„Derapaj incalificabil: Mihail Neamțu o atacă pe Oana Țoiu cu o fotografie trucată grosolan”, titra Antena3 la sfârșitul lunii iunie. Doar că nu vorbim despre un simplu „derapaj” al unui politician, ci despre o formă clară de misoginism și violență de gen – un tipar familiar pentru multe politiciene și femei aflate în funcții publice.
Mai exact, Neamțu, președintele Comisiei pentru cultură, arte și mijloace de informare în masă din Camera Deputaților, la puțin timp după numirea noului Guvern a simțit nevoia să editeze o fotografie cu una dintre doar cele două femei numite în funcția de ministră. Ținta era clară: Oana Țoiu, politiciană USR. Iar scopul devenise și mai clar: ridiculizarea, umilirea și reducerea ei la aspectul fizic.
Țara noastră se numără printre statele cu cele mai puține femei în Parlament, alături de Ungaria și Cipru, potrivit datelor publicate de Eurostat. Acest lucru ar putea însemna pentru unii că vorbim de o adevărată „meritocrație” și că femeile pur și simplu nu-și doresc să intre în politică. Însă lucrurile sunt mai complicate de atât.
Comportamente precum cele ale lui Mihail Neamțu sau decizia Partidului Național Liberal (PNL) de a reforma partidul prin marginalizarea femeilor și tinerilor nu sunt „accidente izolate”. De altfel, violența împotriva femeilor din politică a ajuns o normalitate. În octombrie 2024, Recorder publica o analiză care arată existența unui sexism instituționalizat în politică, dar și că sexualitatea este tema cel mai des folosită împotriva femeilor.
Misoginismul pe care-l afișează unii politicieni nu se limitează doar la colegele lor de breaslă. De cele mai multe ori depășește granițele instituțiilor în care activează și, într-un final, ajung să descurajeze orice femeie care aspiră la o funcție publică sau, care, pur și simplu, îndrăznește să aibă o voce.
Am stat de vorbă cu politiciene, femei în funcții publice, cercetătoare în egalitate de gen, scriitoare și activiste pentru a vedea ce putem să înțelegem din acțiunile lui Mihail Neamțu, regresia venită din partea PNL în ceea ce privește drepturile femeilor din partid și, la modul general, ce spune asta despre cum sunt văzute femeile în societatea noastră.
*Răspunsurile au fost editate pentru claritate.
„O femeie care intră în politică ori care este numită la conducerea unui minister devine o disonanță cognitivă”
Mihail Neamțu, deputatul AUR, insistă să demonstreze că misoginismul este o componentă de bază a comportamentului său politic și a modelului pe care îl promovează. Modificarea fotografiei cu Oana Țoiu nu e doar un gest infantil, ci un act de violență simbolică împotriva unei femei aflate într-o funcție publică – o încercare deliberată de delegitimare. Așa cum am scris și în alte ocazii, comportamentul său contribuie la degradarea spațiului democratic de dialog.
Președintele Comisiei pentru cultură, arte și mijloace de informare în masă din Camera Deputaților, legimitează și alimentează violența asupra femeilor din politică, în acest caz particular, asupra Oanei Țoiu, o deputată votată de cetățeni. Asupra actualei Ministre de Externe s-a dezlănțuit o adevărată campanie de denigrare și delegitimare unde și-a adus contribuția și deputatul AUR.
Această realitate spune multe despre stereotipurile de gen, despre faptul că acestea fac parte din socializarea din diferite spații, de la școală, la familie, la media. Din păcate, sistemul educațional face prea puțin pentru a combate și deconstrui aceste stereotipuri.
O femeie care intră în politică ori care este numită la conducerea unui minister devine o disonanță cognitivă – tulbură normele existente și generează reacții de respingere sau reducere la trăsături superficiale.
Ca femeie care vorbește des în spațiul public am avut de multe ori senzația că trebuie să mă lupt mai mult ca să ocup un spațiu, să arăt că sunt acolo, că am ceva de spus și că ceea ce spun e relevant. Am avut uneori senzația că timpul investit de mine ca să fiu văzută, auzită, ascultată, crezută e mai mare decât cel investit de un bărbat.
Ca femeie în politică te confrunți cu experiențe, inegalități, șanse diferite din cauza felului în care este configurată politica, a modului în care sunt construite partidele politice, a organizării interne a acestora, din cauza felului în care se fac selecția și nominalizarea candidaților. Regimul de gen al partidelor politice este relevant, masculinizarea politicii și a partidelor cresc șansele bărbaților să ocupe poziții de decizie, să fie selectați de lideri, să fie nominalizați în Guverne, de exemplu.
Când modelul de lider este unul masculin, bărbații au mai multe șanse în politică. Când bărbații au mai multe resurse de timp, mai multe resurse financiare, au mai multe șanse în politică în comparație cu femeilor. Când deciziile se iau informal, la bere, bărbații au mai multe șanse decât femeile.
Pe lângă toate acestea, femeile din politică se confruntă frecvent cu forme de violență – verbală, simbolică, uneori și hărțuire sexuală. Din interviurile pe care le-am realizat cu politicieni și politiciene din PSD, PNL, USR și Reper, reiese clar că politica este trăită diferit de femei și bărbați – la nivel de recunoaștere, legitimitate, vizibilitate și acces la resurse.
Cum încearcă Ilie Bolojan să reformeze Partidul Național Liberal prin excluderea femeilor nu este o noutate. De altfel, PNL a excelat, încă din anii ’90, în a arăta că acest partid este conceput pe o logică dominant masculină.
Fotografiile de la evenimentele oficiale sunt ridicole – grupuri de bărbați, fără femei. Este anacronic în raport cu secolul în care trăim. Explicațiile lui Ilie Bolojan pentru excluderea femeilor – „criteriul competenței” și „oameni performanți” – sunt deopotrivă ridicole și periculoase. Ele maschează o preferință politică pentru bărbați. Când spui „competență”, dar alegi doar bărbați, mesajul transmis este că femeile nu sunt suficient de bune – ceea ce este fals și dăunător.
Dacă rămânem în logica performanței și a competenței, recomand acest studiu care arată că în Suedia, selecția în baza cotelor de gen a crescut calitatea clasei politice fiincă bărbații mediocri au fost eliminați din competiție.
Partidele politice trebuie să-și asume responsabilitatea pentru membrii lor. Partidele trebuie să își dezvolte reglementări interne care să sancționeze membrii care recurg la violență asupra femeilor în politică. Parlamentul trebuie să introducă prevederi privind sancționarea violenței asupra femeilor din politică.
Combaterea misoginismului în politică începe cu recunoașterea sa și cu adresarea formelor explicite de sexism. Dar pe termen lung, e nevoie de reforme structurale, de educație de gen, de promovarea unor modele de leadership alternative și de spații în care vocea femeilor să nu mai fie excepția, ci regula.
În final, aș vrea să adaug că violența împotriva femeilor în politică nu este un „derapaj”, ci un simptom al unei culturi politice profund dezechilibrate. Nu este suficient să celebrăm „femeile puternice” care „reușesc” în ciuda tuturor obstacolelor. Trebuie să vorbim despre sistemul care le exclude pe celelalte. Despre toate femeile care nu au ajuns acolo tocmai din cauza acestor mecanisme de violență, neîncredere și invizibilitate.
Oana Băluță, Cercetătoare specializată în gen și politică, conferențiară la Facultatea de Științe Politice, Școala Națională de Studii Politice și Administrative
„Doar o altă formă de control: dacă femeia e ocupată să fie prezentabilă, atunci nu mai are timp să fie lider”
E dezgustător că în 2025 încă avem discursuri ca ale lui Mihail Neamțu în spațiul public - și culmea, nu venite de la troli de internet, ci de la un om politic. E ireal. Trăim într-o țară în care doar două femei ocupă funcții de ministru, iar în loc să ne gândim cum să încurajăm mai multe femei să intre în politică, le transformăm în ținte de dispreț și ironii gratuite.
Dar poate mai grav decât postarea în sine este lipsa de reacție. Ați observat că doar femeile din politică s-au simțit datoare să ia atitudine? Oare de ce au tăcut bărbații din politică? Când vine vorba de atacuri sexiste, pare că nu e treaba lor. La fel se întâmplă și în cazurile de violență domestică mediatizate - tot femeile sunt cele care iau poziție publică. Sper că această complicitate prin tăcere va înceta. Altfel, perpetuăm un sistem în care misoginismul este ignorat, ba chiar tolerat.
Spune un adevăr dureros: suntem încă o societate misogină. România are un fond cultural tradițional, cu reflexe patriarhale puternice, iar asta creează teren fertil pentru discriminare și discursuri care reduc femeia la felul în care arată.
Nu e întâmplător că partide precum AUR își asumă deschis această retorică – e o spoială de conservatorism sub care se ascunde o ideologie care vede femeia exclusiv în roluri tradiționale: acasă, cu copiii, în bucătărie. Am toată prețuirea pentru femeile care aleg acest drum, dar când reduci valoarea unei femei doar la asta, ai o problemă gravă de viziune democratică.
Reducerea femeii la această ipostază este, de fapt, o formă de control: ei susțin că dacă femeia e ținută ocupată cu grija de a fi „prezentabilă”, nu mai are timp să fie lider, vizionar, actor al schimbării. E o strategie subtilă de anulare a potențialului ei public. Și poate fi combătută doar prin solidaritate, educație și expunerea constantă a acestui tip de discurs toxic.
Ca politiciană, încerc să nu mă gândesc prea des la cum suntem reduse ca femei doar la aspectul fizic și să-mi fac treaba cât mai bine, profesionist. Dar realitatea te izbește la fiecare pas. O greșeală minoră, o declarație interpretabilă - și dintr-o dată nu mai contează ideile tale, ci cum arăți, cum te îmbraci, ce ton ai folosit.
Asta nu li se întâmplă bărbaților. Ei sunt judecați pe competențe. Femeile, pe aparențe. Și iar, exact cum spuneam mai devreme – doar femeile sunt cele care reacționează în astfel de momente. De ce?
În ceea ce privește decizia PNL de a reforma partidul prin excluderea femeilor și a tinerilor, cred că mai ales în acest moment, când avem nevoie disperată de echilibru în politică, mai ales pe fondul violenței în societate îndreptată împotriva femeilor, că decizia naște interpretări.
Mesajul riscă să fie decriptat ca un pas înapoi pentru reprezentarea femeilor și a tinerilor – adică exact acele voci care pot aduce energie, empatie și soluții noi.
Femeile nu sunt o categorie vulnerabilă care trebuie „tolerată” în politică. Sunt o resursă de competență, energie și viziune de care România are nevoie. Fiecare pas care pare să le excludă e un pas înapoi pentru întreaga societate.
În ceea ce mă privește, mi s-a întâmplat de foarte multe ori să fiu redusă doar la aspectul meu fizic. Acele comentarii ocolesc ideile, proiectele, voturile luate. Asta se întâmplă pentru că există un misoginism internalizat în politică – și la femei, și la bărbați. Îl vezi când o femeie este întreruptă sistematic într-o ședință, când i se explică lucruri pe un ton condescendent, sau când i se spune că e prea „agresivă”.
Raluca Turcan, deputată Partidul Național Liberal
„De fiecare dată când o societate începe să-și trateze rău femeile, este vorba de o reîntoarcere la autoritarism”
Ce a făcut Mihail Neamțu a fost un act de agresiune publică împotriva unei femei aflate în funcție publică și, simultan, un act de discreditare a persoanelor cu dizabilități. A modificat o fotografie a Oanei Țoiu nu doar pentru a o urâți, ci și pentru a-i da trăsături care în mod obișnuit sunt asociate cu persoane care au anumite dizabilități. În România, atât urâțenia femeilor, cât și dizabilitatea sunt două motive de prejudecăți sociale puternice și, implicit, de respingere, ură, lispă de respect și dezumanizare. Neamțu s-a folosit de aceste două prejudecăți, pentru a maximiza agresiunea, atacul împotriva Oanei Țoiu, numai după ce aceasta a fost propusă pentru funcția de ministră a Afacerilor Externe.
Comportamentul lui arată primitivismul societății, o societate în care misoginia este legea nescrisă a locului și asigură o poziție solidă patriarhatului, ca mod de conducere a societății, ca mod de reprezentare și de valorizare a realităților sociale, ca sistem de valori, ca mod de promovare pe scara ierarhică, atât în mediul public, cât și în cel privat.
Femeile parcă sunt mai puțin oameni într-o societate patriarhală. Sunt percepute nu ca scopuri în sine, ca să folosesc imperativul kantian, ci ca instrumente pentru scopurile și nevoile altora. Trebuie să fie frumoase ca să placă bărbaților, să gătească bine și să țină casa, să facă copii și să se supună. Și sunt socializate de mici în aceste roluri.
O femeie care ajunge într-o funcție publică provoacă tocmai această prejudecată. Succesul său social nu este legat exclusiv de starea civilă și de maternitate, ci are și alți determinanți. Sau poate că și refuză căsătoria și maternitatea, dar se dedică unei cauze publice.
Am trecut și eu prin episoade similare cu cel prin care a trecut Oana Țoiu. La mine s-au luat des de cearcănele mele. Cearcănele mele sunt fiziologice – sunt pe sfert grecoaică și, îmi spunea bunica mea, trăsăturile mele sunt aproape leite cu ale străbunicii mele grecoaice. Deci am cearcăne din naștere. Ele se accentuează când sunt obosită sau am probleme de sănătate.
Aceste cearcăne au devenit subiect de critică, de exemplu, când lucram la guvern pe post de purtătoare de cuvânt. Unii spuneau că „nu dau bine pe cameră” și ar trebui să-mi pun machiaj profesionist.
Apoi, în plină gripă aviară, un comentator din garda veche de presă le-a făcut subiect de discuție într-un talk-show, în seara unei zile în care eu ieșisem de 5-6 ori în briefing, iar Guvernul luase niște decizii importante pentru gestionarea crizei. Ideea centrală era că eram „urâtă” cu cearcănele alea și că arătam de parcă eu aveam gripă aviară.
Pe atunci nu era social media, dar am văzut momentul în direct, la TV. Eram încă la Guvern, cred că tocmai ieșeam din cabinetul premierului, după un ultim debriefing cu el. Am rămas în dreptul ecranului. Am amuțit. În mine s-a făcut liniște totală, pentru că la început nu mi-a venit să cred ce auzeam. Din spate, l-am auzit pe Mihnea Constantinescu, directorul de cabinet al premierului, zicându-mi cu grijă, „Nu-i băga în seamă, Onuțo!”.
Am ascultat cu atenție discuția și mi-am zis că bărbații aceia sunt „ridicoli” pentru că în plină criză ei vorbesc despre cearcănele mele. Apoi mi-am văzut de ale mele, cu cearcănele mele cu tot. Am transformat cearcănele într-un subiect de comunicare asumată și ironică când am plecat de la Guvern, în februarie 2007. Am avut atunci o prezentare atipică despre munca mea – „10 întrebări pe care nu le-ați pus purtătorului de cuvânt”. Ultima întrebare a fost „De ce ai cearcănele atât de mari?”. Am răspuns asumat și cu umor.
Misoginismul din societate este reprezentat și în politică. Este nevoie și de bărbați reformatori, care să spargă un pic barierele astea invizibile și să promoveze femei pe criterii de competență. Este nevoie ca femeile să se orgnizeze și să pună presiune pentru a fi promovate. Este nevoie ca orice derapaj de limbaj să fie sancționat. Este nevoie de cote de reprezentare, care să fie onorate în mod real, nu de formă. Este nevoie ca educația civică să se facă pe bune din școală, iar femeile să nu mai fie reprezentate, în manuale, la cratiță.
Oana Marinescu, consultantă comunicare strategică
„Întreaga mea existență a fost exotizată și sexualizată de bărbați”
Prima reacție când am văzut gestul misogin al lui Mihail Neamțu față de Oana Țoiu a fost una de furie, dezgust, neputință dar și familiaritate. Într-un sistem deja inegal, patriarhal, asemenea ieșiri evidențiază și întăresc ideea că femeile sunt acolo doar de formă, pentru a fi privite dar nu și ascultate. Ridiculizarea făcută de Mihail Neamțu, un politician bărbat cu notorietate, propagă într-un mod periculos în mentalul colectiv ideea că femeile nu contează prin contribuția intelectuală ci doar prin estetică.
Caricaturizarea femeilor în politică, dar nu numai, a fost și continuă să fie o normalitate. O realitate brutală pentru noi toate. În contextul social actual, astfel de derapaje perpetuează ideea că femeile în funcții de conducere nu sunt cu adevărat o autoritate, doar o prezență decorativă, de formă.
Disciplinarea corpului feminin este o obsesie care vine dintr-un proces istoric de lungă durată. De secole, femeile au fost condiționate să creadă că vizibilitatea lor trebuie negociată prin estetică. Practic, corpul femeii a fost convertit într-o monedă de schimb pentru acceptare. Astfel, ele devin simboluri, iar simbolurile trebuie să fie „plăcute privirii” pentru a nu tulbura status quo-ul. Femeile care nu se încadrează în canoanele patriarhale de frumusețe sunt văzute fie ca o amenințare, fie ca o anomalie.
Controlul asupra corpurilor femeilor este o capcană dublă care menține dezechilibrul de putere. Dacă nu te conformezi ești penalizată (cum a fost cazul Oanei Țoiu), dacă te conformezi prea mult, ești frivolă.
Să fii femeie și romă aduce cu sine o „privire dublă”, una care îmi vede genul și alta care îmi judecă etnia. În toate spațiile pe care le ocup, adesea dominate de bărbați, există nevoia constantă de a demonstra că am dreptul să fiu acolo, că merit să ocup acel loc. În același timp trebuie să lupt împotriva prejudecăților care îmi contestă umanitatea, integritatea si apartenența. Întreaga mea existență a fost, de cele mai multe ori, exotizată și sexualizată de bărbați, și asta e o experiență universală pentru noi. În spațiile dominate de bărbați, albi, neromi, trebuie să înfruntăm nu doar sexismul, ci și rasismul.
Lipsa reprezentării reale și autentice a femeilor rome, în politică sau în alte poziții de autoritate, naște un sentiment de izolare, invalidare și stigmatizare. Chiar și în spațiul media, vocile femeilor rome sunt rareori aduse în prim-plan. De multe ori, chiar și atunci când se vorbește despre noi, se dă microfonul tot bărbaților.
În cazul meu, ca femeie romă, există un strat adițional. Corpul și aspectul meu sunt privite printr-un filtru rasializat, femeile rome fiind exotizate și fetișizate. De multe ori am simțit că nu sunt cineva de ascultat ci doar „ceva interesant de văzut”. În cazul bărbaților, care sunt implicit asociați cu raționalitate, autoritate și stabilitate emoțională, nu există aceeași presiune.
Intenția lui Ilie Bolojan, de a elimina dreptul la vot al femeilor și tinerilor din Consiliul PNL este un semnal periculos pentru femeile deja active în politică, prezența lor fiind doar tolerată, dar nu valorizată. Pentru cele care aspiră să intre în politică, mesajul este clar: ușa rămâne întredeschisă și poți să intri doar dacă te faci mică, ca să încapi prin ea. E o formă de descurajare sistemică, care perpetuează ideea că politica rămâne, în esență, un loc doar pentru bărbați.
Vizibilitatea femeilor rome, dar nu numai, în spațiul public devine esențială, nu doar ca reprezentare ci ca formă de rezistență. Mentoratul și crearea unui sistem de suport, mai ales între femeile rome, este o formă de sprijin intergenerațional. Prin împărtășirea unor mecanisme de supraviețuire și curaj ne dăm putere. Nu mai ducem singure povara și nu mai simțim atât de apăsător sentimentul de neputință sau izolare în această luptă perpetuă cu sexismul, rasismul și misoginia.
Cred cu toată ființa mea că multe lucruri s-ar schimba în bine, în ceea ce privește drepturile femeilor, dacă societatea ar susține activ vocile femeilor rome, nu doar simbolic, ci prin spații reale de exprimare, ascultare și influență. Este o nevoie acută de noi, de ideile noastre, de experiențele și de curajul nostru. Nu mai putem fi tratate ca o paranteză în conversațiile despre feminism, politică sau reprezentare.
Suntem aici, am fost mereu aici, chiar dacă am fost ignorate sau excluse. Pentru mine să vorbesc acum e un act politic. Port cu mine poveștile femeilor din familia mea, care au fost reduse la tăcere generații întregi. Azi, vocea mea e și a lor.
Alexandra Fin, activistă romă și creatoare de conținut
„Câtor femei nu le este frică să iasă în față? Dar câtor bărbați?”
Într-o societate în care nu avem femei în politică - dar nu avem femei în prim-plan, în general - comportamente precum cel al lui Mihail Neamțu funcționează ca un baraj mental pentru femei.
„Ah, dacă accept să fiu în față, înseamnă că mă expun și o să încasez toate mizeriile astea”, cam asta ne trece prin cap pe moment.
Hai să ne gândim puțin la femeile din politica românească – de câte ori au fost criticate pentru activitatea lor? De câte ori a scris presa despre cum se potrivește o politiciană și dacă și de ce postului și de câte ori despre coafura, vestimentația, tocurile, geanta ei?
Să trecem acum și la altceva, nu neapărat la Mihail Neamțu, care e un bully, ci la premierul Bolojan, președintele PNL. Ce a răspuns când a fost întrebat de ce partidul pe care îl conduce nu a propus femei pentru funcții în guvern? Că au fost propuși „oameni capabili”, nu s-a ținut cont dacă sunt femei sau bărbați. Eu lucrul ăsta, că s-au găsit doar bărbați capabili, nu îl pot crede.
Mie această afirmație îmi spune că femeile sunt văzute în dinamica partidului ca elemente neglijabile, de décor, sunt și ele pe acolo și cu ele bifăm categoria „femei în partid”, „ne mai clătim și noi ochii la ședințe”. Cu toții contribuim și am contribuit de ani de zile la această situație, în familie, școli, nu mai zic de biserică, mass-media, mai ales mass-media. În momentul în care o femeie decide să se implice în domeniul ei de activitate, e acuzată de agresivitate, e atacată, intră în vizorul tuturor. Doar ieri am văzut coperta Academia Cațavencu, o glumă așa de bună că nu știam cu ce parte din corp să mai râd.
În urmă cu ceva timp am făcut un interviu cu o regizoare de film mexicană și cred că o întrebam despre componența echipei de filmare. Și ea a spus ceva foarte important: că atunci când ni se cer recomandări, aproape automat recomandăm bărbați. Fără a ne dori neapărat asta.
Și că ea de fiecare dată răspunde astfel: mulțumesc pentru recomandare, dar aș vrea să lucrez cu o femeie la cameră sau cu o femeie la montaj. Acest exercițiu ar schimba multe în societate, dacă fiecare din noi l-ar face în domeniul în care activează.
Eu activez în domeniul cultural, merg des la diverse evenimente literare sau cinematografice sau teatrale. Observ deseori că bărbații sunt cei care conduc, cei care au puterea decizională, care își iau laurii. Când însă sunt prezentate echipele, voluntari și angajați, oare ghiciți cum arată acestea? Sunt aproape exclusiv feminine. Deci toată munca este pe umerii acestor persoane care nu sunt aproape niciodată în față.
Simt și eu de multe ori presiunea pe care o simte orice femeie care are o voce.
Am trac de fiecare dată când trebuie să vorbesc în public. Am trac atât de mare că sunt mereu în pragul unui atac de panică: mă doare stomacul, transpir abundent, mi se umezesc palmele, adun transpirație deasupra buzei, mi se usucă gura, am momente de blocaj total, în care nici cum mă cheamă nu aș putea să spun. Mă aștept să fiu judecată, devin nesigură pe cunoștințele mele, pe informațiile mele, pe opiniile mele. Verific de o mie de ori înainte o informație sau o pronunție și când vine momentul să le spun în timpul cuvântării le spun greșit sau nu le mai spun deloc. Evit să dau citate nu doar pentru că nu mi le amintesc foarte bine, dar și pentru că devin nesigură în atribuirea lor. Ajung deseori să citesc deși îmi propusesem să vorbesc liber. Și asta în medii pe care le consider sigure, precum cel academic sau cel cultural.
Câte femei nu simt ceva similar atunci când trebuie să iasă în față? Dar câți bărbați?
Elena Vlădăreanu, scriitoare
