peste tot.
La începutul lunii iunie 2025, Melanie O'Brien, președinta Asociației Internaționale a Specialiștilor în Genocid, cea mai mare instituție academică a studiului genocidului, a declarat că acțiunile Israelului în Gaza constituie un genocid. În martie 2025, o comisie a Organizației Națiunilor Unite (ONU) a ajuns la aceeași concluzie. La fel și Amnesty International în decembrie 2024, iar Human Rights Watch a declarat că au fost comise „exterminarea – crimă împotriva umanității” și „acte genocidare”. Tot în 2024, Francesca Albanese, avocată și raportoare specială a Organizației Națiunilor Unite pentru Palestina, a scris două rapoarte în care subliniază genocidul din Gaza. Printre experții israelieni care numesc acțiunile statului lor un genocid se numără Omer Bartov, Daniel Blatman, Amos Goldberg, Lee Mordechai, Raz Segal, Shmuel Lederman. Anul trecut, Curtea Internațională de Justiție a decis că acțiunile Israelului în Gaza au toate datele să fie un genocid.
În ultimele cinci săptămâni, de când lucrez la textul ăsta, Israel a ucis 20 jurnaliști și lucrători media palestinieni, printre care și o creatoare de conținut de 11 ani. În cele 20 de luni de când a început asaltul brutal asupra Fâșiei Gaza, a ucis peste 200 de jurnaliști și lucrători media – 226, în momentul publicării acestui articol, conform ultimelor cifre ale Sindicatului Jurnaliștilor Palestinieni (lucrătorii media sunt muncitoarele și muncitorii fără de care jurnaliștii nu și-ar putea face meseria, cum ar fi traducătorii sau fixerii). Tot în această perioadă, peste 400 de jurnaliști au fost răniți și mai mult de 600 de membri ai familiilor jurnaliștilor au fost omorâți. La lista victimelor din Gaza din rândul lucrătorilor în presă se adaugă și 10 jurnaliști și lucrători media libanezi uciși și mai mulți răniți, printre care și o jurnalistă libaneză, care și-a pierdut un picior.
Din ultimii 30 de ani, de când CPJ ține evidența morților jurnaliștilor din toată lumea, cei mai mulți au fost uciși în 2024, iar Israelul a comis aproape 70% dintre aceste crime. „Armata israeliană a ucis mai mulți jurnaliști în zece săptămâni decât orice altă armată sau entitate în orice an. Și, cu fiecare jurnalist ucis, războiul devine mai greu de documentat și de înțeles”, spunea Sherif Mansour, coordonator de programe pentru Orientul Mijlociu și Africa de Nord la CPJ în decembrie 2023.
În cadrul studiului News Graveyards: How Dangers to War Reporters Endanger the World, de la Watson Institute for International & Public Affairs al Brown University din Statele Unite, cercetătorul Nick Turse atrage atenția că „războiul din Gaza a omorât mai mulți jurnaliști decât Războiul Civil din Statele Unite, Primul și Al Doilea Război Mondial, Războiul din Coreea, Războiul din Vietnam (inclusiv conflictele din Cambodgia și Laos), războaiele din Iugoslavia anilor ’90 și 2000 și războiul din Afganistan de după 11 septembrie la un loc”. „Este, pur și simplu, cel mai grav conflict pentru reporteri”, spune Turse în studiul său, subliniind că în Gaza sunt uciși, în medie, 13 jurnaliști pe lună.
Lucrarea lui Turse amintește de moartea din decembrie 2023 a jurnalistului Samer Abudaqa (45 de ani), care relata de la o școală bombardată de Israel, alături de colegul său Wael Dahdouh. O nouă șarjă de bombardament i-a surprins pe cei doi jurnaliști la fața locului. Wael a fost rănit, dar a reușit să scape cu viață. Își pierduse deja nevasta, unul dintre fii, fiica și nepotul în alt bombardament israelian, iar apoi, într-un atac cu dronă, și-a pierdut încă un fiu, și el reporter la Al Jazeera. Însă colegul său, Abudaqa, rănit și imobilizat, nu a putut fugi, iar armata israeliană nu a lăsat echipajele de intervenție medicală să se apropie. Cinci ore mai târziu, când medicii au ajuns într-un final la el, Abudaqa nu mai era în viață – sângerase până la moarte.
„Problema nu e să arătăm lumii povestea, problema e că lumea nu ia atitudine chiar și după toate aceste informații”
Jurnaliștii palestinieni care rămân în viață continuă să își facă munca, deși atacurile îi lasă fără membre sau cu trauma de a-și fi pierdut familia. Nu mai au birouri din care să lucreze, pentru că Israel a distrus 112 instituții media din Gaza, printre care și birourile Associated Press, Reuters și Agence France-Presse – practic, toate birourile de presă din Fâșie.
Pentru că au rămas fără redacții, aceștia și-au instalat corturi de presă în curțile spitalelor, gândindu-se că sunt locuri sigure din care pot lucra și unde vor avea curent electric. Însă, după un atac israelian asupra spitalului al-Aqsa din 31 martie 2024, în urma căruia opt jurnaliști au fost răniți, directorul de programe CPJ Carlos Martínez de la Serna declara: „Atacul asupra spitalului al-Aqsa și cel din 18 martie asupra spitalului al-Shifa, în care jurnaliști au fost agresați și arestați, arată că nici acestea nu mai sunt locuri sigure pentru presă, așa cum nu mai sunt nici pentru doctori, pacienți sau alți civili. Din cauza acestor atacuri, jurnaliștii au și mai puține locuri din care pot lucra în siguranță”. În atacul terestru asupra spitalului al-Shifa, cu soldați și tancuri, armata israeliană a distrus cortul jurnaliștilor, echipamentul și mașinile acestora.
Despre situația tragică din Gaza am vorbit cu Shuruq As’ad, o jurnalistă palestiniană cu 30 de ani de experiență și membră a Sindicatului Jurnaliștilor Palestinieni. „Toate organizațiile media au fost distruse. Jurnaliștii credeau că vor fi în siguranță în redacții, dar acum nu mai au redacții. Au mers în stradă și acolo au fost atacați. Au mers acasă și acolo au fost bombardați. Au mers în școli și acolo au fost bombardați, în spitale iar bombardați. Acum se adăpostesc din cort în cort, riscându-și viața să prindă puțin semnal să trimită poate un clip de 20 de secunde sau un articol sau electricitate să-și încarce telefonul”, îmi spune Shuruq.
Când bombardează spitale, armata israeliană spune că o face pentru că acestea ar fi folosite de „teroriști”, fără, însă, a oferi dovezi sau aducând dovezi false. Chiar recent, pe 13 mai 2025, Israelul a recunoscut că imaginile cu „tunelurile Hamas” care s-ar fi aflat sub Spitalul European din Khan Younis, pe care le-a dat publicității ca justificare pentru bombardarea clădirii, erau, de fapt, imagini cu alte clădiri din apropiere. Acesta era ultimul spital oncologic și de cardiologie din Gaza. După bombardament a fost forțat să-și înceteze activitatea, „din cauza atacurilor repetate asupra spitalului și a pericolului în care se află personalul medical, pacienții și cei răniți”, au transmis atunci reprezentanții spitalului.
Când nu sunt uciși în atacuri armate, jurnaliștii tot își pierd echipamentele costisitoare necesare meseriei – mașini, aparate de fotografiat și filmat, telefoane, laptopuri –, ceea ce le îngreunează și mai mult munca. Iar echipamentul de protecție, adică veste de presă și căști militare, e aproape imposibil de găsit. Având în vedere că 92% din locuințele din Gaza au fost distruse, majoritatea jurnaliștilor, la fel ca restul populației, a rămas fără casă. Aproape 1.800 de jurnaliști din Gaza au fost strămutați, unii dintre ei de 10-15 ori, iar mulți sunt nevoiți să caute mâncare ca să supraviețuiască. „Primesc telefoane de la colegii mei, care îmi spun că sunt flămânzi și că nu au mai mâncat o bucată de pâine de o săptămână sau că nu au apă potabilă”, îmi spune Shuruq. Peste toate acestea se adaugă inevitabila traumă cu care se confruntă toți reporterii de război.
De asemenea, cei mai mulți reporteri palestinieni nu au voie să părăsească Gaza, iar celor puțini care reușesc nu li se mai permite să se întoarcă. Tareq S. Hajjaj, reporter palestinian care a reușit să se refugieze în Egipt, descrie într-un articol în Mondoweiss cum genocidul i-a făcut aproape imposibile până și cele mai de bază sarcini jurnalistice, cum ar fi să dea de o sursă. „Acum familiile sunt împrăștiate, adresele nu mai există și oamenii locuiesc în ruine sau într-o mare de corturi.”
Am întrebat-o pe Shuruq cum mai reușesc colegii ei din Gaza să-și facă meseria, având în vedere toate ororile prin care trec. „Nu au de ales, ei sunt și victime și jurnaliști în același timp. E foarte greu, dar își documentează propria viață. E dorința și scopul lor ca fotografiile pe care le fac și articolele pe care le scriu să oprească suferința pe care ei și familiile lor o trăiesc. Le sunt bombardate cartierele, străzile, spitalele și școlile, apropiații lor sunt omorâți și copiii lor sunt înfometați. Vorbesc zilnic cu ei și ei cred cu tărie că, jurnaliști fiind, e misiunea lor să spună povestea și speră că într-o zi lumea va spune «Stop!»” Cu toate astea, Shuruq adaugă că jurnaliștii palestinieni sunt dezamăgiți, pentru că orice s-ar întâmpla mai departe, nimeni nu poate aduce înapoi viețile pierdute. 80% din Gaza care e distrusă și nimeni nu va putea vindeca trauma colectivă prin care trec. „Gaza nu mai este aceeași pe care o știam, iar noi nu mai suntem aceiași oameni care eram înainte”, îmi mărturisește jurnalista.
Shuruq mai spune că nu crede că există jurnaliști în altă parte a lumii care să lucreze în condițiile în care o fac colegii ei din Gaza. „Învățăm și noi de la ei cum să mergem mai departe, cum să găsim soluții și cum să insistăm să dăm o fotografie sau un articol. Având în vedere că accesul jurnaliștilor străini e interzis, ei sunt ochii noștri acolo. Fără ei, nu am ști ce se întâmplă.” Cu toate astea, unii au renunțat la meserie – fie au luat singuri decizia, fie i-a convins familia, pentru că nu voiau să fie omorâți. „Dar cei mai mulți au continuat.”
Însă jurnalista îmi spune că, din cauza tuturor acestor dificultăți copleșitoare, adevărul are de suferit și nu aflăm tot ce se întâmplă în Gaza. Dar nu crede că se va ajunge la un blocaj mediatic total, oricât și-ar dori Israelul asta. „În fiecare zi avem oameni noi. Poate e un tânăr care a terminat recent facultatea sau oameni din social media sau foști cercetători. Problema nu e să arătăm lumii povestea, problema e că lumea nu ia atitudine chiar și după toate aceste informații.”
„Dispariție forțată”
Una dintre strategiile Israelului este aceea a dispariției forțate a palestinienilor cu ajutorul Legii „Combatanților ilegali” în Gaza și al „detenției administrative” în Cisiordania, prin care practic au legalizat luarea de ostatici – aproximativ 6.800 de palestinieni sunt închiși, fără a avea parte de un proces în acord cu standardele legii internaționale și fără ca apropiații lor să știe ce li se mai întâmplă. Amnesty International a documentat cazul a 27 de foști astfel de deținuți, printre care și un băiat de 14 ani, care povestesc cum au fost bătuți, agresați sexual și au fost asmuțiți câinii pe ei.
Este ce au pățit și jurnaliștii Nidal al-Wahidi (31 de ani) și Haitham Abdel Wahid (25 de ani), reținuți de forțele israeliene pe 7 octombrie, în timp ce documentau atacul condus de Brigăzile al-Qassam ale Hamas. Doi ani mai târziu încă nu se știe unde se află cei doi, care sunt motivele răpirii lor sau dacă mai sunt în viață.
Doar cu o zi înainte să vorbesc cu Shuruq, pe 13 mai, Israelul mai ucisese un jurnalist – pe Hassan Aslih, care avea 38 de ani.
Hassan era internat în secția de arși a spitalului Nasser din Khan Younis, unde se recupera tot după un atac israelian. Pe 7 aprilie, un cort de presă de lângă același spital fusese bombardat, ucigând doi jurnaliști – Hilmi al-Faqaawi (28 de ani) și Ahmed Mansour (35 de ani) – și rănind alți opt. Imaginile cu Ahmed arzând de viu s-au viralizat online. Hassan a scăpat cu viață atunci, însă s-a ales cu o fractură de craniu, răni de șrapnel, arsuri grave pe corp și două degete amputate. După mai bine de o lună de îngrijiri medicale, o dronă kamikaze israeliană a lovit al treilea etaj al spitalului în care se afla, omorându-l în patul în care se recupera. „Ăsta a fost un asasinat, pur și simplu. Era imobilizat într-un pat de spital, nu punea pe nimeni în pericol. Singura armă pe care a purtat-o vreodată a fost aparatul de fotografiat. Și nu a fost o greșeală, știau exact unde se află”, a spus după atac jurnalistul Tamer Qishta, care lucrase cu Hassan în trecut.
„Eu și colegii mei am încercat toată săptămâna anterioară să îl ajutăm. N-am dormit azi noapte gândindu-mă că am încercat să îi scoatem pe colegii noștri din Gaza pentru a primi ajutor medical, iar Israelul nu a aprobat evacuarea lor. Eram în contact constant cu el și l-am pierdut în câteva secunde”, îmi spune Shuruq.
Armata israeliană chiar a recunoscut că atacurile din 7 aprilie și 13 mai asupra spitalului l-au vizat direct pe Hassan, care, conform autorităților din Israel, ar fi fost „terorist”. Drept dovadă, au prezentat o imagine din 2020 cu Hassan și Yahya Sinwar, fostul lider Hamas, fotografiați la un eveniment pe care jurnalistul îl acoperea. Acesta ar fi „participat la masacrul din 7 octombrie”, au mai argumentat autoritățile israeliene, referindu-se la o filmare a jurnalistului cu un tanc în flăcări lângă granița din zona orașului Rafa. Însă colegii și apropiații săi spun că în ambele situații jurnalistul își făcea meseria, aflându-se acolo unde se întâmplau lucruri și documentându-le.
Tareq S. Hajjaj, care a lucrat cu Hassan, explică într-un articol din Mondoweiss de ce acuzele la adresa sa sunt fabricate pentru a-i justifica asasinarea: „În ultimele 18 luni știam mereu unde e Hassan și puteam mereu să dau de el pe WhatsApp sau la telefon. Nu era niciodată absent și era mereu în locurile în care se adunau jurnaliștii. Oricine care are chiar și vagi cunoștințe despre Hamas și cum operează Brigăzile al-Qassam își dă seama cât de incoerente sunt aceste acuze. Dar Israel se bazează pe ignoranța și naivitatea oamenilor, care vor crede că un jurnalist dedicat, care e 24/7 pe teren, e și luptător Hamas în timpul liber.” Într-una din ultimele lor conversații, Hassan și-a prezis moartea, spunându-i lui Tareq că nu le-ar fi greu să-l atace cât e internat în spital.
Shuruq subliniază dublul standard care se răsfrânge asupra jurnaliștilor din Palestina, prin comparație cu cei din Israel. Toți jurnaliștii din Israel au făcut armata, deci unii „au intrat în Gaza sau în Liban și au bombardat case”. „Unii dintre ei apar la televizor și spun lucruri genocidare precum «Trebuie să-i omorâm» sau «Am greșit că i-am lăsat să trăiască până acum». Însă noi [palestinienii, n.red.], după aproape doi ani, încă trebuie să ne justificăm în fața lumii că suntem jurnaliști, iar asta este nedrept și neetic.”
Înainte să fie omorât, și Hassan vorbise public despre faptul că jurnaliștii israelieni care merg pe front cu armata postează pe social media fotografii cu ei, cu soldații și clădirile distruse de aceștia sau relaxându-se în casele palestinienilor strămutați. Cu toate astea, statutul lor de jurnaliști nu este pus la îndoială. În octombrie 2024, de exemplu, jurnalistul Danny Kushmaro își încheie reportajul de 27 de minute de pe Channel 12, un post TV centrist și mainstream din Israel, apăsând pe butonul care detonează o casă din Liban.
Colegii lui Hassan spun că adevăratul motiv pentru care acesta a fost ucis sunt filmările sale cu ororile care se petrec în Gaza, dar și cu mărturiile supraviețuitorilor. Multe dintre imaginile realizate de el – mai ales cele care arată proporțiile distrugerilor – au devenit virale și au arătat lumii acțiunile distructive ale Israelului. Hassan, amintesc colegii lui, avea curajul să se ducă și să filmeze oriunde, indiferent cât de periculos era. „Toți jurnaliștii au fost uciși în casele lor, în corturi, în școli, în spitale sau pe teren, nu la vreo întrunire politică, cum spune Israelul”, adaugă Shuruq.
Într-un comunicat de presă din august 2024, CPJ a criticat campaniile de defăimare pe care le practică Israel la adresa jurnaliștilor palestinieni, pentru a le justifica uciderea.
„Întreaga istorie a Palestinei este una a dezumanizării”
Adesea, jurnaliștii palestinieni primesc mesaje de amenințare pe telefon sau prin social media în care li se spune să nu mai relateze sau să părăsească zona în care se află. La câteva zile după, ei sau familiile lor sunt atacați. „În fiecare săptămână pierdem un jurnalist sau doi. Și sunt țintiți sistematic, nu e întâmplător, mai ales că [militarii israelieni, n.red] au instrumente AI cu ajutorul cărora știu pe cine atacă”, spune Shuruq. În 2024, o investigație realizată de Yuval Abraham în publicația israeliană +972 dezvăluia cum se folosește armata Israelului de Lavender – un sistem bazat pe inteligență artificială. Cu ajutorul Lavender, armata a creat liste de asasinare cu zeci de mii de oameni care urmau a fi bombardați – de regulă acasă, noaptea, împreună cu familia, pentru că acolo erau mai ușor de localizat. Pentru a-i găsi, armata israeliană folosește alt sistem, denumit Where’s Daddy? (en: Unde-i tata?), care îi anunță când „ținta” a intrat în casă, pentru a o bombarda. „Scopul era să creezi cât mai multe ținte, cât mai repede”, spune o sursă în cadrul investigației.
Prin această tactică de intimidare a trecut și Hassan Hamad, care avea 19 ani când a fost ucis în octombrie 2024, după ce primise un mesaj în care i se spunea „să nu mai răspândească minciuni despre Israel”. La fel și Anas al-Sharif, reporter și videograf la Al Jazeera, amenințat de armata israeliană pe 22 noiembrie 2023 prin telefoane și mesaje în care ofițerii îi spuneau să își înceteze activitatea și să plece din nordul Gazei. Jurnalistul a primit mesaje pe WhatsApp în care membri din armata Israelului îi arătau că știu unde se află. Pe 11 decembrie, un bombardament israelian i-a lovit casa, omorându-i tatăl de 90 de ani.
Uneori este greu de stabilit care dintre ucideri au fost asasinate țintite și care au avut loc pur și simplu pentru că jurnaliștii au fost victime ale măcelului generalizat, la fel ca zeci de mii de civili palestinieni. Însă organizațiile internaționale consideră că unele morți pot fi confirmate prin dovezi care arată că jurnaliștii respectivi au fost atacați de către Israel din cauza muncii lor. Un raport al organizației internaționale Reporteri Fără Frontiere (RFF) menționează 35 de jurnaliști palestinieni omorâți ca urmare a muncii pe care o desfășurau, iar CPJ spune că cel puțin 17 jurnaliști și doi lucrători media au fost asasinați. Comitetul analizează încă 20 de cazuri despre care bănuiesc că au fost atacuri țintite.
„Lumea a început să normalizeze moartea, masacrele, crimele. Și plătim un preț foarte mare, pierdem toți acești colegi tineri, pentru că foarte mulți dintre ei sunt tineri. Este ștearsă o întreagă generație de jurnaliști din Gaza”, spune Shuruq. Media de vârstă în Fâșia Gaza este de aproximativ 18 ani.
Această normalizare a violenței e întărită și de narațiuni artificiale, menite să stârnească oprobriul public la adresa jurnaliștilor palestinieni. Înainte de a fi uciși, aceștia sunt decredibilizați prin narațiuni care susțin că i-ar ajuta pe combatanții din Gaza sau că ar fi participat la atacul din 7 octombrie 2023 asupra așezărilor israeliene din jurul Fâșiei. Reporteri Fără Frontiere a documentat un exemplu de astfel de narațiune falsă, care i-a vizat pe jurnaliștii Al Jazeera Ismail al-Ghoul și Rami al-Rifi. Cei doi au fost omorâți pe 31 iulie 2024, în timp ce relatau de la comemorarea lui Ismail Haniyeh, fost lider Hamas, care tocmai fusese asasinat în Teheran. Mașina în care se aflau cei doi, clar marcată ca vehicul de presă, a fost lovită de o rachetă israeliană care i-a ucis pe ei și pe un copil aflat în apropiere. Armata israeliană a susținut atunci că al-Ghoul ar fi fost terorist (fără să menționeze nimic de Rami). Drept dovadă, a oferit o „listă cu nume găsită într-un computer al Hamas în 2021” care l-ar fi inclus și pe al-Ghoul. Când RFF a cerut mai multe detalii, armata a răspuns că informațiile sunt confidențiale. Fără detalii sau context, spun experții consultați de organizație, acuzațiile nu sunt substanțiale.
„Documentul oferit de armata israeliană ca dovadă conține informații contradictorii, arătând că al-Ghoul, care s-a născut în 1997, ar fi avut un rang militar în Hamas în 2007 – pe când avea doar 10 ani”, mi-au explicat reprezentanții Comitetului pentru Protecția Jurnaliștilor (CPJ) cu care am vorbit luna trecută.
„Spun despre colegii noștri că sunt «ținte militare», așa cum spun și despre doctori, profesori sau copii. Este aceeași narațiune falsă care e, de fapt, întreaga poveste a Palestinei – dezumanizarea. Toată istoria acestui loc e legată de dezumanizare și minciuni”, îmi spune Shuruq As’ad. „Și faptul că mass-media internaționale reproduc aceleași știri false despre noi și că mereu se îndoiesc de noi e foarte dureros”, adaugă jurnalista.
„Investigațiile noastre arată că armata israeliană are un lung istoric de a se absolvi de vină prin etichetarea jurnaliștilor ca teroriști. Aceste practici pun în pericol jurnaliștii palestinieni care relatează din Gaza și erodează încrederea publicului în ei. Israel a acuzat în mod repetat jurnaliștii din Gaza că ar fi fost membri ai grupurilor militante fără să ofere dovezi credibile”, a întărit și Doja Daoud, Coordonatoare de Programe pentru Levant la CPJ.
Reprezentanții CPJ vorbesc și despre cât de greu le este să obțină informații din teren despre atacurile asupra jurnaliștilor. „Nimeni nu documentează urmările fiecărui atac, iar noi și comunitatea internațională nu avem cu ce lucra. Ne bazăm pe rapoarte media care nu intră în detalii, pentru că moartea a devenit o știre la ordinea zilei”, mi-au spus aceștia. Nu toate cazurile pot fi documentate, pe de o parte pentru că Gaza este distrusă în proporție de 70%, iar pe de altă parte pentru că jurnaliștii sunt uciși împreună cu familiile lor și nu mai rămâne nimeni care să ofere informații despre circumstanțele morții. „Realitatea sumbră a acestei munci este că știm cazuri în care familii întregi au fost omorâte în bombardamente și nu a mai rămas nimeni în viață pe care să-l putem contacta să ne confirme detalii despre un jurnalist sau lucrător media.”
Deși nu sunt omorâți cu aceeași impunitate ca colegii lor din Gaza, și jurnaliștii din Cisiordania sunt zi de zi în pericol de a fi agresați sau închiși pe nedrept. Din octombrie 2023 și până în prezent, Israel a reținut 178 de jurnaliști, dintre care 48 sunt încă în închisoare. CPJ a documentat 81 de cazuri de jurnaliști palestinieni din Cisiordania arestați de către Israel din octombrie 2023 încoace. „Din informațiile noastre, aceștia sunt arestați pentru a obține informații de la ei. Aproape toți jurnaliștii eliberați ne-au spus că au fost abuzați și întrebați în mod repetat ce știu despre sursele lor”, mi-au spus reprezentanții CPJ.
„În Gaza ne omoară colegii pentru că spun că ar face parte din Hamas – chiar dacă nu e adevărat. Dar în Cisiordania? [aflată sub conducerea Autorității Palestiniene, nu a Hamas, n.red]. Intră soldații în casele jurnaliștilor, îi iau și îi închid fără proces în închisori, unde sunt torturați, înfometați și agresați sexual și nu primesc ajutor medical. Iar eu, din momentul în care spun că sunt jurnalistă la unul dintre cele 900 de puncte de control militare, totul se schimbă. De ce nu suntem lăsați să ne facem munca?”, îmi spune Shuruq. În Cisiordania și Ierusalim, Israelul a închis cinci instituții media; de asemenea, a distrus sau închis 12 tipografii din Cisiordania.
Impunitate pentru crime împotriva jurnaliștilor
Toate aceste lucruri se întâmplau și înainte de genocidul început acum aproape doi ani. „Nu e ceva nou, doar a devenit mai agresiv acum”, spune Shuruq. „Am pierdut 55 de jurnaliști, dintre care trei jurnaliști internaționali, între 2012 și 6 octombrie 2023. Iar în sindicat avem 10.000 de cazuri de jurnaliști atacați de armata israeliană sau de coloniști în același interval de timp, iar numărul acesta este mult mai mic față de cel real, pentru că nu toate cazurile sunt raportate.”
De exemplu, în mai 2021, Israel a bombardat o clădire din Gaza în care se aflau birourile Associated Press și Al Jazeera. Un an mai târziu, în mai 2022, jurnalista Shireen Abu Akleh a fost împușcată în cap de forțele israeliene în timp ce relata de la un raid al acestora în tabăra de refugiați din Jenin, deși purta vestă de presă. Moartea ei a fost răsunătoare, pentru că era o jurnalistă palestiniană de renume, care lucra de 25 de ani la Al Jazeera, dar și pentru că avea și cetățenie americană. Există imagini surprinse chiar cu momentul în care a fost împușcată. Cu toate astea, nici atunci nimeni nu a fost tras la răspundere pentru crimă, iar Statele Unite au minimalizat evenimentul. Deși analiza Departamentului de Stat American a spus că cel mai probabil glonțul care a ucis-o a fost tras de către un soldat israelian, concluzia aceluiași departament a fost că uciderea ei nu a fost intenționată, ci „rezultatul unor circumstanțe tragice”. „Shireen a fost colega mea la școală și apoi am lucrat împreună. Moartea ei e documentată, însă sunt mulți, mulți alții. Ea îi reprezintă pe foarte mulți dintre colegii noștri”, spune Shuruq.
În septembrie 2022, după o scurtă investigație, armata israeliană a declarat că nu este posibil să determine fără echivoc sursa glonțului care a omorât-o, dar că există „o mare probabilitate” ca Abu Akleh să fi fost „lovită din greșeală” de Israel.
În Deadly Pattern, un raport publicat în mai 2023, CPJ a documentat cazurile a 20 de jurnaliști uciși de Israel în perioada 2001-2023 (18 palestinieni și doi corespondenți europeni), pentru care nimeni nu a fost tras la răspundere. Israel a deschis o investigație criminală pentru uciderea jurnalistului britanic James Miller în 2003, în timp ce filma un documentar despre suferința copiilor palestinieni din Gaza, dar a închis-o fără a-l judeca pe soldat.
Biroul Înaltului Comisar ONU pentru Drepturile Omu a subliniat că Avocatul General Militar (MAG) al Israelului, instituția care ar trebui să investigheze aceste cazuri, se află într-un conflict de interese. MAG ar trebui să cerceteze posibile nereguli – petrecute în cadrul unor operațiuni pentru care tot MAG a oferit asistență juridică.
„Am atâtea povești că aș putea vorbi încontinuu, e o chestiune zilnică aici și toți colegii mei au astfel de povești, atacați ori de coloniști, ori de soldați israelieni.”
„Și eu am fost atacată de atâtea ori”, îmi spune Shuruq. „Fiecare jurnalist palestinian are câte o poveste, dinainte de 7 octombrie, în care a fost atacat, bătut, stropit cu gaz lacrimogen. Mergem în fiecare zi la muncă neștiind dacă ne vom mai întoarce acasă.”
Jurnalista își amintește, de exemplu, că în 1998 îi lua interviu lui Faisal Husseini, un cunoscut politician palestinian, pe fondul unor proteste care aveau loc în Ierusalim împotriva construirii de colonii ilegale israeliene pe teritorii palestiniene. „Era o manifestare pașnică și se vedea clar că sunt jurnalistă. Am fost bătută și închisă, am totul filmat. Și când am spus poliției israeliene că am imaginile cu tot ce s-a întâmplat, mi-au zis că sunt false.” În 2001, femeia se afla la o manifestare în Ramala cu Raed – colegul ei cameraman, care ulterior i-a devenit soț – și un reporter francez. Cameramanul filma un lunetist israelian care avea pușca îndreptată către protestatari. Când i-a obervat, acesta i-a luat în vizor pe jurnaliști. Cameramanul a strigat „Jos!”, însă francezul nu a apucat să reacționeze și a fost împușcat. „Soldatului care l-a împușcat i-au redus o zi de plată din salariu”, îmi spune Shuruq.
În 2003, când Shuruq și colegii ei relatau de la un schimb de prizonieri între Israel și Palestina, Raed a fost împușcat în mâna cu care ținea camera. „Era în echipament de jurnalist și se afla lângă mașina redacției, care era foarte vizibil marcată ca mașină de presă. Au tras în total 16 gloanțe în mașină, iar celuilalt coleg glonțul i-a intrat prin gât și i-a ieșit prin obraz. Apoi lunetiștii au tras și în ambulanța care a venit după el.”
„Am atâtea povești că aș putea vorbi încontinuu, e o chestiune zilnică aici și toți colegii mei au astfel de povești, atacați ori de coloniști, ori de soldați israelieni.”
Israel vrea să controleze narațiunea
„Sper să nu mai pierdem vreun coleg”, mi-a spus Shuruq spre sfârșitul conversației noastre. Însă a doua zi după ce am vorbit, pe 15 mai 2025, chiar în ziua care comemorarau 77 de ani de la Nakba – epurarea etnică a palestinienilor –, Israelul a mai ucis doi jurnaliști. Ahmed al-Helou (34 de ani) a murit în cortul în care trăia familia sa, într-o serie de bombardamente pe timp de noapte din zona Khan Younis, care a ucis în total 50 de oameni. Aceleași bombardamente au lovit și casa lui Hassan Samour (44 de ani), aflată la 2 kilometri de Khan Younis. Hassan, care lucra la al-Aqsa Radio, a fost omorât alături de alți 11 membri ai familiei sale (soția, cei cinci copii, mama, fratele, soția fratelui și copiii acestora). Al șaselea copil al lui Hassan, dar și întreaga familie a fratelui jurnalistului fuseseră uciși într-un atac anterior, astfel încât, de pe 15 mai 2025, toată familia Samour a fost ștearsă din existență.
După ce alți patru jurnaliști au fost uciși pe 18 mai, trei dintre ei împreună cu membri ai familiilor lor, Sindicatul Jurnaliștilor Palestinieni a ieșit cu un comunicat de presă în care spune că astfel de atacuri constituie „acte de terorism și crime împotriva umanității, iar liniștea comunității internaționale și a organizațiilor pentru drepturile omului și letargia instituțiilor ONU reprezintă complicitate cu călăul, deschizându-i calea pentru a comite și mai multe masacre împotriva presei. Jurnaliștii palestinieni își vor continua misiunea, chiar dacă vor fi nevoiți să-și care propriile sicrie în spate în timp ce relatează de la scenele masacrelor”.
Pe 5 iunie, un alt bombardament israelian a omorât trei jurnaliști și a rănit alți patru în cortul de presă instalat în curtea spitalului al-Ahli din Gaza. Pe 10 iunie, Moamen Abu Alouf (19 ani) documenta munca unor paramedici care evacuau victimele unui bombardament, când o a doua rachetă israeliană i-a ucis pe el și trei dintre medici.
„Atacurile Israelului asupra presei reprezintă un efort de a reduce la tăcere mesagerul și realitatea vieții de zi cu zi în Gaza. Faptul că comunitatea internațională a eșuat în a apăra libertatea presei în Gaza și a presa Israelul să apere integritatea jurnaliștilor sau să investigheze potențialele crime de război comise aici a încurajat aceste atacuri asupra presei”, mi-a spus Doja Daoud, Coordonatoare de Programe pentru Levant la CPJ.
Nick Turse, autorul studiului News Graveyards, atrage atenția că, pe termen lung, atacurile asupra jurnaliștilor alimentează schimbări în modul în care funcționează presa – acoperirea evenimentelor internaționale nu mai este o prioritate și multe instituții media își închid birourile de peste hotare. „Problemele economice prin care trece industria, violența războiului și campaniile coordonate de cenzură a presei amenință să transforme tot mai multe zone de conflict în deșerturi informaționale, Gaza fiind cel mai extrem exemplu”, scrie Turse.
„După ani de zile în care a privit cu indignare cum presa internațională relatează războaiele sale cu Hamas, guvernul israelian a lansat o campanie necruțătoare împotriva jurnaliștilor. Din octombrie 2023, Israel a interzis accesul jurnaliștilor străini în Gaza, în paralel omorând jurnaliștii locali în numere nemaiîntâlnite – fără vreo repercusiune”, scrie cercetătorul. Cu alte cuvinte, Israelul vrea să controleze narațiunea, omorându-i pe cei care ar putea spune povestea palestinienilor.
Israelul nu permite accesul jurnaliștilor străini în Gaza pentru a documenta ce se întâmplă acolo. Singurii jurnaliști care au putut intra au fost cei care s-au acreditat și au însoțit armata israeliană, care controlează ce pot aceștia să vadă și să transmită.
„Încă din 1948, mass-media internaționale nu au relatat povestea într-un mod etic, mereu a fost prin ochii Israelului. Nimeni nu s-a întrebat ce se întâmplă, «Oare de ce se opun oamenii ăia?» Noi nu vrem ca lumea să fie de partea Palestinei, ci de partea drepturilor omului și a legii internaționale și să practice acel jurnalism etic despre care Occidentul ne-a tot dat lecții”, mi-a mai spus Shuruq. „Nu doar palestinienii, ci toată lumea va avea de plătit când umanitatea este atacată, iar atacurile asupra jurnaliștilor palestinieni sunt atacuri împotriva presei în general. Când eu ca om accept copii arși de vii și jurnaliști și doctori omorâți, este pur și simplu un atac la adresa umanității”, adaugă jurnalista.
„Impunitatea Israelului de zeci de ani în uciderea jurnaliștilor are consecințe și în afara acestui război. Jurnaliștii din Gaza sunt obosiți și și-au pierdut încrederea în lume. De fiecare dată când un jurnalist este ucis, este un atac nu doar asupra familiei sale, a comunității media palestiniene și a adevărului, dar și asupra fundamentului drepturilor omului”, spune Doja Daoud.
*
Cu fiecare jurnalist ucis, înțelegem mai puțin despre lume, iar regimurile opresive câștigă teren în lupta prin care vor să-și impună propria variantă de adevăr. Mă mâhnește să văd pasivitatea jurnaliștilor occidentali, inclusiv a celor români, în fața faptului că colegii lor palestinieni sunt omorâți fără ca nimeni să fie tras la răspundere. Dacă nu din empatie sau solidaritate de breaslă, măcar din cinic interes personal și-ar putea folosi vocea în fața acestei nedreptăți. Chiar zilele trecute, o jurnalistă care relata de la protestele din Los Angeles a fost împușcată de poliție cu un glonț de cauciuc, iar libertatea presei este în declin global, inclusiv în țări în care aceasta obișnuia să fie respectată. Cine crede că normalizarea atacurilor asupra jurnaliștilor în Orientul Mijlociu nu va avea repercusiuni și acasă e naiv.
Foto deschidere: WAFA Agency
