Carte / Relații

„Moartea te învață tot ce trebuie să știi”

de Scena 9

Publicat pe 20 februarie 2018

Un neurochirurg israelian iese dintr-o tură lungă, rupt de oboseală. Dă cu mașina peste ceea ce e, cel mai probabil, un imigrant african ilegal, se panichează și fuge de la locul accidentului. Soția lui, merită spus, e polițistă. Ca să își răscumpere crima, medicul e forțat să facă niște sacrificii uriașe – despre care n-o să vorbesc aici, ca să nu fac spoilere. O să spun doar că se înșiruie fisuri și fragmentări de vieți înlănțuite, ca într-o prelungă prăbușire

Trezirea leilor este al doilea roman al tinerei autoare israeliene Ayelet Gundar-Goshen și, ca și primul, O noapte, Marcovici, a fost publicat în Colecția Babel a Editurii Nemira. Și acest roman, ca și precedentul, a fost tradus în limba română direct din ebraică, de către Any Shilon. (E important pentru calitatea texturii lingvistice a oricărei proze – o traducere mediată de o limbă de circulație internațională va avea întotdeauna altă consistență decât una din limba originală.)

Proza lui Gundar-Goshen îi trădează, într-un fel, biografia. E sobră dar densă, nuanțată și cu suspans. Autoarea a studiat jurnalism și psihologie, iar apoi a lucrat ca scenaristă. O să mă hazardez să spun că se simt toate aceste influențe. Rezultatul e un mix care se citește cu inima-n gât și stomacul noduri, plus un cap plin de gânduri despre ce mai înseamnă curaj, empatie sau responsabilitate, într-o lume dezechilibrată și imorală. (Ioana Pelehatăi)



Trezirea leilor se lansează marți, 20 februarie, de la ora 19.00, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu, în prezența Taniei Berg-Rafaeli, Șef adjunct de Misiune la Ambasada Israelului, a jurnalistei Ana Maria Onisei, a Danei Ionescu, redactor șef al editurii Nemira și coordonatoarea colecției Babel, a scriitorului Florin Chirculescu și a criticului literar Cosmin Ciotloș.


Ciudat instrument, creierul! Niciodată nu poți ști cu adevărat ce sunet vei obține când atingi o clapă sau alta. Este, bineînțeles, foarte probabil ca, dacă vei excita lobul occipital cu un curent electric ușor, omul din fața ta să spună că vede culori, la fel cum o apăsare pe lobul temporal va genera, destul de sigur, voci și sunete imaginare. Dar ce fel de sunete? Ce fel de imagini? Iată că aici lucrurile se complică. Pentru că, deși științei îi sunt foarte dragi legile generale, unice, oamenilor se pare că le place să se deosebească unul de celălalt. Cu câtă revoltătoare hotărâre perseverează în a crea simptome noi, diferite, care, chiar dacă nu sunt într-o cu totul altă gamă, rămân totuși prea departe unele de altele pentru a fi unite într-o singură definiție. Doi bolnavi cu cortexul orbitofrontal afectat nu vor binevoi niciodată să-și sincronizeze efectele secundare. Unul se va comporta dur și grosolan, iar celălalt va râde încontinuu. Unul va bate tot timpul apropouri sexuale de prost-gust, iar celălalt va fi atins de nevoia compulsivă de a se apleca fără oprire să adune de pe jos absolut orice i se nimerește în cale. E adevărat, explicația oferită rudelor îngrozite va fi aceeași: din cauza unei anumite situații (accident de circulație? o tumoare? un glonț rătăcit?) a fost afectat cortexul orbitofrontal, care răspunde de controlul reacțiilor.

Din punct de vedere neurocognitiv, totul funcționează perfect. Memoria lucrează, procesele de gândire au rămas intacte. Dar omul pe care l-ați cunoscut nu mai există. Cine va veni în locul lui? Până în acest moment nu e limpede. Până acum. De aici încolo – o lume plină de aleatoriu. Întâmplarea – curvulița aia ademenitoare, care dansează printre paturi și tărgi, scuipă pe halatele medicilor și gâdilă semnele de exclamare ale științei până când ele se apleacă, înclină capul și se rotunjesc, transformându-se în semne de întrebare.

„Atunci, cum e, totuși, posibil să știi cu adevărat ceva vreodată?!“ explodase el cândva în mijlocul aulei. Au trecut deja cincisprezece ani, dar el își amintește încă furia pe care a simțit-o atunci, într-o după-amiază somnoroasă, la gândul că profesia pe care o studia nu oferă mai multe certitudini decât oricare alta. O studentă care ațipise lângă el s-a trezit speriată auzindu-i exclamația și i-a aruncat o privire ostilă. Ceilalți studenți așteptau continuarea expunerii făcute de conferențiarul principal, care avea să cuprindă, mai mult ca sigur, și material pentru subiectele de examen. Singurul căruia observația nu i s-a părut nelalocul ei a fost tocmai conferențiarul, profesorul Zakai, care i-a aruncat o privire amuzată.

– Cum te cheamă?

– Eitan. Eitan Green.

– Singura posibilitate de a ști ceva, Eitan, este să cercetezi moartea. Moartea te învață tot ce trebuie să știi. Ia, spre exemplu, cazul lui Henry Molaison, un bolnav de epilepsie din Connecticut. În 1953, un neurochirurg pe nume Sqwill a întocmit harta centrilor epileptici din cei doi lobi temporali, iar Henry Molaison a suferit o intervenție chirurgicală inovatoare, care a constat în distrugerea centrilor responsabili de boala lui, printre care și hipocampusul. Știi ce s-a întâmplat după aceea?

– A murit?

– Da și nu. Henry Molaison nu a murit, pentru că s-a trezit după operație și a continuat să trăiască. Dar, într-un anumit sens, Henry Molaison a murit, totuși, pentru că după ce s-a trezit nu a mai reușit să păstreze nicio amintire. Nu s-a mai putut îndrăgosti, nici să simtă vreo ranchiună n-a mai putut sau să rețină vreo idee nouă mai mult de două minute, pentru că, după două minute, sentimentul de dragoste, de ranchiună sau ideea nouă pur și simplu se ștergeau. Avea douăzeci și șapte de ani când a avut loc operația și, deși a murit la optzeci și doi de ani, a rămas veșnic la vârsta de douăzeci și șapte de ani. Înțelegi, Eitan, de-abia după ce au extirpat hipocampusul au descoperit că el este, de fapt, cel care înmagazinează codificarea amintirilor pe termen lung. Noi trebuie să așteptăm să se distrugă ceva pentru a înțelege ce a funcționat corect înainte. Iată metoda fundamentală în cercetarea creierului – nu poți veni pur și simplu să desfaci bucăți din creierul oamenilor și să verifici ce se întâmplă, aștepți ca întâmplarea s-o facă în locul tău. Iar atunci, ca o haită de devoratori de cadavre, oamenii de știință se reped la pradă după ce întâmplarea și-a făcut treaba și încearcă să ajungă la acel lucru pe care ți-l dorești tu atât de mult – să afle ceva!

Oare acolo, în aula aceea, să fi fost aruncată nada? Oare să fi știut deja de atunci profesorul Zakai că studentul acela conștiincios, rupt de lume, va merge după el ca un câine credincios, oriîncotro se va îndrepta? Când și-a pus halatul alb, Eitan a chicotit pe seama propriei naivități. El, care nu credea în Dumnezeu, care nici măcar în copilărie nu se lăsa atras de vreo poveste dacă avea în ea un grăunte de supranatural, l-a transformat pe acest profesor într-un zeu pe pământ. Iar atunci când câinele credincios a refuzat să se prefacă mort, să fie surd-mutorb, zeul pământean s-a răzbunat pe el, l-a gonit din raiul Tel Avivului, aducându-l în pustia asta, la Soroka.

– Domnule doctor Green?

Tânăra asistentă s-a oprit în fața lui și i-a raportat ce se întâmplase peste noapte. A ascultat-o cu atenția cuvenită și s-a dus să-și facă o cafea. Când a trecut prin coridor, a aruncat o privire la chipurile bolnavilor – o femeie tânără, pe care o îneca un plâns tăcut. Un bărbat matur, rus, încearca să facă un sudoku, dar îi tremura mâna. Patru beduini, membrii aceleiași familii, se uitau cu priviri sticloase la televizorul de sus. Eitan s-a uitat pieziș spre ecran. Un ghepard muncea din greu, rozând ultimele resturi de carne de pe ceea ce fusese înainte – dacă ar fi să ne bazăm pe spusele crainicului – o vulpe cu coada roșie. Iată, deci, dovada că tot ce e viu e sortit pieirii – fapt care Doamne ferește să fie amintit pe coridoarele spitalului, dar care poate fi arătat fără jenă la televizor. Dacă doctorul Eitan Green ar umbla pe coridoarele acestei jungle din beton al cărei nume este Soroka și ar vorbi cu atâta nonșalanță despre moarte, bolnavii și-ar ieși din minți. Plânsete, țipete, agresarea echipei medicale. De nenumărate ori a auzit câte un pacient emoționat numindu-i „îngeri în alb“. Cu toate că îi era limpede că sub halatele albe nu se aflau îngeri, ci oameni din sânge și carne, nu se împiedica, totuși, de amănunte.

Dacă oamenilor le trebuie îngeri, cine e el să-i oprească? Ce dacă o asistentă a scăpat ca prin urechile acului de o reclamație de malpraxis când a turnat într-un gât uscat un medicament destinat altui gât uscat? Chiar și îngerii greșesc câteodată, în special când nu au dormit de douăzeci și trei de ore. Și când rudele îndurerate se năpustesc pline de furie pe vreun rezident speriat sau pe vreo specialistă speriată, Eitan știa că și asupra unor îngeri adevărați s-ar fi năpustit la fel, ca să le smulgă penele de pe umeri, să nu zboare în împărăția cerului, în timp ce ruda lor e trimisă în întunericul țărânei. Și iată că toate acele suflete care nu puteau suporta nici măcar o privire fugară la chipul morții priveau calm, aproape cu simpatie, la cum ea acționa prin intermediul fiarei din savana americană. Pentru că acum nu numai beduinii se uitau la ecran – ci și rusul lăsase deoparte sudoku și își îndreptase gâtul, ba chiar și femeia care se îneca de plâns a aruncat o privire din spate genelor împodobite cu lacrimi la imaginea de pe ecran. Ghepardul rodea energic resturile din carnea vulpii cu coadă roșie. Crainicul vorbea despre secetă. În lipsa ploilor, fiarele savanei vor începe să-și mănânce propriii pui. Pacienții de la neurochirurgie se holbau fascinați la înregistrarea rară, după spusele crainicului, a leului african care își devorează propriul pui, iar Eitan Green știa din tot sufletul că nu pentru morfină trebuia să-i mulțumească Dumnezeului Științei, ci pentru Toshiba de 33 de inci.


Trezirea leilor, de Ayelet Gundar-Goshen, traducere de Any Shilon, Editura Nemira, Colecția Babel, 2018, 432 de pagini, 35,99 lei

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK