Salon

„Oamenii cu dizabilități nu sunt ființe asexuale”

de Cristian Neagoe

Pe 15 martie, filmul „Touch Me Not” al regizoarei Adina Pintilie va intra în cinematografele din România. 


Christian Bayerlein pare o combinație neverosimilă între Stephen Hawking și Frank Zappa, cu o privire care te duce cu gândul la Paul Newman. Nu e un colaj pe care să ți-l poți închipui cu ușurință, dar, într-un fel, are ceva din toți trei: omul de știință, rockstar-ul rebel și actorul iubit de spectatori.

Este unul dintre protagoniștii Touch Me Not (de Adina Pintilie), dacă nu chiar figura centrală a filmul românesc care a primit dintr-un foc cele mai râvnite premii la Berlinala din 2018: Ursul de Aur și Cel Mai Bun Film de Debut. O performanță pe care nicio altă peliculă nu a mai atins-o în cei 67 de ani ai Festivalului Internațional de Film de la Berlin.

Christian (43 de ani) a fost diagnosticat la naștere cu cea mai gravă formă de atrofie musculară spinală, o dereglare rară caracterizată de pierderea neuronilor din șira spinării care controlează funcțiile motorii. Asta înseamnă că nu își poate mișca niciun mușchi, afară de cei ai feței. În cele mai multe cazuri, afecțiunea duce la o moarte rapidă. Doctorii i-au spus părinților săi că nu va depăși vârsta de doi ani.

L-am întâlnit la Cluj, unde a venit să stea de vorbă cu publicul de la TIFF 2018. Misiunea lui: să schimbe perspectiva pe care o avem despre oamenii cu dizabilități, despre dreptul lor de a exista în lume și, nu în ultimul rând, despre nevoile lor sexuale, aceleași cu ale fiecăruia dintre noi. 

Cei care au văzut doar trailerul Touch Me Not (filmul va fi lansat pe 15 martie în cinematografele din România, după premiere și prezențe în festivaluri de top din peste treizeci de țări) și unii dintre cei care au avut ocazia să-l vadă în festivaluri l-au primit ca pe un exercițiu intens în disconfort. Alții l-au îmbrățișat ca pe o revelație cinematografică și emoțională care schimbă regulile jocului. Însă nimeni nu a plecat din cinematograf fără imaginea clară a lui Christian, un om care de-a lungul a două ore de film îți dă peste cap orice ai crezut vreodată că știi despre un „handicapat”, cum urăște să i se spună.

„Nu mă tem de faptul că mă vor ataca — pe mine sau acest film”, spune Christian Bayerlein. „Sunt sigur că o vor ataca pe regizoare că exploatează ființe umane vulnerabile. Dar oamenii care arată cu degetul sunt chiar cei care nu au nicio idee despre dizabilitate, despre ce simțim, despre ce avem nevoie sau ne dorim. Ei au propriile lor preconcepții. Pretind că ne privesc ca pe niște ființe care trebuie <protejate>. Dar, de fapt, se uită de sus la noi. Ca oricare altul, și eu am dreptul să mă bucur de corpul meu, să-mi explorez sexualitatea și să mă prezint lumii ca o ființă cu aceleași dorințe, vise și răspunsuri la stimuli ca toți ceilalți.”

Christian și iubita lui, Grit Uhlemann (la rândul ei parte din Touch Me Not), sunt activiști pentru drepturile omului și integrarea în societate a persoanelor cu dizabilități. Christian e membru în Partidul Verzilor din Germania și lucrează în Ministerul de Externe la Arhivele Federale, unde este responsabil de intranetul inteligent. A dezvoltat aplicații de mobil pentru Smart Homes prin care poți controla lumina, căldura, televizorul, interfonul sau alte aparate electrocasnice, aplicații care sunt folosite azi de toată lumea, nu doar de oamenii cu dizabilități.

Dincolo de faptul că explorează împreună diverse forme de erotism, una din marile lor pasiuni este călătoria în jurul lumii. De multe ori li se încalcă dreptul de a zbura sau sunt tratați cu cruzime, prin urmare Christian a început să dea în judecată companii de transport aerian și aeroporturi. A câștigat mare parte din procese, deschizând astfel drumul și altor persoane cu dizabilități care, crede el, nu vor mai fi tratate cu același dispreț. Unul dintre avantajele colaterale este că la proces unele companii aeriene îi oferă drept compensație transport gratuit, astfel că Christian a ajuns să aibă mai multă mobilitate pe glob decât multe persoane tipice. Ironia sorții sau egalizarea șanselor în societățile civilizate.

Așa cum v-ați aștepta deja, Christian și Grit au un interes particular pentru relația dintre sexualitate și dizabilitate. Christian e mai tot timpul online și scrie — folosindu-și doar gura și un mini-joystick pe care îl controlează cu buzele — un blog pe care merită să-l căutați: Kissability.de. Cei doi țin conferințe și ateliere, participă la proiecte culturale despre perspectivele pozitive asupra corpurilor cu abilități diferite și asupra felurilor în care acestea pot fi îmbunătățite. Deschiși la experimente, construiesc încredere și aduc în relație abilitățile lor diferite pentru beneficiul comun. Chestia asta ar putea să sune evidentă și normală pentru cele mai multe cupluri, dar când dizabilitatea intră în joc, apar prejudecăți pe care reușesc să le depășească prin puterea de a-și inspira partenerul. De altfel, s-au cunoscut în 2014, în timpul procesului de dezvoltare a Touch Me Not, și sunt împreună încă de atunci, „într-una dintre cele mai armonioase și stabile relații pe care mi-a fost dat să le observ”, după cum mărturisește cineasta Adina Pintilie.

Christian și Grit, în filmul „Touch Me Not”

Când privești Touch Me Not, prezența lui Christian îți inspiră mai întâi compasiune (sau dezgust, pentru unii), apoi descoperi treptat o persoană extrem de articulată, cu un discurs limpede și revoluționar, cu o poftă enormă de viață, fără pic de autocompătimire. „Sunt prieten intim cu moartea. Încă de la naștere mi se tot spune că n-am prea mult de trăit, așa că mă bucur de fiecare clipă ca și când ar fi ultima”, spune el. Spre finalul filmului realizezi tulburat că acest „geek cu AMS pe roți”, cum se autodescrie, s-ar putea să fie mai liber și mai deschis decât tine. Dacă nu aș fi văzut felul în care reușește să treacă prin ecran în filmul Adinei Pintilie, n-aș fi îndrăznit să-i pun o asemenea întrebare — după ce l-am cunoscut, însă, mi s-a părut firesc să aflu chiar de la el cum și-a descoperit sexualitatea.

„A fost un proces”, începe Christian. „Eram un puști, aveam 13 sau 14 ani. După cum îți poți închipui, aveam parte de respingeri foarte des. Nu știu cum s-a schimbat treaba asta, poate datorită propriei mele atitudini pozitive, dar când eram tânăr aveam senzația că nu îmi voi găsi niciodată o prietenă. Nu e ca și cum nu aș fi avut nevoi sexuale, toată lumea le are, dar îmi formasem convingerea că nu voi putea niciodată să mi le satisfac. Asta s-a schimbat la 25 de ani, când am întâlnit-o pe prima mea iubită. A venit ea spre mine, mi-a vorbit, a flirtat cu mine și am simțit că mă dorește. N-aș fi îndrăznit vreodată să fac eu primul pas pentru că frica de respingere mă paraliza chiar mai mult decât atrofia musculară spinală. Relația asta a fost una destul de normală, dar am avut probleme cu asistenții mei, care nu voiau deloc să accepte că am și eu o iubită și încercau să ne îndepărteze. N-a fost, totuși, o relație foarte creativă din punct de vedere sexual. După ce s-a terminat, am vrut să experimentez mai mult. Acum, că sunt din nou singur, m-am gândit, ce-aș putea face cu dorințele mele sexuale? Sunt un tocilar, sunt un tip creativ, așa că am început să petrec timp cu oameni care gândesc ca mine, oameni deschiși din punct de vedere sexual și care experimentează mult. Am intrat pe scena de swingeri, am încercat poliamorul și sunt foarte bucuros că am avut parte de toate aceste experiențe. Am avut mai multe relații de scurtă sau mai lungă durată, mi-am dat seama că nu sunt făcut pentru o relație stabilă, ci mai degrabă mă simt bine într-un soi de prietenie deschisă cu beneficii, înțelegi ce vreau să zic. Ca urmare a acestui întreg proces de explorare, am crescut ca persoană, am experimentat tot mai mult, am început să-mi cunosc corpul și sexualitatea mai bine. Așa că tot acest proces m-a ajutat să capăt siguranța și încrederea de care aveam nevoie ca să intru într-o nouă relație stabilă care ține deja de câțiva ani și nu pare că ne vom despărți în zilele următoare.”

Am petrecut destul de mult timp cu acest cuplu neobișnuit în zilele pline de interviuri de la TIFF, și n-am putut să nu trag cu urechea la faptul că Grit a început să aibă admiratori destul de insistenți în urma succesului Touch Me Not, așa că l-am întrebat pe Christian cum se descurcă cu gelozia. 

„Pot să fiu foarte gelos, e adevărat. Chestia asta e întotdeauna legată de frica de a pierde pe cineva, iar frica mea de abandon e foarte puternică. Ăsta e punctul meu slab. Dar, atâta vreme cât știu că Grit e cu mine și că mă iubește, o las să facă tot ce își dorește, inclusiv să se vadă cu alți tipi, dacă asta e ceea ce vrea. Nu pot decât să sper că se va întoarce. Mă bucur că are admiratori, dar eu sunt admiratorul ei cel mai mare, fiindcă o văd așa cum e: o ființă extraordinară și o femeie minunată.”

În film, Christian mărturisește la un moment dat că o lungă perioadă din viața lui, până când și-a descoperit corpul și sexualitatea, s-a simțit doar ca „un creier transportat de colo colo”. Acum, însă, își privește corpul ca pe un dar, așa cum e el, cu abilitățile sale diferite de ale majorității corpurilor. Am vrut să știu dacă un programator și un pasionat de SF cum este el și-ar transfera mintea în rețea sau într-un alt corp, poate unul robotic, sau într-o realitate virtuală, holografică.

„Nu mi-e ușor să răspund la întrebarea asta. Sunt foarte impresionat de tehnologie și de oportunitățile pe care le lansează. Nu mă interesează foarte mult realitatea virtuală așa cum e ea acum, accesibilă prin niște ochelari speciali sau printr-o cască pe care ți-o pui pe cap, dar dacă aș avea posibilitatea de a experimenta existența într-un alt corp, asta ar fi ceva cu adevărat impresionant. Asta ar deschide multe zone de creativitate, de design corporal și de reprogramare a identității. Pe de altă parte, mi-ar plăcea să pot să mă întorc în corpul ăsta al meu, așa cum e el, fiindcă asta e casa mea, ăsta sunt eu. Ca un călător sau un turist care își dorește să viziteze alte țări, dar care întotdeauna se întoarce acasă. Nu mă concentrez pe deficiențele mele, pe ce îmi lipsește. Îmi accept corpul așa cum e și nu-mi fac griji legate de ce nu pot face, mă bucur de lucrurile pe care pot să le fac cu el. Asta nu înseamnă că mă opun opțiunilor de a-mi extinde libertatea. Știu că sunt oameni care protestează față de astfel de moduri în care avansează tehnologia, dar nu e cazul meu. Încerc să-mi optimizez condiția fără să fac din asta un scop în sine.”

Cea mai mare dorință a lui Christian legată de filmul Touch Me Not, al cărui succes l-a luat complet prin surprindere, fiindcă era convins că va fi văzut doar de un public de nișă, în săli obscure și mici cinematografe de artă, este să reușească să treacă dincolo de ecran cu un mesaj simplu: oamenii cu dizabilități nu sunt ființe asexuale. 

„De multe ori, oamenii în scaune rulante, ca și oamenii cu dizabilități mentale sau de alt tip, sunt separați forțat de propria lor sexualitate. Mulți trăiesc cu familiile lor, chiar dacă sunt adulți, și sunt tratați ca niște copii, iar părinții nu vor să recunoască faptul că sunt și ei ființe sexuale, ci încearcă să le suprime nevoile și dorințele erotice. Alții trăiesc instituționalizați în cămine, fără pic de spațiu privat. Multe dintre aceste azile sunt conduse de organizații religioase, care au tot felul de idei preconcepute despre intimitate, sexualitate, rușine, păcat, așa că persoanele cu dizabilități sunt deseori captive în astfel de medii. Societatea, în genere, nici nu-și pune această problemă, ba mai mult, funcționează cu niște clișee extrem de puternice despre ce este frumusețea: femeile trebuie să fie înalte și suple, bărbații trebuie să fie musculoși și puternici. O groază de oameni, nu doar cei cu dizabilități, nu se încadrează în aceste standarde. Totuși, chiar și oamenii ca mine pot fi atractivi într-un fel. Poate prin caracter, poate prin șarm, poate prin conversație — nu totul ține de a arăta ca în reviste.”

I-am amintit că mi-a povestit la un moment dat despre latura lui „macho” și că mi s-a părut că recunosc în discursul lui niște idei destul de tradiționaliste despre masculinitate. „Ce voiam să spun e că, de obicei, macho e un termen care te duce cu gândul la hărțuirea sau opresiunea femeilor, raportare pe care aș vrea să o evit. Dar poate că a fi macho înseamnă și să fii puternic, sigur pe poziția ta, să îți respecți principiile și să preiei controlul asupra propriei vieți. Dacă ar fi să dau un sfat celor care citesc acest portret, fie că sunt bărbați sau femei, le-aș spune să nu se gândească prea mult la ce crede societatea despre ei, să nu-și facă griji că nu sunt conformi cu modele încetățenite, să-și cultive propria frumusețe, frumusețea interioară, în felul lor personal. Toată lumea vrea să aibă parte de intimitate, să aibă parte de atingere, de experiențe fizice, dar felul în care îți exprimi sexualitatea diferă de la persoană la persoană. Pentru unii actul sexual poate fi o ușoară atingere pe piele, alții poate că nu vor să fie atinși deloc. Unii oameni vor pur și simplu să se fută, alții vor un blowjob sau au diverse fetișuri. Toate astea sunt comportamente normale si dorințe firești. Ai primit acest dar al vieții tocmai pentru a experimenta esența intimității și ar trebui să fii recunoscător dacă poți trăi așa cum îți dorești.” 


 

Material publicat inițial în ediția tipărită a „Men’s Health” România. Îi mulțumim lui Mihai Ghiduc pentru acordul de republicare a acestui portret.

de

  • Cristian NeagoeCristian Neagoe

    Cristian Neagoe este provocator cultural. Foto: Cristina Petrescu

13 March 2019 ora 10:00


Tag-uri


X Revista Scena9