Tema de gândire - Pe drum

7 suvenire de la Skopje

de Ioana Pelehatăi, fotografii de Andrei Mihail

Pe 24 martie, când se încheiaseră primele mele câteva ore și-o noapte în capitala Macedoniei (FYROM mai demult și, în curând, Republica Macedoniei de Nord), scriam asta:

„Skopje nu poate fi fotografiat sau explicat.

N-o să înțelegi Europa de Est până nu vezi Skopje. O plimbare de jumătate de oră prin centrul orașului e un curs rapid despre istoria regiunii, războaiele sale – culturale și fizice –, corupția sa și crizele sale de identitate.

Sunt monumente publice peste tot. Toate cu personalități „locale”, cum ar fi Alexandru cel Mare, tatăl lui, Filip al II-lea Macedon și mama sa, Olympias. (Toți născuți în Macedonia din Grecia, desigur. Conflictul dintre cele două țări asupra folosirii numelui „Macedonia” are o lungă istorie, de câteva decenii deja.) Multe dintre monumentele din piața centrală au fost comandate de guvern una și aceleiași artiste, Valentina Stevanovska, care a și primit, cu ocazia asta, 2,94 de milioane de euro. Și Maica Tereza (albaneză, de altfel) e peste tot: statui, efigii cu ea, citate pe clădiri. Arhitectura e un amestec de brutalism (construcții care datează din anii de după cutremurul din 1963, care a demolat orașul), neo-clasicism și baroc (ca să ne demonstreze identitatea europeană a Macedoniei) și moștenire otomană (moschei, băi turcești, dar toate ascunse în spatele zidului de instituții noi „europene”, care au apărut pe malul râului în ultimii 12 ani).

Ca turist, e mișto: e comunism și post-comunism pe cocaină. Dar, de fapt, e copleșitor. E incredibil să absorbi toate astea și apoi să afli că doar cu un an înainte, locuitorii din Skopje au găsit resursele să iasă în stradă ca să dea jos guvernul. Au reușit să obțină alegeri parlamentare anticipate.”

„Ghidul nostru din seara asta, Filip, ne-a întrebat dacă vrem să ne facă un tur pe tema corupției sau unul cu ciudățeniile orașului. A câștigat ciudățenia – dar am avut de absorbit atâtea straturi de ciudățenie, încât n-am putut să nu remarc: „Ați avut o istorie îndelungată cu ciudățenia, așa-i, Filip?” „Nu”, zice el. „A fost destul de scurtă. Dar intensă.”

În prima jumătate a acestui an, am luat Balcanii la picior (mă rog, la roată, dar înțelegeți voi). Din Bulgaria în Albania, prin Serbia și Croația. Tot spațiul ăsta cultural e fabulos, dar Skopje, în care am revenit în iulie, m-a dat peste cap într-un fel anume. E ceva să vezi artă publică în valoare de sute de milioane de euro pusă în slujba naționalismului și populismului. Și încă ceva: mă macină ideea că nu știm istoria și politica unor țări atât de apropiate de a noastră – și pe hartă, dar și cultural. Poate dacă am ști, am înțelege mai bine ce ni se întâmplă, aici și acum.

Așa că am scris despre #Skopje2014, un proiect de „re-branding” național materializat în kitsch și corupție, în ideea că nu știm niciodată ce idei ghidușe de renovare a Bucureștiului le pot veni politicienilor noștri. Așa, măcar știm la ce putem să ne așteptăm.

1. Mama lui Alexandru cel Mare, îl lăsați pe Alex la joacă?

Înalt cât o clădire de opt etaje, „Războinicul pe cal” domină piața centrală din Skopje. Stă pe o coloană din fildeș, are 24,5 metri înălțime, e înconjurat de o fântână cu luminițe care cântă și are patru lei de bronz la picioare. A costat 7,5 milioane de euro, și deși toată lumea îi zice „Alexandru cel Mare” autoarea se jură că nu-i el.

La fel, nici fântâna cu patru femei în diferite ipostaze de maternitate (fecioara, gravida, mama în putere și bătrâna) nu e cu mama lui Alexandru cel Mare – deși așa zice toată lumea. Se numește „Mamele Macedoniei”. Și, într-un ax perfect, care include toate cele trei monumente aliniate, în spatele mamelor stă „Războinicul”. A costat 330.000 de euro și, nu, sigur că nu e Filip al II-lea Macedon, tatăl lui Alexandru cel Mare. Doar așa zice gura lumii.

Toate aceste monumente, pe care macedonenii se feresc să le asocieze oficial cu Alexandru cel Mare din cauza unui lung conflict pe tema identității naționale cu Grecia, au apărut într-un proiect numit #skopje2014. A fost demarat în 2010 și și-a propus să redefinească centrul orașului în doar patru ani, exclusiv prin construcții neoclasice și baroce. Unde n-au putut să demoleze vechea moschee și o biserică de secol XVI, au tras în fața lor clădiri-paravan. Unele sunt aproape nefiresc de înguste, pentru că scopul lor evident e să mascheze adevărata istorie a orașului – ortodoxă, otomană, iugoslavă. Unde n-au putut să construiască ceva nou, cum ar fi pe clădirea Guvernului, au tras coloane, frontoane și alte elemente „nobile”. E greu să nu pierzi șirul a tot ce s-a construit, dar un site care ține socoteala spune că, deși în 2010 au fost anunțate 40 de structuri, în 2017 erau documentate 137 – printre care cinci piețe, o roată mare, 28 de clădiri, 34 de monumente, 39 de sculpturi, patru poduri, două fântâni și un arc de triumf (doar ăsta a costat 8 milioane de euro). Și altele.

Dincolo de o potențială spălare de bani de proporții, proiectul de „antichizare” („antikvizacija” în macedoneană) este, practic, un proces de construire a identității naționale, prin care au trecut toate țările nou-formate în secolele XIX și XX – doar că ăsta se petrece în post-socialism. Proiectul și conceptul din spatele său au fost promovate de partidul naționalist care are și acum majoritate parlamentară (deși a pierdut conducerea guvernului), VMRO–DPMNE. A fost intens criticat, printre altele pentru că, așa cum spune analistul macedonean Zarko Trajanovski, „antichizarea” e o sabie cu două tăișuri: „construiește o nouă națiune, în timp ce distruge statul [deja existent].” În plus, istoricii locali susțin că nu există suficiente dovezi arheologice care să demonstreze că macedonenii au dreptate să se revendice de la Alexandru cel Mare.

Totul a început, de fapt, la București, la summit-ul NATO din 2008. Atunci, Grecia s-a opus vehement intrării Macedoniei în organizația nord-atlantică, din același motiv pentru care avea să se opună mai târziu și accesului țării în UE: numele. Macedonia, zic grecii, e doar în Grecia. Au tolerat cât au tolerat denumirea provizorie FYROM (Former Yugoslavian Republic of Macedonia), dar, pentru greci, a numi țărișoara asta din Balcani Macedonia e un sacrilegiu. Așadar, ca să-și merite numele, republica balcanică a început să-și rescrie istoria antică.

Dincolo de nevoia de a se răzbuna pe greci, discursurile naționaliste din ce în ce mai răspândite de guvernul conservator de atunci au dus la crearea cu forța a unei noi mândrii naționale macedonene. În prime-time la TV, în fiecare sâmbătă seară, un prezentator cunoscut explică antichitatea clasică a Macedoniei. Spune că „Macedonia e sursa lumii. Limbile, temele despre Dumnezeu, religia, sistemul legal – toate au pornit din Macedonia.” Macedonia antică și republica modernă sunt unul și-același lucru.

Naționaliștii VMRO-DMPNE și-au început planul de antichizare când au preluat puterea, în 2006, și au redenumit aeroportul principal al țării „Alexandru cel Mare”. Grecii s-au enervat, au spus că Alexandru era elen și că tot ce-nseamnă cultură macedoneană le aparține exclusiv. Macedonenii au refuzat să schimbe numele aeroportului, dar nici n-au mai retaliat – până în 2008, când Alexandru cel Mare a început să apară peste tot – pe nume de autostrăzi, poduri, statui, monede etc. Ba, pentru prima oară în 65 de ani, guvernul a finanțat și o nouă ediție a „Istoriei poporului macedonean”. Ca și unii istorici la TV, cartea afirmă că poporul nu are nicidecum origini slave, ci provine din macedonenii antici. Conform fostului președinte Gjorgje Ivanov, mișcarea aceasta neoclasicistă s-a născut din „frustrarea și depresia resimțite după Summit-ul NATO de la București.”

2. Corupția Kitschul ucide

Într-un discurs susținut la inaugurarea arcului de triumf „Poarta Macedonia”, în 2012, fostul premier, Nikola Gruevsky, a zis că ideea cu #skopje2014 îi aparține. Actualul premier macedonean Zoran Zaev a spus recent că #skopje2014 e „un proiect idiot”. Costurile nu sunt clare nici în ziua de azi: deși oficial sunt de 208 milioane de euro, estimările merg până la 5 sau chiar 600 de milioane. Skopje a băgat sute de milioane de euro în proiect, în timp ce orașul rămâne unul dintre cele mai poluate din Europa, diferențele de venituri între clase sociale sunt printre cele mai mari din spațiul ex-comunist și majoritatea tinerilor caută disperați soluții să plece din țară. Proiectul a fost sistat în februarie 2018 și s-a constituit o comisie pentru mutarea sau distrugerea monumentelor și statuilor. Evident, și procesul ăsta va fi costisitor, așa că rămâne controversat.

Corupția, politicienii neoconservatori, tendința de a acorda cultelor religioase și mai multă putere, mass media aservită și inegalitatea economică domină Macedonia – sună cunoscut? Dar cum, uneori, tot răul e spre bine, și-n Macedonia ca și la noi, lipsa de transparență, de dezbatere publică și costurile uriașe ale corupției au dus la #neamunit. Și la Skopje, ca și la București, cei care mai au puterea să lupte, protestează indiferent de diferențele etnice și de clasă socială dintre ei.

Poate cel mai trist e că, dincolo de corupția generalizată care a dus la construirea fără discernământ a unor structuri costisitoare, proiectul e un mare kitsch, un fals istoric care încearcă să impună cetățenilor o istorie pe care n-o recunosc drept a lor. Locuitorii din Skopje spun că se simt alienați de propriul oraș, că nu mai există planificare urbană în oraș și că hărțile și poveștile lor intime cu orașul au fost șterse.

3. Surprizele din și de peste râul Vardar

Îmi plac toate orașele cu apă, indiferent că-i râu, fluviu sau ocean, dar Vardarul care desparte Skopje în două fix prin centru e ceva deosebit. În primul rând, te frapează cele patru ambarcațiuni de pe mal – sunt construite în matca râului, așa că vor rămâne acolo pe veci. Sunt cafenele și restaurante, nu se știe cât au costat, dar ce e cert este că primarul le-a vrut în stil baroc. Răuvoitorii spun că arată mai degrabă ca-ntr-un parc de distracții cu tema Pirații din Caraibe.

Fotografie din arhiva personală a autoarei.

Tot în Vardar o să vezi statuia unui om pe cale să plonjeze (care pe mine una m-a panicat inițial, e foarte realistă), precum și fântâni. Da, fântâni pe râu. Au fost construite în 2010 și au o mică problemă: se strânge tot gunoiul din râu în jurul lor, pentru că funcționează ca baraje involuntare. A, da: și, uneori, în loc să scoată apă, din ele țâșnește noroiul de pe fundul râului. Dar de departe preferatele mele de pe râu sunt cele trei salcii. În. Mijlocul. Râului. Reprezintă trei fecioare surori dintr-o veche legendă macedoneană. Dar să lăsăm asta. Ce e interesant e că deși salciile par niște copaci relativ nepretențioși întreținerea lor costă 80.000 de euro pe lună. De altfel, după „Poarta Macedonia”, proiectul cu cei trei copaci a fost cel mai scump din concursul pentru 35 de sculpturi care să împodobească centrul orașului – a costat peste 317.000 de euro.

Și apoi mai sunt podurile. Podurile vechi, reamenajate neoclasic și baroc și multele poduri noi. Podul Artelor, care are 29 de statui și a costat 2,5 milioane de euro. Podul Ochi – cu doar 28 de statui. Podul Libertății, renovat cu 1,15 milioane de euro. Podul Goce Delčev, renovat cu 500.000 de euro și 60.000 pentru iluminare. Bine, merită spus că are patru lei din bronz, câte doi la fiecare dintre capete. Despre una dintre perechi știm sigur că a costat 1,5 milioane de euro. În fine, mai există și Podul de Piatră, care a supraviețuit miraculos fără renovări și statui – fapt ciudat, pentru că e un exemplu evident, situat ultra-central, de arhitectură otomană.

4. Brutalismul nu moare (brutalismul se transformă)

În 1963, un cutremur de 6,1 grade pe scara Richter a lovit Skopje, a distrus jumătate de oraș și a omorât peste 1.000 de oameni. Iugoslavii au făcut un concurs internațional, pe care l-a câștigat un titrat arhitect nipon pe nume Kenzo Tange. Tange e știut de mai oricine în Skopje, indiferent dacă-i apreciază sau nu stilul brutalist. Câteva dintre clădirile brutaliste au scăpat neatinse de #skopje2014: poate cele mai frumoase sunt fosta clădire a Ministerului de Telecomunicații și Universitatea Sf. Chiril și Metodiu, dar nici peroanele din gară, detaliile de pe blocuri sau poșta nu-s de ici, de colo.

Relația oamenilor din spațiul ex-iugoslav cu stilul modernist/brutalist e adeseori contradictorie, de love-hate. Însă atunci când s-au văzut confruntați cu proiectul #skopje2014 și pretențiile sale de neoclasicizare, mulți ONG-iști și arhitecți au sărit să remarce că n-ar avea nici în clin, nici în mânecă cu restul orașului. Cât au construit clădirile noi a mai fost cum a fost, dar revolta societății civile a erupt când pe fațadele clădirilor vechi au început să apară coloane, capiteluri, arcade și briz-brizuri baroce. Cele mai celebre cazuri sunt principalul magazin din Skopje și Guvernul, ambele datând din anii 70. Și Podul Revoluției, construit în 1963, a fost renovat cu 450.000 de euro și a primit bonus niște felinare din fier forjat. Niciunul dintre arhitecții care au semnat proiectele inițiale nu a fost consultat.

Ironia situației e că arhitecții moderniști iugoslavi școliți de Tange au vrut să dea o amprentă locală brutalismului impus de acesta. L-au adaptat la contextul iugoslav, adăugând, spre exemplu, elemente care amintesc de casele tradiționale macedonene. Ca atare, geniile din spatele #skopje2014, în goana lor după „autenticitate locală” și „originalitate” au șters cu buretele tocmai ce era aparte și specific orașului.

Clădirea centrală a Poștei din Skopje. Foto via Wikimedia.

5. Maica Tereza: it’s complicated cu Macedonia

Peste un sfert din populația Macedoniei (adică vreo 500.000 de oameni) sunt albanezi. Iar istoria lor cu țara în care locuiesc e a naibii de complicată. Majoritatea albanezilor consideră că ei au ajuns în Balcani înaintea macedonenilor, că-s urmașii ilirilor – ba chiar că Alexandru Macedon era și el tot ilir. Macedonenii, în schimb, i-au numit „imigranți” și „shiptari” (o insultă etnică în albaneză) într-o enciclopedie publicată în 2009 de Academia de Științe. Volumul a fost în cele din urmă retras – dar doar după proteste din partea politicienilor albanezi şi kosovari şi, ca de obicei, prin intervenţia UE și SUA. Dar, până să ajungem la #skopje2014, un pic de istorie.

În 2001, într-un soi de ultimă suflare a războaielor care au lăsat răni pe corpul dezmembrat al fostei Iugoslavii, albanezii au provocat un război civil în (până atunci pașnica) Macedonie. Insurgența, care a durat un an, se pare că viza alipirea zonelor populate majoritar de albanezi la țara vecină. S-a soluționat doar prin intervenție externă, din partea UE și SUA. În 2014, albanezii au protestat împotriva condamnării pe viață a șase etnici albanezi. În 2017, naționaliștii macedoneni au ieșit în stradă în împotriva unui proiect de lege care ar fi făcut albaneza a doua limbă oficială a țării; în 2018, tot naționaliștii s-au supărat și au agresat patru parlamentari din opoziție, printre care o femeie și pe actualul premier, pentru că șef la una dintre camere fusese pus un albanez .

Una dintre multele statui cu Maica Tereza din Skopje. Foto via Wikimedia.

Când s-a anunţat #skopje2014, etnicii albanezi au acuzat discriminare şi au zis că scopul proiectului e să promoveze un stat mono-etnic, în care ei n-au ce căuta. În cele din urmă, s-a dovedit că nu există etnie când vine vorba de corupţie. Politicienii albanezi din Macedonia n-au cerut să fie anulat proiectul, ci să se mai adauge la el. Au vrut o moschee, o piață în centrul căreia să se afle statuia lui Skenderberg, eroul național al Albaniei și alte monumente. Printre ele, nenumărate basoreliefuri, statui, o fântână și o casă memorială cu Maica Tereza, de origine albaneză dar născută la Skopje. Statuia principală e aproape la fel de înaltă ca cea a lui Alexandru cel Mare – și mai există multe alte statui cu ea în Casa Memorială „Maica Tereza”, care a costat 2 milioane de dolari.  

6. Revoluția colorată

Cum s-a încheiat oficial #skopje2014, din 2015 până-n 2017, în Macedonia a fost oficial în criză politică. (Bine, nici acum nu-s prea calmi: pe 17 iunie 2018 s-a semnat un acord cu Grecia, care, în sfârșit, a admis denumirea de „Macedonia de Nord”. De-atunci și până la finalul lunii naționaliștii locului au protestat violent pe străzile din Skopje – deși 62% din populație e ok cu schimbare numelui țării.) De la căldurică, din Europa Occidentală sau SUA, toată criza asta poate să pară o prostioară dintr-o țară cu 2,1 milioane de locuitori. Numai că marile puteri pățite știu: 1. Că din conflicte minore în Balcani a început Primul Război Mondial; 2. Că e bine să ai grijă cu țările ex-iugoslave, nu știi niciodată de unde răsare purificarea etnică; și 3. Că în Macedonia a fost război civil în 2001. Așa că s-au implicat și de data asta.

Criza a început în 2015, când liderul opoziției și actualul premier, Zoran Zaev, a dat publicității 670.000 de înregistrări ilegale ale unor convorbiri telefonice, de pe 20.000 de numere de telefon. Zaev, pe care oficialii au încercat atunci să-l acuze de colaboraționism cu rușii, a dat presei înregistrările care vizau adversarii politici ai ex-premierului Nikola Gruevski, cele în care figuri publice puneau la cale fapt de corupție și fraudă electorală. Există câteva și despre o presupusă crimă mușamalizată. Totul fusese comandat de Gruevski și pus în aplicare cu ajutorul a doi miniștri și un șef de servicii secrete.

Urme de vopsea pe clădiri. Fotografii din arhiva personală a autoarei.

Premierul corupt a fost obligat de UE să-și dea demisia și a fost pus sub investigație. Numai că în 2016, președintele Gjorge Ivanov a anunțat că vrea să grațieze 56 de oameni implicați în scandalul cu înregistrările, printre care și pe Gruevski. În doar câteva ore de la anunț, macedonenii distruseseră biroul președintelui și vandalizaseră clădirile guvernamentale noi, ridicate prin #skopje2014. Au aruncat cu baloane cu vopsea, au tras cu pistoale cu apă umplute cu vopsea. Poate mai important, „Revoluția colorată” a fost una dintre primele dăți în istoria recentă a țării când macedonenii și albanezii au făcut front comun.  Unul dintre liderii mișcării de-atunci, etnic albanez, le-a zis jurnaliștilor de la The Atlantic: „Țara asta n-a avut niciodată parte de niciun triumf. Deci când o să ne reușească mișcarea, o să putem să zicem că ăsta e un arc de triumf pe bune, un triumf împotriva [fostului premier corupt].” Grațierile au fost retrase, dar urmele de vopsea, ca niște lacrimi mari roz, mov, verzi, se mai văd și azi pe unele clădiri.

7. Și, deci, ce-i aia identitate națională?

În 1999, Katherine Verdery scria că în România are loc „o adevărată orgie a revizionismului istoric, a ștergerii perioadei comuniste din trecut”. E drept că asta am făcut și noi, și ungurii, și cam toată regiunea, în goana de a ne reinventa europeni. Dar ce s-a întâmplat la Skopje a avut cu totul alte proporții. Cei care s-au opus proiectului #skopje2014 au spus, de exemplu, că talmeș-balmeșul arhitectonic nu va crea în niciun caz o imagine „europeană a Macedoniei”, ci o imagine de „europenizare la mâna a doua”, care nu va face decât să marginalizeze și mai mult țara.

Un studiu despre percepția populației generale și a experților asupra „adevăratei identității naționale” și a modului în care e reflectată de #skopje2014 dezvăluie un uriaș eșec al proiectului. În timp ce oamenii obișnuiți resimt aspecte de patrimoniu imaterial (muzică, dansuri, mâncare) mai reprezentative pentru „identitatea macedoneană”, experții susțin unanim aceeași opinie negativă despre #skopje2014. Spun că identitatea națională e construct social, că istoria n-ar trebui să primeze, nici măcar dacă n-ar fi falsificată. Dar mai spun explicit și că țin foarte mult să fie citați anonim în studiu, pentru că se tem să-și asume astfel de păreri în public.

#skopje2014, un proiect care, la nivel declarativ, și-a propus să aline „orgoliul rănit” al Macedoniei în urma piedicilor puse de Grecia, a eșuat total. Asta pentru că a pus cu mâna o paradigmă culturală străină peste o identitate națională cu care n-are nicio legătură. Experții consultați pentru studiul citat mai sus spun că e complicat să vorbești despre „ce e, de fapt, Macedonia”. Statul macedonean n-a existat deloc până la colapsul Iugoslaviei în 1992. Climatul politic în care a apărut proiectul nu permitea critica asumată și insista pe fabricarea de mituri urbane contemporane. Ce a rezultat arată a efort disperat din partea statului de a-și șterge trecutului real – de a „dez-otomaniza” și „dez-iugoslaviza” Macedonia.

Biserica Sf. Clement din Ohrid, sau Soborna, din centrul orașului Skopje - construită în stil modernist/brutalist. Foto via WikiMedia.

Și așa ne întoarcem la toate conflictele pe care le-a provocat sau alimentat țara asta mică și tânără: cu Grecia, Bulgaria și Albania. Când propria identitate nu ți-e clară, te cerți cu cei care încearcă să ți-o impună pe-a lor. Dacă despre relația cu Albania am scris deja, iată cum e cu grecii și bulgarii. Un diplomat grec, de exemplu, a spus că pentru poporul său „a fi macedonean înseamnă a fi grec” - e o parte din istoria, cultura și tradiția Greciei. Ca țară nouă în Balcani, FYROM ar trebui să nu le mai fure istoria, ci s-o scrie pe-a lor. Și bulgarii le cer același lucru:  „Nu există limba macedoneană – e doar un dialect al bulgarei, cu câteva cuvinte diferite”, spune liderul partidului bulgar VMRO. Apropo de asta, un istoric grec, Vassilios Gunaris, de la Universitatea Aristotel din Salonic spune că politicienii de pe ambele părți ale graniței manipulează adevărul istoric. „Toate țările flirtează cu miturile și istoria, numai că în Balcani nu mai e flirt, e o relație serioasă”, afirmă acesta.

***

Ai fi tentat să crezi că o statuie e doar o statuie, un pod doar o trecere peste apă, un monument doar o mostră de artă publică. În același timp, ai mai putea fi tentat să crezi că dacă vorbim de marea corupție vorbim doar despre fonduri sifonate în construirea de spitale, autostrăzi, clădiri publice - lucruri utile, să nu bată la ochi cetățeanului de rând. Dar ce te faci atunci când politicienii corupți, populiști și naționaliști consideră că rescrierea identității e cel mai util lucru? Ce te faci când li se pare că doar așa pot să ducă țara în NATO, în UE, pe harta lumii?

X Revista Scena9