Artistă în continuă dezvoltare, Leta Popescu își actualizează și șlefuiește instrumentele artistice, tehnicile dramatice și dramaturgice, esteticile, practicile de lucru, regândește teme și perspectivele asupra lor din afara standardului, integrează corpul ca resursă narativă și explorează variate formule de mișcare în conjuncție cu subiectul și formatul spectacolului. De la legendarul său spectacol de debut Parallel, creat în colaborare cu încă 3 artiști, în care își afirma interesul atât pentru universul feminin și mediul domestic ca turnantă în miniatură a mentalității colective, cât și pentru lucrul cu corpul cel puțin la același nivel cu textul, Leta a tot explorat în aceste direcții — corp & mișcare (Open, Dual, Cassandra), familia ca spațiu de dramatic ((In)corect, Vrabia, Regina nopții), în conjuncție cu panoramarea problematicilor feminine și a comunităților urbane sau rurale.
Două dintre premierele sale din acest an, Lirda (Teatrul de Comedie București) și Lalele, păsări și beton (Reactor de Creație și Experiment Cluj), funcționează în mare parte pe aceiași piloni. Spectacolele fac parte dintr-o tetralogie — vin după Aer, la Teatrul Metropolis, și vor fi urmate de Lapte negru la Teatrul Nottara — care investighează universul feminin din diverse unghiuri și în diferite contexte scenice, cu mult umor și (auto)ironie, dar și cu o acuitate sfredelitoare, ajustată mereu de o doză zdravănă de duioșie, folosind intens corpul și mișcarea ca elemente esențiale în narațiune (regizoarea vorbește despre „cubism scenic”). Un demers feminist fără ideologie, dar cu umanitate căci ceea ce scoate Leta Popescu la iveală este un interior feminin al naibii de complex, bumbăcit la exterior de prejudecăți și machisme istorice, de violență și misoginism contemporane, iar la interior, de propriile nesiguranțe și fragilități, alimentate din plin de responsabilități sociale și patriarhat, fie el și cu față umană. Aer are un decor metalic și o poveste care începe pe la 1920 despre abuzul asupra femeilor de-a lungul timpului, internate în centre psihiatrice pentru a fi controlate, în special sexual, cu o mulțime de intervenții care ilustrează istoric invalidarea și marginalizarea femeilor în societate. Lirda funcționează într-un decor de lemn, iar Lalele ... într-unul de beton (despre decor și materialele de construcție într-un interviu cu scenograful Bogdan Spătaru). Ambele creații își configurează acțiunea în lumea contemporană.
Lirda este povestea unei corporatiste de vârstă medie (spre 40 ani), care a obținut cam ce-a vrut până la momentul ăsta: familie regulamentară - soț + copii, poziție de vârf în companie, casă, muncă, cont în bancă. Odată cu bifarea tuturor criteriilor pentru partea de sus a clasei de mijloc, personajul, nici eroină, nici anti-eroină, realizează că rutina unei vieți împlinite, inclusiv cu o multitudine de sarcini zilnice care-i consumă tot timpul și energia, vine la pachet cu senzația de sterilizare a vieții personale și anulare a propriei identități. O cuprinde o nemulțumire de sine ca femeie, acel sentiment de animal prins în capcană, aici a unui statut social și nivel de trai bune, dar previzibile și plate ca Excel-ul cu ștate de plată pentru salarii înghețate. Este o criză fără efervescențe exterioare, dar cu tumult interior, în care personajul se autochestionează, își evaluează paradigma de evoluție și posibilele opțiuni, tatonează variante de soluționare mai mult sau mai puțin adecvate normei sociale — și în fond, care e norma socială, criteriul moral care impune limite comportamentului sau practica ce acceptă unele încălcări ale acestor limite?
La nivel vizual, personajul este multiplicat — sunt 5 versiuni, fiecare configurând o altă latură a sa: femeia-șefă / autoritară, femeia-dependentă de muncă, femeia-carieristă, femeia în spațiul domestic, femeia pur și simplu. Nu sunt distincții clare între aceste versiuni, totul se ajustează din tonul, atitudinea și mișcările actrițelor — corpurile lor îmbrăcate în ținute de birou fac coregrafii îndrăznețe pentru a reda tribulațiile interioare. Unele se mențin în zona dominatoare profesional, fisurată uneori de banalul casnic (Mirela Zeța, Smaranda Caragea), altele se contorsionează în aria vulnerabilă (Laura Creț) sau se configurează temerar, ca aventuriere (Andreea Samson), în timp ce una glisează între aceste laturi, fără a se stabili clar într-un punct (Gloria Găitan). Ce mi se pare important, pe lângă povestea în sine — Leta Popescu identifică nevoi, dorințe, frustrări feminine dincolo de temele la modă și perspectivele standardizate ca femeia_victimă_a_societății sau bovarismul de corporație —, este polifonia personajului care arată complexitatea identității feminine. Limbajul artistic integrează corpul ca element scenic egal ca importanță cu textul și decorul (care are legătură cu semnificația titlului, pe care o veți descoperi în spectacol). Lirda reajustează, fără să judece, femeia de carieră la scară umană, îi redă scorpiei de corporație statura tridimensională, scoțând-o din aplatizarea clișeistiscă trăiește_ca_să_muncească pentru a-i redescoperi viața interioară.
Lalele, păsări și beton este povestea unui cartier, de fapt, o secțiune într-un spațiu urban, văzut ca dintr-o dronă — mai multe blocuri, niște străzi care se intersectează, oamenii, copacii, obiectele, animalele (șoareci, insecte și ce or mai fi pe acolo). Scenariul scris de Leta Popescu și Diana Mihalașcu după texte de Ovidiu Cioclov, Doina Gecse-Borgovan, Katia Nanu, Maria Orban, Oana Paler, Laura Stanciu, Livia Stoica, Dana Voicu adună mici povești personale într-un cadru mai amplu, care oferă distanțarea necesară pentru a crea un peisaj, nu un portret. Dar să le luăm pe rând.
Decorul de beton al lui Bogdan Spătaru face o secțiune într-un bloc ce servește și ca spațiu de joc - personajele se cațără, învăluiesc și devin simbiotice cu cărămizile. O machetă de biserică se plimbă printre blocuri ca un aspirator robot. Blocul pe care sunt cocoțate personajele pare un detaliu mărit, văzut la microscop al cartierului, iar alte blocuri miniaturale sunt în apropiere. Actrițele poartă body-uri nud, expresie a sincerității / transparenței (textele sunt monoloage interioare), dar și a fundamentului pe care se pot broda diferite personaje (replicile fac treceri rapide din vorbire directă în indirectă și de la un personaj la altul, de la lumea animată la cea materială), și excelente costume de mișcare (astfel, paradigma meta se menține constantă la nivel vizual — corpurile aparent nude funcționează ca bază pentru spectacolul care se construiește parțial în imaginația spectatorului). Există o unitate de loc — cartierul, de timp — 1 martie, dar nu și de acțiune, căci poveștile sunt multe, se întretaie, se continuă una pe alta sau funcționează în paralel. Depresia postnatală, solitudinea bătrânilor, dar și a adolescenților, care nu găsesc sprijin pentru tribulațiile lor interioare, oboseala lucrătoarelor sunt diverse fațete ale unor persoane, în special femei, secătuite de responsabilitățile sociale și familiale, de muncă și griji financiare, de singurătate și dragoste, (auto)devalorizate. Pe unele le disperă zgomotul — aglomerarea de voci intruzive în universul propriu, pe altele le ucide liniștea pe care o aduce însingurarea. Și apoi se aglomerează morțile ca în poeziile lui Minulescu, convențional, oarecum sprințar, demonstrativ: femei ucise de 1 martie, metafora violenței drapată în curtoazia artificială a unei sărbători.
Leta Popescu ia acest construct dramaturgic pentru a crea o polifonie, cartierul urban văzut din perspectivă feminină prin corpurile a 4 actrițe care materializează o mulțime de personaje umane, animaliere, inanimate. Corpurile și scenariul își corespund în acest traseu extrem de fluid — încă o dată, trecerile dintr-un personaj în altul și dintr-o poveste în alta alunecă grațios, uneori cu un pic de muzică live, atât la nivel de text, cât și de mișcare. Tușa ironică a naționalismului — inventarul repetitiv de cuvinte de origine dacică sau pe-acolo (viezure, mânz și alte cuvinte cu z), dar și o serie de expresii care parazitează spațiul public („nu ne mai facem bine”) — creează rama unei mentalități autohtone, cu presiunile, inclusiv cu tentă patriarhală, și viciile ei. Macheta bisericii care bântuie cartierul — poate și o aluzie la explozia de lăcașuri de cult care a marcat perioada postcomunistă — lasă și ea niște urme în acest univers psihologic feminin al cartierului, o formă de control și depreciere.
Lalele... secționează cu profunzime și umor atât un cartier dormitor, cu lumea lui aproape invizibilă, cu dramele casnice și de muncă, cât și afectul și mentalul feminin. Sunt sinteze ale umanului pe care Leta Popescu le face având deopotrivă capacitatea de a livra o perspectivă panoramică și de a lumina detalii nebănuite.
FOTO main: Ioana Groza Pop
Teatrul de Comedie
Lirda
textul și regia: Leta Popescu
scenografia: Bogdan Spătaru
muzica: Csaba Boros
Cu: Andreea Samson, Laura Creț, Gloria Găitan, Mirela Zeța, Smaranda Caragea
Reactor de Creație și Experiment
Lalele, păsări și beton
Regia: Leta Popescu
Scenariu: Leta Popescu și Diana Mihalașcu
după texte de: Ovidiu Cioclov, Doina Gecse-Borgovan, Katia Nanu, Maria Orban, Oana Paler, Laura Stanciu, Livia Stoica, Dana Voicu
Scenografia: Bogdan Spătaru
Muzica: Radu Dogaru
Asistență de regie: Diana Mihalașcu
Cu: Alexandra Caras, Andrada Balea, Ana Maria Marin, Maria Elena Morar
